
(c) Fundatia "George Manu", 2001-
|
Dumitru Staniloae
SCURTA INTERPRETARE TEOLOGICA A NATIUNII
Toate cate sunt pe lume sunt opera lui Dumnezeu. Crestinul cu dreapta
intelegere nu dispretuieste nici una din componentele cosmosului, ci din
toate vede stralucind slava si intelepciunea dumnezeiasca. Izolarea de lume
si dispretul ei, retragerea in eu si inchiderea ferestrelor dinspre lume, nu
tin de experienta autentic religioasa. Retragerea ascetilor ortodocsi are
numai o insemnatate metodica: ea urmareste doar refacerea personalitatii,
regasirea punctului central spiritual din care apoi sa priveasca lumea si
sa-si indrepte actiunile pline de dragoste asupra ei. Ascetica ortodoxa
deriva din ideea ca omul e centrul si stapanul lumii create, dar ca prin
pacat a cazut in robia lumii, lunecand din punctul arhimedic din care e
capabil sa suprapriveasca lumea si s-o stapaneasca, in angrenajul fara
orizont si fara libertate al marii masini care e necesitatea naturala.
Readucerea comandantului in postul de comanda, dar nu izolarea lui de lume,
este scopul asceticii crestine. Toti sfintii, adica aceia care au depasit
stadiul retragerii metodice, au activat in lume cu dragoste nemarginita si
s-au bucurat de toate cate vedeau, cu nevinovatie de copil. Sf. Serafim al
Sarovului, marele ascet si sfant rus din veacul XIX de pilda, numea pe
oricine venea la sine "comoara mea" si "bucuria mea". "Aceste apelatiuni nu
erau o simpla expresie a bucuriei unui suflet transfigurat de asceza: pentru
Sf. Serafim chipul lui Dumnezeu se descoperea in fiecare om si acest chip
constituia pentru el o reala si adevarata "bucurie de Domnul". (N.V.Iljin:
Sf. Serafim al Sarovului, Ymca Press, Paris, 1930, pag. 49, in ruseste).
Cu adevarat minunata si sublima este lumea cu toate cate o constituie. E
drept, Dumnezeu n-a creat-o pentru a Se implini pe Sine, pentru a-Si
desavarsi viata Sa interna care n-ar fi fost deplina fara lume; creatia n-a
fost o necesitate naturala pentru fiinta dumnezeiasca. Dar libertatea
aceasta a lui Dumnezeu de necesitate naturala, nu inseamna ca lumea a fost
creata intamplator sau arbitrar, ca o jucarie inventata ad-hoc de Dumnezeu
care Se plictisea, dintr-un capriciu de un moment, ci are o temelie adanca
in Dumnezeu si realizeaza o idee eterna a lui.
Lumea aceasta intreaga e dupa continutul ei eterna. Toate lucrurile din ea
sunt cugetate etern de Dumnezeu, ideile lucrurilor din lume constituie
materialul cugetarii fiintiale a lui Dumnezeu, sunt nedespartite de fiinta
Lui. Teologul rus S. Bulgakov numeste organismul ideilor dumnezeiesti, viata
aceasta intern dumnezeiasca, autodescoperirea fiintei dumnezeiesti in Sine
insasi, Sofia necreata. Iar de lume spune ca este exact aceeasi Sofie, dar
in forma creata.
Cosmosul este tot lumea dumnezeiasca, dar pusa in stare de devenire in afara
de Dumnezeu. "Crearea lumii consta metafizic in aceea ca Dumnezeu a pus
lumea Sa dumnezeiasca proprie in forma de devenire" (Mielul lui Dumnezeu,
Paris, Ymca Press 1933, ed. rusa, pag.149).
