(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Pozitia politicã a

Miscãrii Legionare

în vederile

Tribunalului International

de la Nürnberg

– documente –

Memoriu prezentat autoritãtilor americane de ocupatie în Austria de Mihail Fotin Enescu ca delegat al guvernului român din exil de la Viena

A. Introducere

B. Pozitia Garzii de Fier pe plan intern

C. Politica externa a Garzii de Fier

D. Concluzii pe marginea subiectului

Anexa 1. Un om salveaza Legiunea

Anexa 2. Sentinţa civilă 745/1995 a Curţii de Apel Suceava

*

Prefatã
 

        Desi Miscarea Legionarã rãmâne ultima dintre organizatiile nationaliste ale Europei care prelungeste pânã la consecintele extreme atitudinea antisovieticã, totusi, este singura exoneratã de Tribuna­lul International de la Nürnberg. Ar fi sã ignorãm aria cercetãrilor

fãcute asupra inculpatilor ei, dacã ne-am închipui cã ele s-au limitat la documente apãrute numai în cursul celui de-al doi­lea rãzboi mondial. Sã nu credem cã sentintele de condamnare asupra uneia sau alteia dintre organizatiile cu caracter nationalist nu au avut în vedere istoria lor încã de la origine si pânã la ultimele manifestãri. Chiar dacã Partidul National-Socialist n-ar fi angajat Germania în rãzboi si activitatea lui ar fi fost examinatã pânã în septembrie 1939, când declanseazã a doua conflagratie mondialã, este îndoielnic

cã nu ar fi intrat cu titlu prioritar în cercetãrile Tribunalului de la Nürnberg si nu ar fi fost aspru sanctionat. De asemenea, cã hotãrârile Tribunalului s-ar fi încheiat cu materialul de fapte culese pânã la 5 mai 1945, si hotãrârile nu ar fi fost luate cel putin în perspectiva evenimentelor viitorului apropiat.

        Judecãtorii au fost preocupati nu numai sã sanctioneze fapte din cadrul strict al rãzboiului, ci sã pregãteascã Europa pentru o perioadã previzibilã rational. Sã nu ne închipuim, de asemenea, cã guvernul de atunci din România n-a intrigat în cursul cercetãrilor, urmãrind sã obtinã o condamnare cât mai gravã a Miscãrii Legionare. Faptul cã Tribunalul a exonerat-o pur si simplu si a luat o decizie fãrã s-o mai treacã prin fata Consiliului de Judecatã, reflectã obiectivitatea juriului si, nu mai putin, justetea actelor Miscãrii Legionare înainte si dupã al doilea rãzboi mondial.

        Privind lucrurile în realitatea desfãsurãrii lor, nu poti sã nu te întrebi cum ar fi putut sã se rosteascã o condamnare împotriva unei organizatii care niciodatã n-a fost prezentã în arena rãzboiului cu titlul ei personal, si n-a încercat niciodatã sã-si imprime titulatura asupra conflictului în toatã anvergura lui.

        Este drept cã Legiunea a pregãtit armata nationalã si a înjghebat ultimele rezistente antisovietice, dar prezenta ei în luptã urmãrea mai degrabã pregãtirea perioadei urmãtoare dupã înche­ierea rãzboiului, astfel încât România sã nu fie solidarizatã cu schimbarea de front de la finele lui 1944 si sã se impunã ca un factor activ în edificarea unor stãri de lucruri scutite de preponderenta armatelor

sovietice si a politicii lor.

        Este de retinut cã atitudinea Miscãrii Legionare dupã 5 mai 1945 a întâmpinat dificultãti pe care numai întelepciunea si simtul ei politic le-au putut ocoli. Cãci a constituit un adevãrat tur de fortã politica ei reprezentatã de oameni care în România erau urmãriti de Securitate, iar în Centrul Europei contactaserã oficial reprezentantii puterii americane. Este drept cã din decembrie 1944, reprezentantii Guvernului de la Viena, convinsi cã rostul rezistentei lor era alimentat de pregãtirea unor contacte cu puterea învingãtoare si mai putin

de convingerea cã rãzboiul va fi câstigat de fortele nationaliste, a prezentat o platformã “politico-diplomaticã” susceptibilã sã facã fatã noilor împrejurãri. Ca atare, era de imperioasã necesitate ca Guvernul German sã recunoascã o misiune reprezentativã a Guvernului National Român. Drept urmare, Guvernul National Român perfecteazã un contact pentru întreaga Germanie prin intermediul unui Consulat general destinat sã reprezinte România în conjunctura de atunci.

        Stabilind ca punct de sprijin localitatea Bad Gastein, Vasile Iasinschi – ca presedinte ad interim al Guvernului National Român – împreunã cu generalul Platon Chirnoagã – în calitate de Ministru de Rãzboi – si comandorul Bãilã – ca Director de cabinet al aceluiasi Ministru – formeazã echipa pregãtitã sã reprezinte România a­ntisovieticã în negocieri directe cu factorii din Apus. Un rol de importantã decisivã l-a jucat memorandumul întocmit de Mihai Fotin Enescu – ca Secretar General al Ministerului Afacerilor Strãine si Consul General al României în Germania – ale cãrui argumente situeazã Miscarea Legionarã pe o pozitie pregãtitã sã respingã orice acuzatie de crime de rãzboi, de genocid, de xenofobie, de fascism sau de nazism. N-a avut o mai micã importantã prezentarea Miscãrii

Legionare pe care inginerul Virgil Velescu a fãcut-o unei persoane, care a transmis-o generalului Robert Murphy[1].

        În decursul unor ample cercetãri, exponentii Miscãrii Legionare, asumându-si rolul de reprezentanti ai adevãratei Românii, nu au fost niciodatã în postura de arestati, ci doar de factori centrali în discutii edificatoare cu organele de anchetã ale Tribunalului de la Nürnberg. Astfel, Comisia Instructorie a acestui Tribunal a exonerat de orice culpã Miscarea Legionarã. Faptul este cu atât mai relevant, cu cât restul organizatiilor nationaliste au fost condamnate pentru crime de rãzboi si contra umanitãtii si, în special, pentru fascism si colaborationism.

        Constituie o inimaginabilã anomalie, mãsurile dictate împotriva Miscãrii Legionare nu numai de regimul comunist, dar si în perioada de dupã 1990, “ordonantele” confectionate de succesivele guverne ale tãrii, care o identificã cu spiritul xenofob, agresivitatea programaticã, antisemitismul rasial si excesele dreptei celei mai furibunde, astfel încât s-o tinã permanent în afara cadrului legal si s-o acopere de un oprobriu definitiv. Asadar, exoneratã de orice culpã de Puterile din Apus, ale cãror criterii politice nu pot fi contestate în cazul de fatã, dar condamnatã pentru totdeauna în spatiul intern, situatia Legiunii aminteste cazul profesorului George Alexianu, care este felicitat de Guvernul Sovietic pentru omenia si întelepciunea administrãrii Transnistriei, si executat de Guvernul asa zis român pentru abominabile crime de rãzboi.