Dar intre lumea creata si cea necreata nu e numai apropierea dintre copie si
model, ci una si mai stransa. Lumea dumnezeiasca nu e un model static, ci e
un complex de forte dinamice. Ele activeaza de la granita metafizica a
lucrurilor, manand dezvoltarea acestora din urma spre forma care se afla
realizata in ele din eternitate. Daca o persoana, sau o planta se dezvolta
intr-un anume fel si pana la un anume grad, aceasta nu se datoreste numai
intamplarii oarbe si influentelor externe, ci modelului forta care, de
dincolo de granita metafizica a acelei persoane sau plante, a strabatut in
ea si-i orienteaza organizarea si asimilarea influentelor externe intr-un
sens mai dinainte determinat. Mai mult chiar: orice persoana sau lucru
cuprinde forma sa intreaga in fiecare moment al dezvoltarii, numai cat in
diverse stadii ale desfasurarii. Copilul implica in sine forma sa deplina de
la adanci batranete, iar in pantecele maicii sale de asemenea. Se poate
merge asa pana la punctul initial, de limita: in embrionul minuscul se
include forma desavarsita a exemplarului. Iar dincolo de embrionul din
stadiul initial, dincolo nu in sens spatial, ci metafizic, e alt model,
modelul spiritual, modelul-forta din care isi ia puterea embrionul creat.
Asadar, modelul spiritual, modelul-forta, oricat de treptat conduce
dezvoltarea unui exemplar de vietate, totusi in momentul initial, in
momentul creatiei a facut un pas urias, a facut in fond totul: a scos la
evidenta creata si ipostatica un lucru, care e chipul sau.
Misterul acesta apare in toata adancimea lui cand meditam la creatia
propriu-zisa a lumii. Prin actiunea modelelor-forta apar deodata germenii
creati ai copiilor lor; apar deodata chipurile lor, nedezvoltate. Chipurile
acestea nu sunt o iradiere a modelelor, dar nici iradierea nu lipseste din
chipuri, caci o comunicare de forta de la modele la chipuri trebuie sa aiba
loc. S-a facut aici un transcensus misterios, o trecere de la un plan la alt
plan cu totul eterogen.
Dar in embrionul unui exemplar nu se cuprinde numai forma deplina a acelui
exemplar, ci, ca potente, si ale exemplarelor ce vor descinde din el.
Astfel creatia propriu-zisa n-a constat intr-o aratare a lumii in forma ei
deplin dezvoltata, cu toate speciile si varietatile lucrurilor din ea.
Dumnezeu a creat numai semintele lucrurilor, dar in aceste seminte se
cuprind potential toate formele ulterioare ale lor. Dezvoltarea aceasta se
face printr-o colaborare a lui Dumnezeu ca proniator, cu lumea. Ceea ce este
de la inceput in Dumnezeu deplin descoperit si dezvoltat, in lume se arata
pe rand, in timp. Dezvoltarea lumii e o descoperire in timp a formelor care
exista etern.
In ce priveste pe om in special, Dumnezeu a creat la inceput pe Adam si Eva.
Dar in ei se cuprindeau potential toate natiunile. Acestea sunt descoperiri
in timp ale chipurilor care exista etern in Dumnezeu. La baza fiecarui tip
national actioneaza un model dumnezeiesc etern pe care acea natiune are sa-l
realizeze si in sine cat mai deplin. Nu stiu cat de departe au ajuns
cercetarile de laborator referitoare la deosebirea sangelui la diferite rase
sau chiar popoare. Dar chiar daca deosebirile ar fi materialmente prea
infime pentru a putea fi sesizate cu instrumentele de pana acum, e de la
sine inteles ca precum exista alte deosebiri anatomice destul de remarcabile
intre diferitele rase, vor fi existand si deosebiri in sangele (fara ca sa
se intinda pana la spargerea unitatii neamului omenesc) care sta la baza
organizarii sistemului osos, precum e de la sine inteles ca deosebirile
fizice corespund unor deosebiri in puterile psihice si spirituale, care sunt
ultimele forte imanente ce conduc organizarea corpului.
Intr-un singur caz n-ar fi natiunile de la Dumnezeu si ar trebui sa luptam
impotriva lor: cand diversificarea omenirii in natiuni ar fi o urmare a
caderii in pacat, ar fi o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu sa
dezvolte omenirea. In cazul acesta datoria tuturor crestinilor ar fi sa
scoata omenirea din aceasta stare pacatoasa, sa contopeasca natiunile
intr-un singura.
Este diversificarea omenirii in natiuni un pacat, sau o urmare a pacatului?
Ar fi de ajuns sa respingem aceasta presupunere cu simpla provocare la legea
universala a treptatei diversificari a faunei si a florei. Legea aceasta nu
e plauzibil sa fie contrara voii lui Dumnezeu, mai ales ca diversificarile
acestea manifesta cele mai adese ori o innobilare a trunchiului de baza, nu
o decadere a lui. Dar raspunsul se poate da si altfel: pacatul sau raul e de
alt ordin decat unitatea sau diversitatea. El inseamna stalcire,
desfigurarea a lucrului dat, a existentei produse de alte puteri. Este
specificul national o stalcire a umanului, o decadere din fiinta omeneasca?
Ar fi, cand acest specific national s-ar prezenta ca ceva vicios, meschin,
fara inaltimi si puritati de simtire si de gand. Cine nu stie insa ca nimic
josnic nu se afla in felul specific cum percepe si reactioneaza in lume
membrul unei anumite natiuni? In simtirea doinei romanesti si in hora
noastra nu cred ca e ceva pacatos, sau daca e si asa ceva, aceasta nu e
caracter national, ci omenesc. Natiunea in faza pacatului are manifestari
pacatoase, pentru ca natura omeneasca in general, cu toate diversificarile
in care se infatiseaza, este pacatoasa. Scoaterea oamenilor din starea
pacatoasa nu se face prin anularea calitatilor nationale, ci prin
indreptarea naturii omenesti in general. Daca ar fi ceva pacatos in insusi
specificul national, atunci nu s-ar mai putea face deosebire intre buni si
rai in cadrul unei natiuni, caci toti ar fi rai.
Chestiunea imi pare atat de evidenta, incat socotesc de prisos sa mai
insist.
Se pune problema greu de descurcat a raportului intre national si uman.
Nationalul nu intuneca umanul, nu-l extermina? Iar daca umanul ramane, nu
cumva e nationalul o simpla iluzie, ceva de suprafata, pe care sa-l poti
lepada in oricare moment voiesti?
E de remarcat intai ca nu exista om anational. Nici Adam, macar, n-a fost
anational, ci a vorbit o limba, a avut o anumita mentalitate, o anumita
constructie psihica si trupeasca. Un om pur, necolorat din punct de vedere
national, fara determinante nationale, este o abstractie. Asa cum nu poate
exista un mar fara determinantele unui anumit soi, asa nu poate exista un om
fara determinantele individuale.
Umanul exista numai in forma nationala, colorat national, asa cum exista
numai determinat individual. Nu se pot extrage la un individ sau la o
natiune determinantele individuale sau nationale pentru a lasa umanul pur.
Ar insemna sa distrugi insusi umanul. Nationalul sau individualul e insusi
umanul, care are, in mod necesar, o anumita calitate. Un uman fara calitate
nu exista. Individul sau membrul unei natiuni e uman, e intelegator al
celorlalti oameni, ai altor natiuni, nu printr-o depasire a calitatii sale
individuale sau nationale, printr-o coborare undeva in substratul pur uman
al personalitatii sale, ci in starea in care este. Un roman, cand simte mila
fata de un ungur, in mila lui e tot roman; sentimentul de fratie umana care
simte ca-l leaga de un ungur, e un sentiment colorat romaneste, nu e
anational.
Ceea ce intelegerii noastre pare antinomic, in lupta una cu alta, umanul si
nationalul, sau, cu alte cuvinte, identitatea dintre oameni si deosebirea
dintre natiuni, in realitate sunt unite inseparabil, in chipul cel mai intim
si mai misterios, cu mentinerea deplina a amandurora; numai o minte
simplista nesocoteste unul sau altul din termenii antinomiei.
De aici urmeaza ca armonia intre natiuni nu e exclusa, ci foarte posibila,
caci ele sunt aceeasi umanitate stand in diferite forme, determinata, in mod
necesar, aici intr-un fel, dincolo in altul.
Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne in Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le
vrea. In fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfarsita. Le vom
suprima noi, vrand sa rectificam opera si cugetarea eterna a lui Dumnezeu?
Sa nu fie! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, propovaduind
armonia lor, caci armonie deplina este si in lumea ideilor dumnezeiesti.
Sf. Pasti, 1934
|