        Redactate de Mihai Fotin Enescu, publicarea unor documente ale anchetei Tribunalului International de la Nürnberg privitoare la Miscarea Legionarã este încã un gest de asezare pe terenul adevãrului a unor calomnii si aberatii pe care o parte din politica autohtonã le întretine iresponsabil.

Mircea Nicolau

Tribunalul International de la Nürnberg, prin Comisia de Anchetã, a scos de sub acuzare MISCAREA LEGIONARA

1. Platforma politico-diplomaticã, în vederea unei explicatii cu Învingãtorul, a început sã fie pregãtitã din vreme, încã din Decembrie 1944. Atunci nu mai încãpea nici o îndoialã cum se va sfârsi rãzboiul. Presedintele Guvernului National si Ministerul de Externe mi-au lãsat mânã liberã.

        2. În scopul mentionat era indispensabilã recunoasterea de cãtre guvernul german a unei Misiuni Reprezentative a Guvernului National Român, ceea ce am obtinut în Martie 1945, sub titlul mi­siunii de Consulat General pentru întregul Reich.

        3. La jumãtatea lunii Aprilie 1945, în calitate de reprezentant al Guvernului National Român, cu titlul de Consul General pentru întreaga Germanie si însotit de Misiunea Diplomaticã Consularã formatã din Maria Bucur ca secretarã si Dinu Paul ca atasat sta­giar, am urmat Secretariatul de Stat al Ministerului de Externe si corpul diplomatic la Bad Gastein.

        4. Cu o scrisoare l-am rugat pe Vasile Iasinschi, aflat în drum spre Tarã împreunã cu Corneliu Georgescu, sã vinã la Bad Gastein.

        5. Din întâmplare a venit la Bad Gastein si generalul Platon Chirnoagã, însotit de comandorul Eugen Bãilã. Au aderat si ei la planul de explicatie cu Învingãtorii.

        6. L-am anuntat la Ministerul de Externe german pe Vasile Iasinschi – ca Presedinte ad-interim al Guvernului National Ro­mân si ministru de Externe, în lipsa titularilor, iar pe gen. Platon Chirnoagã – ca ministru de Rãzboi si pe comandorul Bãilã – ca director de cabinet al Ministerului de Rãzboi.

        7. La apropierea trupelor americane de Bad Gastein, Minis­trul de Externe german a comunicat prin radio autoritãtilor politice si militare americane compozitia corpului diplomatic, inclusiv Mi­siunea Guvernului National, pe lângã care erau atasati ca personalitãti: presedintele ad-interim V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagã – ca Ministru si comandorul Bãilã – ca Director de Cabinet.

        8. Chiar în ziua de 5 Mai, când s-a anuntat la radio prima da­tã pregãtirea capitulãrii Germaniei, am început redactarea unei ex­puneri despre pozitia Gãrzii de Fier, din care nu lipseste, cum se ve­­de, nici problema evreiascã.

        9. Dupã capitularea Germaniei, Misiunea Diplomaticã Con­sularã a Guvernului National Român a fost internatã într-un hotel din

Bad Gastein, o datã cu Corpul Diplomatic: V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagã, comandorul Bãilã, la care s-au adãugat si prof. Ion Sîngeorgiu si Vladimir Cristi. Ei nu au fost deranjati si nici cercetati de nimeni.

        10. Trec peste amãnunte. La 25 Septembrie 1945, o parte din membrii Corpului Diplomatic al tãrilor din est a fost internatã în câmpul de concentrare american pentru „criminali de rãzboi“, „Markus W. Orr“ (dupã numele primului soldat american cãzut la debarcarea în Europa) de la Glassenbach la Salzburg. Misiunea Guvernului National a fost pusã în libertate.

        11. La 29 Octombrie 1945 am fost arestat împreunã cu Maria Bucur, într-o înscenare cu adevãrat spectaculoasã, de un grup format din agenti speciali ai Politiei de Stat austriece, veniti de la Viena, de altii în uniforme iugoslave si ceho-slovace, comandat de C.T.C. din Bad Gastein. La întrebarea de ce sunt arestat, mi s-a rãspuns cã din ordinul reprezentantului de Stat din Washington, al Guvernului Român sprijinit de celelalte guverne ale tãrilor din Est. Am fost internat împreunã cu Maria Bucur în lagãrul de „Crimi­nali de rãzboi“ de la Glassenbach.

        12. La arestare mi-au fost confiscate toate actele, printre care si Memorandumul despre Garda de Fier. Memorandumul a fost înaintat autoritãtilor americane din Austria, cu sediul atunci la Salzburg (în asteptarea transferãrii la Viena) si de acolo a fost îndrumat la Comisia Instructorie de pe lângã Tribunalul Inter­national de la Nürnberg, care avea sã decidã soarta celor cercetati ca eventuali „criminali de rãzboi“. Acest Memorandum a fãcut oa­recare impresie, dupã cum am aflat mai târziu.

        13. Dupã aproape 4 luni, pe la jumãtatea lunii Februarie 1946, V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagã si comandorul Bãilã au fost anuntati sã se prezinte în ziua urmãtoare cu bagajele la C.T.C., fiindcã vor fi internati la Glassenbach.

        14. În noaptea de 15 Iulie 1946 a sosit de la Nürnberg la Glassenbach un ofiter american cu 400 de formulare ale Comisiei Instructorii de pe lângã Tribunalul International. Între aceste 400 de formulare se gãseau si cele destinate nouã, Misiunea Guver­nului National, cu persoane atasate: V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagã si comandorul Bãilã. Rostul acestor formulare de la Nürnberg era

sã stabileascã identitatea acelora în sarcina cãrora nu se gãsiserã vini pedepsibile si nici nu apartineau organizatiilor cul­pabile

colectiv de „crime de rãzboi”, “crime contra umanitãtii“ sau „colaborationism“.

        15. În Aprilie 1947 am fost eliberati: Misiunea Diplomaticã Consularã si comandorul Bãilã, iar o lunã mai târziu, si ceilalti: V. Iasinschi si gen. Platon Chirnoagã.

        16. O datã cu exonerarea noastrã de orice culpã, Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauzã si entitãtile pe care le reprezenta Miscarea Legionarã: Guvernul National si Armata Na­tionalã. Aceste entitãti nu sunt culpabile nici de „crimã de rãzboi”, nici

de „genocid”, nu sunt nici „fasciste”, nici „naziste”, nici ,,co­laborationiste”.

        Dupã cum bine se stie, instructia e secretã si nici nu se pu­blicã actele si deciziile ei. S-au publicat, însã, darea în judecatã si sentinta de condamnare de cãtre Tribunalul International de la Nürnberg, a altor organizatii. Astfel, în afarã de partidele Fascist si National-Socialist, de SA si, mai ales, de SS, au fost condamnate pentru „crime de rãzboi“ si „contra umanitãtii“, pentru „fascism“, „nazism“ si „colaborationism“, mai toate miscãrile nationaliste din Europa: „Rex“ a lui Leon Degrelle, „Ustasa“ croatã, „Crucile cu sãgeti“ – maghiarã, „Hlinka“ – Garda slovacã etc.

        Numai Miscarea Legionarã si miscarea „Strajnicii“ – bulgarã (dupã modelul legionar), a profesorului Cantargief, au rãmas în afarã de asemenea condamnãri.

        Cât priveste problema evreiascã, cunoscutul sionist Lowenthal a afirmat aceeasi tezã ca în memorandumul meu despre Garda de Fier, la procesul Eichman, în 1961: „Antisemitismul Gãrzii de Fier nu era de naturã rasistã ca la nazisti, ci de invidie fatã de starea economicã a populatiei evreiesti din România”.

Mihai Fotin Enescu 

Memoriu prezentat autoritãtilor americane de ocupatie în Austria de Mihail Fotin Enescu ca delegat al guvernului român din exil de la Viena,

Bad Gastein, mai 1945

A. Introducere

        Sunt momente în actiunea unei miscãri luptãtoare când se im­pun unele clarificãri de pozitie. Azi, la rãspântia unor drumuri necunoscute pentru Continentul european, când un rãzboi mondial de proportii încã neidentificate pare cã s-a încheiat printr-o capitulare fãrã conditii a unor state de echilibru în Europa, se cere si Miscãrii Legionare o precizare a pozitiei sale politice pe plan intern si extern.

Si pentru a risipi orice bãnuialã eventualã cã în circum­stan­tele de acum Miscarea Legionarã ar încerca o justificare fatã de învingãtori sau ar cãuta unele interpretãri sau alibiuri care ar echi­­va­la cu o desoli­darizare de aliatii ei de pânã acum, afirmãm cu toatã claritatea, de la început, cã nu intentia de separatie este obiectul acestui studiu. Dimpotrivã, Garda de Fier considerã conduita sa ca singura posi­bilã si corespunzãtoare realitãtilor europene pe linii a­dânci si re­înnoieste convingerea cã viitorul nu prea îndepãrtat va confirma încã o ­datã justetea pozitiei ei.

        În acelasi timp, nu stã în moravurile politice ale Miscãrii Le­gionare si nu este nici potrivit cu înalta ei tinutã eticã ca sã-si re­nege în momente deosebit de grele rãspunderile. Cine colaboreazã cu Garda de Fier, stie cã se poate bizui pânã la urmã pe o ne­clintitã credintã fatã de cuvântul dat. Dar, dacã Garda de Fier îsi pãstreazã cu fermitate esenta ei si îsi revendicã fãrã sovãire rãspunderea ac­telor sale, tocmai în virtutea acestui principiu de respect al reali­tã­tii structurii si actiunii ei, respinge hotãrât orice deformare analiti­

cã în prezentarea sa ca fortã politicã si orice interpretare necores­punzãtoare realitãtii, a actelor sale. Miscarea Legionarã recunoaste des­chis ce este si ce face, dar nu poate lua asuprã-si ce nu este în structura ei si ce nu a apartinut niciodatã actelor sale.

        Acest preambul precis este necesar pentru a întelege expune­rea ce urmeazã, fiindcã una din armele favorite ale adversarului este mutilarea realitãtii fatã de Miscarea Legionarã.

        Desigur, nu este momentul, nici locul sã expunem aici pri­goana fãrã precedent în uzantele politice ale popoarelor înaintate, dezlãntuitã mai ales în ultimii sapte ani împotriva Gãrzii de Fier. Este suficient sã reamintim numai asasinarea fondatorului Miscãrii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a celei mai mari pãrti a Statului sãu Major si a miilor de tineri, dintre care unii au fost expusi apoi pe pietele oraselor române; umplerea temnitelor cu elita luptãtori­lor si cu multi nevinovati; calomnii publice si soptite, cãlcarea ce­lor mai elementare legi de drept public si privat, supliciul moral si complicate schingiuiri fizice, asasinat individual si masacru în ma­sã, unitãti speciale pe front destinate decimãrii din spate.

        De asemenea, meritã o mentiune specialã perfectionarea sis­temului de înlãntuire politicã dupã Ianuarie 1941, prin uimitoarea cointeresare în prigonire a unor puteri care, în principiu, ar fi tre­buit sã menajeze fortele Gãrzii de Fier. Aceste puteri s-au transfor­mat în agenti zelosi de adversitate si confiscare a libertãtii. Legio­narii Gãrzii de Fier au depãsit astfel temnitele României pentru a figura si în lagãrele de concentrare ale acestor mari puteri si multi dintre ei, pentru a-si pãstra libertatea, s-au risipit pânã în cele mai îndepãrtate

tãri ale Europei.

        A rezista acestei coalitii a fortelor interne cu cele externe, a­tât adverse, cât si amice si a nu fi distrusã de acest potop de lovi­turi perfect combinate din toate pãrtile, de pe urma cãrora nici o altã organizatie politicã din Europa nu ar fi supravietuit, dovedeste o fortã politicã de o rarã vitalitate si realitatea profundã pe care o reprezintã Garda de Fier în România si în Sud-estul european.

        Pentru a restabili exact realitatea pe liniile ei invincibile, am întocmit aceastã expunere. Pânã la urmã, realitatea întotdeauna se impune, cu toate încercãrile de deformare si împotriva oricãror fictiuni, oricât de ingenios ar fi calculate, asa cum a dovedit trecutul

destul de apropiat, o ordine nouã în Europa nu se poate construi pe fictiuni, pe arbitrar si pe iluzii. Pe zi ce trece, pentru a fixa Europei o ordine stabilã si durabilã, se cer mai multe sfortãri, mai mult spi­rit realist, o datã ce se ivesc conditii din ce în ce mai grele. Este nevoie de unirea tuturor elitelor si de folosirea tuturor realitãtilor pentru a salva în acest ultim moment Europa de la o catastrofã si, odatã cu ea, lumea întreagã. Cine vrea sã îndepãrteze aceste elite si sã facã abstractie de aceste realitãti în sfortãrile comune de reconstructie, aduce un prost serviciu civilizatiei contemporane. Puteri care au a­vut o clipã victoria în mânã, au pierdut-o fiindcã s-au îndepãrtat de realitãti si le-au combãtut, pentru a le înlocui cu fictiuni. Si ori­cine, oricât de puternic, ar repeta o asemenea eroare majorã, ar a­junge totdeauna la acelasi tragic rezultat.

        Miscarea Legionarã, arãtând cu claritate si curaj ce este si ce urmã­reste în politica ei internã si externã, în realitate, iar nu asa cum ar dori sã arate adversarii, crede cã aduce un real folos încercãrii de reconstructie a Europei din ruine.

B. Pozitia miscãrii legionare pe plan intern

I. ÎN PRINCIPIU

        Cercetãtorii, literatura internationalã de specialitate, cât si tehnicienii politicii aplicate au recunoscut în Miscarea Legionarã o mare miscare politicã si spiritualã, profund originalã. Adversarii, mai putin scrupulosi, însã, pentru a crea confuzii, atât în România, cât si în strãinãtate, au cãutat sã prezinte Garda de Fier când ca o miscare fascistã, când ca national-socialistã, ba unii chiar ca o or­ganizatie originalã de infiltratie comunistã. Altii, în sfârsit, discu­tând nota dominantã crestinã a Gãrzii de Fier, au ajuns la conclu­zia cã ar fi o … sectã religioasã. În realitate, Garda de Fier nu este nimic din toate acestea.

        Garda de Fier (sau Miscarea Legionarã) este o miscare speci­fic româneascã, de ridicare a Poporului Român la aceeasi constiintã politicã, la aceeasi stare economicã si socialã si la aceeasi dez­voltare culturalã ca a celorlalte popoare înaintate ale Europei. În acelasi timp, luptã pentru reîntãrirea valorilor crestine eterne, în felul cum Poporul Român concepe lumea si se subordoneazã preceptelor morale si legilor divine. Este, deci, o miscare complexã, cu laturi multiple: politice, spirituale, constructive, culturale, economice, sociale, morale, care urmãreste, în fond, teluri simple si naturale, ca acelea ale sporirii de randament al Poporului Român la patrimoniul

comun european.

        Fireste, are unele afinitãti cu ideea romanã a fascismului si altele, mai putine si mai degrabã de tendinte sociale, cu national-socialismul. Diferentele, atât de fond cât si de tehnicã, de actiune, sunt mult mai profunde decât asemãnãrile. Si iarãsi reamintim cã aceste diferente funciare au fost precizate de cãtre Corneliu Codreanu, de doctrinarii Miscãrii Legionare, cât si de alti autori strãini în : 1935, 1936, 1937 si 1938, când fascismul si national-socialismul se gãseau în culmea puterii. Desigur, în aceastã expu­nere de politicã aplicatã, nu este locul unui studiu aprofundat de principii si nici al unei analize comparate de structurã a Miscãrii Legionare fatã de celelalte mari miscãri colective contemporane: fascismul cu mistica Statului, national-socialismul cu mistica ra­sei, comunismul cu mistica vidã a colectivului. Este suficient sã relevãm accentul pe atingerea obiectivelor materiale si pe aplica­rea excesivã a principiului autoritãtii, pusã în practicã de miscã­rile totalitare, cu ignorarea structuralã a religiei ca valoare spiri­tualã dominantã, pentru a întelege diferenta esentialã de Miscarea Legionarã care conditioneazã opera sa constructivã de precãde­rea valorilor spirituale si a principiilor moral crestine.

        Evident, Miscarea Legionarã nu admite nici excesul pe care unii cautã sã-l identifice cu principiul democratiei, anume mistica interesatã a libertãtii individuale, individul ca pretext pe deasupra oricãrei alte realitãti. Excesele interesate de acest gen au smuls sis­temul de guvernare democratã astfel înteles, de pe linia realitãtilor si l-au compromis în majoritatea tãrilor europene, îndeosebi în cele sudice, centrale si sud-estice.

        În practicã, nici principiul absolut al libertãtii individuale, nici acela al autoritãtii între care omenirea oscileazã, cu nelinistea ei în cursul dramaticei sale istorii, nu pot constitui un sistem realist de guvernare. Un sistem durabil de guvernare nu poate proclama nici primatul naturii abuzive a individului asupra comunitãtii, nici nu poate consacra cãlcarea respectului fiintei umane, sub pretextul ratiunii de stat. Si „Habeas Corpus”, si autoritatea fermã a guver­nului trebuiesc împãcate într-un sistem organic de guvernare, po­trivit moravurilor, caracterului si temperamentului fiecãrui popor în parte, iar nu dupã o formulã generalã si abstractã care, intere­sat sau

chiar cu bunã credintã, poate degenera repede într-o uto­pie sau într-o înscenare hibridã si insuportabilã.

        Asadar, Miscarea Legionarã nu admite, deopotrivã, nici exce­sele principiului autoritãtii, generatoare de tiranie, nici pe acelea a­le libertãtii individuale generatoare de anarhie. Nu este, astfel, o organizatie nici de gen strict autoritar, nici un partid de tip liberal. Garda de Fier este o sintezã de esente de realitãti si permanente, rezultate din specificul etnic al Poporului Român, din conditiile lui de viatã internã si de convietuire cu alte nationalitãti, din asigu­rarea existentei si securitãtii lui în raport cu popoarele vecine, din integrarea lui în spiritul continentului european si al relatiunilor cu celelalte popoare ale lumii. Datoritã unui spirit unic de creatie, Corneliu Codreanu a izbutit sã închege într-un puternic sistem po­litic si spiritual, armonic si organic, nu numai cele mai variate conditii, dar cele mai îndreptãtite si în aparentã de sens contrar.

        Sistemul acesta, prin multiplicarea laturilor sale, a devenit astfel valabil pe toate planurile vietii Poporului Român. Asa se ex­plicã puterea de atractie si de fixare a elitelor din toate straturile sociale, de la aristocratul de origine princiarã pânã la plugarul de la marginea tãrii, de la savantul universitar pânã la muncitorul ne­calificat, de la functionarul public pânã la meseriasul liber, de la marele industrias pânã la proprietarul agricol, de la bãtrânul cãrtu­rar pânã la colegianul adolescent. Studentimea si proletariatul, cla­sele de mijloc si tãrãnimea sunt deopotrivã încadrate în Garda de Fier. Dar ceea ce-i dã Miscãrii Legionare o fortã invincibilã este credinta neclintitã a luptãtorilor ei de toate vârstele si de toate me­seriile. Prin reprezentarea fidelã si echilibratã a elitelor tuturor straturilor sociale si prin credinta fanaticã a tineretului de toate nu­antele, dar îndeosebi universitar si proletar, se si explicã rezistenta Gãrzii de Fier de-a lungul atâtor ani de suferintã si pãstrarea ei in­tactã, dupã atâtea inimaginabile persecutii.

        Ce rezultate ar fi dat acest interesant si original sistem al Gãr­zii de Fier într-o guvernare unitarã si durabilã, nu am putea anticipa; cele patru luni de diarhie nu oferã obiectiv nici un punct con­cludent. Avem însã puternice motive sã credem cã un regim legionar omogen care sã grupeze toate fortele sãnãtoase ale Poporului Român, indiferent de nuantã de partid, ar fi avut efecte salutare si pentru România, si pentru spatiul înconjurãtor.

II. ÎN CONCRET

1. Miscarea Legionarã si ordinea legalã

        O miscare de un astfel de volum si de o astfel de com­plexitate în adâncime nu poate fi învinuitã, fãrã o patimã ne­dreaptã, de imitatie de pe modele strãine, care vietuieste prin acti­uni ilegale si urmãreste o „dictaturã”, smulgând puterea prin „Loviturã de Stat” si desfiintarea partidelor adverse cu violentã. De ce ar fi folosit Garda de Fier o astfel de metodã catilinarã, când si elitele, si massele se încadrau cu înfrigurare, si momentul victoriei ei fi­nale pãrea cã se apropie, începând din anul 1937, cu o sigurantã geometricã!?

        Dar nu numai din motive de inoportunitate, ci din însãsi esenta principiilor sistemului legionar si a gândirii sale politice, Corneliu Codreanu respingea aprioric, cu toatã fermitatea, orice intentie agresivã de cucerire a puterii în stat. Corneliu Codreanu si, în rând cu el, toti doctrinarii si sefii responsabili ai Gãrzii de Fier, au repetat în atâtea rânduri cum înteleg victoria legionarã si pe ce cale se va ajunge

la acest tel.

        Dictatura în sine – vointa unui singur om impusã cu forta populatiei unui stat – cum o defineste el însusi (deci douã vointe: una a dictatorului sau a unui grup de o parte si alta contrarie, a po­porului), constituie în gândirea lui Corneliu Codreanu un sis­tem odios de guvernãmânt, mai ales când aceastã vointã se impune cu silnicie si cruzime si degenereazã astfel într-o tiranie sângeroa­sã.

        În douã rânduri, o datã într-o circularã cãtre legionari dupã înmormântarea lui Ion Mota, Prim-Locotenent al Sefului Gãrzii de Fier, cãzut pe front în Spania împotriva marxismului si a doua oarã în declaratiile cãtre ziaristi, în Februarie 1938, Corneliu Codreanu înfiereazã public, în termeni dispretuitori, ca mijloa­ce de biruintã „ideea de complot” si de „loviturã de stat”. El le considerã ca o „prostie” si taxeazã astfel de victorii, nãscute din complot si lo­vi­turi de stat, ca ieftine si trecãtoare. „Esenta însãsi a conceptiei le­gionare, precizeazã mai departe Corneliu Codreanu, respinge acest sistem al loviturii de stat, atitudine necugetatã de bruscare, de na­turã exterioarã”. Constient de misiu­nea istoricã a tineretului român si de rãspunderea sa de conducãtor al unei generatii, stia cã un complot este o insanitate ce poate con­duce, cel mult, la o hibridã dictaturã politistã, iar nu la un regim stabil, laborios si durabil.

        Si în concret, Corneliu Codreanu a fost strict consecvent cu principiile sale, dupã rezultatul triumfal al alegerilor din 1937. Între 22 si 29 Decembrie, pânã când s-a constituit Guvernul Goga – Cuza, Corneliu Codreanu nu avea decât sã facã un semn legiu­ni­lor sale, pentru ca aparat de stat si corpuri constituite sã se topeas­cã în fata valurilor legionare.  Corneliu Codreanu s-a abti­nut de la un astfel de gest, stiind bine totusi cã, dupã primele mo­mente de uluire, provocate de rezultatul alegerilor, va urma din partea ad­versarilor o reactiune violentã ce-l va costa viata si va a­duce multe suferinte Gãrzii de Fier. Respectul principiilor i-a pãrut însã fonda­torului Gãrzii

de Fier un stâlp mai solid de fortã politicã decât es­caladarea puterii direct din stradã.

        Fundamentul cel mai sigur al unei puteri politice nu poate fi construit, dupã gândirea lui Corneliu Codreanu, decât printr-o strictã legalitate, o scrupuloasã respectare a legii. El nu pierdea niciodatã prilejul sã-si manifeste regretul pentru cele douã, trei împrejurãri în care Miscarea Legionarã, exasperatã de abuzul ile­gal al guvernelor si autoritãtilor, a fãcut uz de violentã, desi toc­mai în acele circumstante se aplica în plin consacrata maximã de drept public: „sortir de la legalité pour rentrer dans le droit”, principiu amintit deopotrivã de istorici si de legisti, ca legitim în atâtea manifestãri ale colectivitãtii umane asuprite si, printre altele, amintit si la originile revolutiei americane. Si ca o consacrare a re­gretelor sale si a smereniei fatã de principii, tocmai în culmea pu­terii sale, când violenta impusã de clasa politicã dominantã s-ar fi întors în favoarea Gãrzii de Fier, Corneliu Codreanu a refuzat iesi­rea din raportul de Drept pentru a intra pe calea raportului de For­tã, net în folosul cauzei sale. Manifestându-si credintele pe cãi­le pe care le oferã legile,

Corneliu Codreanu considera primi­rea raportu­lui de fortã ca o coborâre de la tinuta eticã a tineretului român. Corneliu Codreanu astepta biruinta Miscãrii Legionare pe o cale mult mai adâncã si realã: din desãvârsirea unui proces interior de constiintã a Natiunii Române si de perfectionare a con­ditiei uma­ne, prin educatia în etica legionarã. „Când acest proces va cu­prinde majoritatea

românilor – spunea Corneliu Codreanu – si se va desãvârsi, biruinta va veni atunci automat, mare si luminoasã”.

        Reforma institutiilor politice, partide, parlament, corpuri con­stituite, nu se astepta, astfel, prin decrete-legi si mãsuri coercitive, ci

prin vointa suveranã a Poporului Român. Atunci, de teama acestui im­placabil verdict popular care conducea fatal Miscarea Legionarã

la o biruintã totalã, partidele politice, condamnate la sterilizare prin îndepãrtarea marelui rezervor de împrospãtare a fortelor, tineretul intelectual si luptãtor, încadrat în Garda de Fier, au capitulat în fata puterii executive, cointeresând-o într-o actiune represivã, cu pretul sacrificãrii propriei ratiuni de existentã: regimul parlamen­tar. Si iatã, în 1938, dupã ce timp de 15 ani elita activã a României a fost acuzatã de actiuni „ilegale” si de intentii de „loviturã de stat” pentru a desfiinta „ordinea prestabilitã”, iatã opt fosti prim-ministri,

exponenti ai tuturor partidelor, coalizân­du-se într-un gu­vern de dictaturã, pentru a iesi ei din legalitate, pentru a da ei o loviturã de stat

si a dizolva ei parlamentul si propriile lor partide. (Dupã cum, si în zilele noastre, o altã calom­nie faimoasã pe a­tunci, „omul si

pogonul”, lozincã demagogicã atribuitã Gãrzii de Fier de fratele prim-ministrului de atunci, dl. George Tãtãrescu, o vedem aplicatã

astãzi de un regim „democra­tic”, cu participa­rea a însusi d-lui Tãtãrescu).

        Si revenind la evenimentele din 1938, pentru a fi drepti, la a­cest regim împotriva tineretului rãmas în cadrul legalitãtii, nu au participat personal sefii partidelor istorice, d-nii Iuliu Maniu, Constantin si George Brãtianu, precum nici unii chiar dintre oamenii politici seriosi care, pentru diferite motive, fãcând parte din a­cele guverne de dictaturã, nu au aprobat nici sufleteste, nici politic, metodele sângeroase ale regimului.

        Asadar, Garda de Fier trebuie sã fi corespuns unei mari reali­tãti, dacã partidele s-au desfiintat singure împreunã cu institutiile pe care le reprezentau, în favoarea unei dictaturi personale si poli­tiste, cu pretul discreditãrii definitive a propriului lor sistem si a u­­nei institutii fundamentale  cum este Coroana, numai pentru a aba­te de pe linia justã o altã institutie fundamentalã: Vointa Natiunii.

        Garda de Fier nu este , asadar, o organizatie totalitarã si nu s-a nãscut din antagonism funciar împotriva institutiilor statului si ale colectivitãtii, fie structurale, cum este monarhia, fie functio­nale, cum sunt puterea legislativã si executivã, fie tranzitionale ca partidele politice. Miscarea Legionarã nu intrã în conflict cu aces­te institutii si, fireste, nici cu guvernele care le reprezintã, decât în mãsura în care ele se îndepãrteazã de la legalitate si de la vointa nationalã.

        Politica Gãrzii de Fier de spirit testamentar ilustrat de linia lui Corneliu Codreanu, urmatã în esentã cu scrupulozitate de succesorul sãu la comanda Gãrzii de Fier, Horia Sima, este deci clarã în toate directiile.

2. Miscarea Legionarã si Monarhia

        În ceea ce priveste monarhia, Corneliu Codreanu afir­mã pre­cis primatul acestui principiu si subliniazã distinctia funcia­rã dintre Institutie si reprezentantul sãu. Un reprezentant poate fi slab, institutia monarhicã însã este totdeauna bunã. Aceastã di­stinctie a observat-o si Horia Sima în manifestul Gãrzii de Fier de la 1 Sep­tembrie 1940 în care cere abdicarea regelui Carol II, dar impune respectul continuitãtii monarhice prin urcarea pe tron a mostenito­rului Coroanei, actualul Rege Mihai I. Aceeasi linie ob­servã Horia Sima si patru ani mai târziu în politica guvernului national din exil fatã de monarhie. Separând persoana Regelui de conduita Guvernului de la Bucuresti, considerate ca impuse facto­rului constitutio­nal, fie de circumstantã de fortã majorã, fie de for­ta simplã a Puterii ocupante, s-a pãstrat întotdeauna o tãcere res­pectuoasã în jurul Coroanei. Asadar, Coroana nu intrã în discutiile situatiei interne din România.

3. Miscarea Legionarã si principiul separãrii puterilor

        Printre institutiile politice recunoscute în sistemul legionar ca permanente în structura societãtilor moderne, un loc important îl ocupã Parlamentul.

        Necunoscãtorii problemelor legionare pot fi surprinsi. Cei care au stat însã în preajma lui Corneliu Codreanu sau care cu­nosc studiile doctrinarilor legionari asupra corelatiunii „Garda de Fier si Parlamentul” – în special, studiul cu acelasi titlu, al ilus­trului profesor de sociologie Traian Brãileanu, fost ministru al Educatiei Nationale – sunt familiarizati cu problema functiunii ce trebuie sã

îndeplineascã Parlamentul în sistemul legionar.

        Desigur, în rând cu alti oameni politici, chiar de extractie de­mocraticã ca, de pildã, André Tardieu – în Franta si Alexandru Vaida-Voevod – în România, sistemul legionar nu admite mitul re­toricei si al aritmeticei electorale. Experienta a dovedit, în majori­tatea tãrilor europene, cã degenerarea sistemului parlamentar în obsesia rezultatului voturilor si a succeselor retorice consumã în­treaga energie

si capacitate de randament a clasei politice care considerã astfel toate problemele de stat ca rezolvate printr-o vic­torie electoralã sau

un discurs aplaudat. Trebuie sã se înteleagã cã realitãtile exacte de la fata locului din Sud-estul european sau din Peninsula Ibericã

se deosebesc mult de situatiile figurate în genere de la distantã, prin optica de la Londra, Berlin, Washington si Paris. Uzantele

Camerei Comunelor sunt unele, ale Cortes-urilor, Scupcinei, Sobraniei si Adunãrii Nationale din Ankara, altele. De asemenea, moravurile electorale ale unui district din valea Dunãrii variazã într-o mãsurã de nerecunoscut fatã de acelea ale unui Co­mitat din

Scotia. Formula democratiei a D-lui Churchill: “Omul de pe stradã care voteazã liber“, este desigur exactã în Marea Britanie si, poate, în Tãrile Scandinave. Pe mãsurã ce soarele se încãlzeste, coborând spre Centrul, Sudul si Sud-estul Europei, formula aceasta conduce mai degrabã decât la democratia D-lui Churchill, la o democratie a Maresalului Tito.

        S-au vãzut, în România epocii parlamentare, cele mai impor­tante partide în opozitie cu trei pânã la sase deputati – mai putin chiar decât unele grupãri etnice minoritare, ca maghiarii, de pildã – ajunse peste noapte la guvern, obtinând importante majoritãti, cu concursul plin de zel al jandarmilor, al alcoolului, al promisiunilor, al coruptiei si al volatilizãrii urnelor. Aceastã demoralizantã sleire a nervului national, prin continua fortare a vointei colective con­­duce la sfãrâmarea partidelor în neînsemnate fractiuni, incapabile – cum

s-a dovedit încã din decembrie 1937 – sã mai obtinã majo­ritãti, chiar cu pretul violentei corporale si morale. Consecinta fa­talã de pe urma deselor schimbãri de decor ale coalitiilor de gru­puri parlamentare ce ar urma pentru a constitui o majoritate, ar fi o neîntreruptã alunecare spre stânga si, în ultimã analizã, partidul u­nic de extremã stângã, impus cu forta de la Rãsãrit.

        Deci, ca o puternicã prevenire a acestor alarmante eventuali­tãti, printre alte consideratiuni de ordin structural, Miscarea Legionarã a urmãrit sã readucã functiunea parlamentului pe linia realitã­tilor românesti.

        În primul rând, urma sã se întãreascã cu strictete principiul separatiunii puterilor în stat: nici Parlamentul nu trebuie sã coboa­re la starea de simplã emanatie a puterii executive, ca în sistemul românesc de pânã în 1938; nici puterea executivã nu poate degene­ra,

fãrã cea mai mare primejdie pentru existenta unui stat, la regi­mul de simplã unealtã, la discretia “democratiei integrale“, adicã despotismul majoritãtii parlamentare iresponsabile: majoritate rea­lizatã prin demagogie si presiune a cluburilor si comitetelor, alune­cate cu cea mai mare certitudine spre o ultimã etapã: Jacobinismul modern, bolsevismul. De altfel, experienta recentã demonstreazã mai în toate tãrile unde, începând cu 1943, s-a încercat sã se revinã la regimul parlamentar, cã: sau guvernul rezultat din coalitia gru­purilor abia mai poate supravietui sub hãrtuiala comitetelor de “eliberare“ sau, pentru a se asigura un minimum de ordine, “liber­ta­tea“ a fost pusã sub protectia unui general sau a baionetelor tru­pe­lor de ocupatie.

        În sistemul legionar, deci, pentru a elimina de la început orice posibilitãti de arbitrar al unei puteri în dauna celeilalte, separatia este categoricã. Puterea executivã, pentru a avea autoritate si pres­tigiu, trebuie sã se ridice dintr-o elitã politicã, dupã criterii sigure. Aceste criterii nici nu pot fi principiul electiunii, nici acela al ere­ditãtii, ci principiul selectiunii sociale, prin libertatea absolutã de ridicare a valorilor personale din adâncimile straturilor sociale la suprafata societãtii. Puterea executivã – administratia, diplomatia etc. – recrutatã din aceastã elitã, îsi va putea astfel îndeplini functi­unea politicã si tehnicã în conditiuni normale.

        Parlamentul, expresia puterii legislative, ar fi, deci, restaurat în sistemul legionar, într-o stare de totalã emancipare fatã de Puterea Executivã. Misiunea Parlamentului, ales absolut liber, parte du­pã criterii de competentã, este legiferarea, adicã discutia, ca si votarea legilor. În al doilea rând, si ca un drept de cenzurã moralã, iar nu de imediate consecinte politice, se recunoaste Parlamentului prerogativa de semnalare, într-un spirit de înaltã rãspundere, a a­buzurilor, nepotrivirilor sau incompetentei constatate în actele puterii executive.

        Iar pe deasupra acestor institutii, în momente de particularã importantã, în care se decide soarta comunitãtii, Corneliu Codreanu aseazã ceea ce el numeste “Consultarea Poporu­lui“, adicã, în fata marilor hotãrâri care îl angajeazã, dupã ce se aratã drumul, poporul trebuie întrebat, trebuie consultat, pentru a-si spune cuvântul dacã poate sau nu, dacã este pregãtit spiritua­liceste sã meargã pe calea arãtatã.

        Urmând, deci, spiritul lui Corneliu Codreanu de respect al vointei populare, si Horia Sima, ca vice-presedinte al Consiliu­lui de Ministri, în toamna anului 1940, a voit alegeri generale absolut libere, la care sã candideze exponentii tuturor partidelor politice

dizolvate de regimul precedent. Opozitia categoricã a Maresalului Antonescu, care de atunci nutrea intentia unei lovi­turi de stat, a zãdãrnicit însã consultarea poporului proiectatã de Miscarea Le­gionarã; astfel, în 1940 s-a demonstrat încã o datã, ca si în 1937, cã nu Miscarea Legionarã se teme de verdictul ale­gerilor libere.

        Din principii constructive politice, prin urmare, dar si din motive educative, constatând efectele reale de ordin civic si moral ale pervertirii metodelor de exprimare a sufragiilor si de falsificare a vointei populare, marele pedagog Corneliu Codreanu a cãu­tat sã îndrepte moravurile electorale, prin garantarea exprimãrii li­bere a voturilor dupã cum dicteazã constiinta alegãtorilor, nesiluitã nici de amãgiri, nici de violente. Si pentru ca sã asigure alegeri absolut libere, si pe aceastã cale sã rezulte, pe cât omeneste posi­bil, vointa Natiunii, Corneliu Codreanu a încheiat la ultimele alegeri ge­nerale din România, în Decembrie 1937, pactul cu Partidul National Tã­rãnesc al lui Iuliu Maniu si cu Partidul National Li­beral al lui George Brãtianu. De altfel, o invalidare a versiunii de tendinte

dictatoriale atribuite Miscãrii Legionare si o confirmare deplinã a structurii sale populare, este tocmai profunda considera­tie si înte­legere pentru Corneliu Codreanu si Garda de Fier, a lui Iuliu Maniu, personalitate de o sinceritate democraticã indiscu­tabilã, a­ceastã atitudine de stimã reciprocã supravietuieste pânã as­tãzi, du­pã atâtia ani de suferinte si de mari evenimente în lume.

        Garda de Fier, asadar, cum sperãm cã ar rezulta din aceastã imperfectã expunere, nu este prizoniera nici unei idei preconce­pute, a nici unui program schematic, a nici unui sistem rigid care nu poate fi rectificat dupã realitãti. Ea este, în adevãr, tributara u­nei idei majore, linia poporului Român; pe aceasta nu o poate pier­de niciodatã din vedere fãrã sanctiunea imediatã a auto-desfiintã­rii. Îndeplinind însã cu fermitate aceastã conditie, înalta linie spi­ritualã consacratã de jertfa fondatorului si a elitei sale, permite Miscãrii Legionare o mare flexiune în mânuirea realitãtilor de sta­bilire a conditiilor de directie ale României.

        Aceste realitãti prezente par sã indice, în ordinea internã, ne­cesitatea absolutã a unui regim stabil, în care monarhia sã se situeze ca factor al ierarhiei politice, sprijinitã pe principiul separatiunii puterilor pe linia functionalã si pe principiul unitãtii elitelor si a fortelor nationale pe linia structuralã. Înmãnuncherea functiunii o­rizontale a puterilor statale cu structura verticalã a unitãtii nationa­le, ca rezultantã a vointei populare, în deplin acord organic cu Co­roana, este conditia de stabilitate în România si în spatiul înconju­rãtor.

Orice alte solutii s-ar cãuta, ar fi improvizatii cu urmãri im­posibile de prevãzut si de calculat. Dar trecutul mai îndepãrtat si mai recent a dovedit cã de situatia României, cu pozitia ei cheie la rãspântia marilor drumuri, depinde în bunã parte si echilibrul Europei.

4. Problema evreiascã

        Si acum, câteva cuvinte despre o problemã în jurul cãreia s-a fãcut mult caz: atitudinea Miscãrii Legionare fatã de problema e­vreiascã. Nu este desigur aici locul de a analiza principiile Gãrzii de Fier în materie, ci numai de a spulbera o serie de inexactitãti privitoare la trecut.

        Miscarea Legionarã era prea constientã de înãltimea tinutei sale etice, de rãspunderile sale fatã de poporul român si de importanta sa politicã, pentru a trata problema evreiascã cu mijloace ieftine, cu violenta corporalã sau a legilor speciale. Corneliu Codreanu însusi, provocat de anumiti politicieni îngrijorati de pactul Miscãrii Legionare cu Iuliu Maniu si George Brãtianu, a rãspuns public cã problema evreiascã întelege sã fie tratatã într-un spirit de înaltã seriozitate. Miscarea Legionarã nu privea a­ceastã problemã prin optica resentimentelor de rasã. Sefii legio­nari, poate cei mai buni cunoscãtori din Europa ai problemei, cu­nosteau prea bine calitãtile intelectuale si profunda educatie spiri­tualã, pe linia permanentelor, ale acestui popor milenar, pentru a le subestima si a le combate

cu forta materialã.

        Pentru Miscarea Legionarã, esenta problemei nu se reducea la un aspect evreiesc, ci se prezenta, în general, ca o restabilire a echilibrului politic si economic, deplasat, pânã atunci, în defavo­a-rea poporului român. Metoda urmatã, spre deosebire de acelea ale miscãrilor rasiste, era întãrirea, în primul rând, pe cale organicã si de liberã concurentã a pozitiei elementelor românesti, iar nu de slãbire silitã a elementelor alogene. Pe aceastã cale de liberã între­cere se vizau Evreii numai în mãsura în care pozitiile lor se gãseau pe traiectoria noilor pozitii românesti. Tot asa de bine, aceastã me­todã privea pe Sasi, pe Unguri sau pe Svabi, fãrã ca prin aceasta sã se poatã vorbi de antirasismul, de antiungurismul, sau de anti­svãbismul Gãrzii de Fier, sau de o persecutie a acestor minoritãti din partea Miscãrii Legionare. Acestor nationalitãti, fãrã exceptie, li se lãsa deplina folosintã a pozitiilor câstigate si numai posibili­tatea de

a abuza de cãlcarea legilor, în dauna Poporului Român, cu ajutorul unei administratii corupte, li se retrãgea, prin opera de dreptate socialã a Miscãrii Legionare, pentru toti deopotrivã.

        Ridicarea Poporului Român, dupã sistemul legionar, urma sã aparã treptat, prin constituirea de noi pozitii, folosind noi valori nefructificate într-un spatiu încã virgin, iar nu prin confiscarea al­tor pozitii deja existente. Dinamizarea Poporului Român pe terenul general al con­structiei trebuia, deci, sã creascã printr-un pro­ces de concurs si, deci, de stimulare a tuturor fortelor creatoare, iar nu de eliminare a unor elemente existente a cãror îndepãrtare din acest concurs ar fi atras dupã sine slãbirea economiei generale.

        Conducerea Miscãrii Legionare era prea realistã ca sã creadã cã România, cu puternicul ei potential economic si cu functiunea ei de tranzit, poate fi izolatã de Europa printr-un monopol al pro­ductiei si transformatã, astfel, într-o Mecca economicã. Se cãuta numai preemtiunea legitimã, ca în toate tãrile democratice sau nu, a populatiei autohtone, în distributia naturalã a mijloacelor de productie,

spre a se evita mentinerea poporului român într-o stare de paupertate de pe urma tendintelor acaparatoare ale unor nati­onalitãti minoritare mai bine organizate economiceste datoritã u­nui lung trecut de privilegii sau unui puternic sprijin de ordin in­ternational. Corneliu Codreanu însusi si-a exprimat, în mai multe rânduri, fatã de intimii sãi, intentia de colaborare a unei Românii întãritã economiceste, cu un capital strãin serios, care ar avea mai mult de câstigat, în acelasi timp cu Poporul Român, de pe urma colaborãrii cu un stat puternic si onest, decât cu un stat ane­miat de o administratie coruptibilã si indiferentã.

        Sistemul legionar urmãrea, deci, prin sporirea activitãtii în toate directiile, fãrã excluderea nimãnui, sã întãreascã pozitia Poporului Român ca factor pozitiv de progres în spatiul înconjurãtor. Acest drept si aceastã datorie a Poporului Român de a-si asigura libertatea

de ridicare a indicelui sãu de randament pe propriul sãu pãmânt si, deci, de mãrire a contributiei sale la ordinea multiplã a Europei, credem cã nu pot fi negate de nimeni si mai putin încã, desigur, de exponentii principiilor democratice.

        Asadar, Miscarea Legionarã n-a urmãrit, în tratarea proble­mei evreiesti regimul legilor speciale, al câmpurilor de concentra­re si al stelelor hexagonale. Ceva mai mult încã, legislatia în vi­goa­re, cu cele trei categorii de evrei si institutiile de românizare oficiale, nu a apartinut Miscãrii Legionare, ci guvernului prece­dent, cât si celui ulterior. Aceastã precizare nu urmãreste o repu­­diere, ci o revelare a nepotrivirii acestei legislatii cu spiritul si cu tactica Miscãrii Legionare care, dupã cum se vede din expunerea de mai sus, a fost urmatã

în practicã si trebuia sã fie continuatã si la guvern în aceastã materie. Singura lege de esentã legionarã, in­spiratã din tactica amintitã, dar neaplicatã încã, a fost aceea în­tocmitã de Ministrul Muncii de atunci, Vasile Iasinschi, care pre­vedea folosirea minimalã a elementelor românesti în întreprinde­rile comerciale, indiferent de originea etnicã a proprietarilor.

        Asadar, si în problema evreiascã, mai bine spus româneascã, Miscarea Legionarã se conduce dupã acelasi simt al echilibrului,

al realitãtilor si al principiilor morale, ca si în celelalte probleme importante românesti sau europene.

5. Violentele politice

        Cât despre intentii de violente fizice împotriva vechii clase politice sau a evreilor, omucideri sau pogromuri, numai cei care u

rmãresc mentinerea diviziunilor si a tensiunii interne, le pot pune în sarcina Miscãrii Legionare. Cã în timpul loviturii de stat a

Maresalului Antonescu, de la 21 Ianuarie 1941, elemente iresponsa­­bile de pe stradã, fãrã nici o legãturã cu Miscarea Legionarã si cu

evenimentele, au abuzat, ca întotdeauna în astfel de împrejurãri si au jefuit si ucis la întâmplare evrei, ca si români, de altfel, este foarte posibil. Cã si unele elemente izolate, chiar legionare, au a­vut porniri personale individuale împotriva unor evrei, ca si împotriva unor români, iarãsi este posibil. Dar a considera responsabilã Miscarea Legionarã si conducerea ei de aceste violente la întâm­plare, corespunde tot atât de putin realitãtii cât a face întreaga e­vreime din lume responsabilã de asasinarea Lordului Moyne.

        Astfel, în toate problemele, cum s-a vãzut în acest lung, to­tusi incomplet capitol, Miscarea Legionarã se mentine la aceeasi atitudine politicã si moralã ca si în trecut, luându-si întotdeauna rãs­punderea pozitiei sale, dar respingând net ce i se pune în seamã

cu desconsiderarea nedreaptã a realitãtii.

C. Politica externã a miscãrii legionare

1. Geneza atitudinii Miscãrii Legionare în politica externã

        Asa cum în politica internã nu corespunde adevãrul cã Misca­rea Legionarã ar fi fost o organizatie exclusivã de dominatie dic­tatorialã, tot asa, în politica sa externã, Miscarea Legionarã res­pinge cu cea mai legitimã mândrie si demnitate, îndreptãtite de tre­cutul sãu glorios si plin de jertfe, insinuarea cã ar fi putut alie­na vreodatã autonomia sa de actiune în favoarea unei puteri strã­ine.

        Politica externã, ca si politica generalã a Miscãrii Legionare, se inspirã din principiile eterne de existentã si de conservare a e­sentelor Poporului Român, cât si din nãzuintele de afirmare a no­bletei acestui popor, pe un plan superior si mai larg. Pentru a pãstra intactã aceastã politicã majorã, Garda de Fier a primit atâtea lovituri din toate directiile, chiar cele mai neasteptate!

        O cât de neînsemnatã tendintã de compromis cu morala ei ar fi scutit Garda de Fier de multe suferinte si de multe pierderi dure­roase. Conducerea Miscãrii Legionare a rezistat însã neclintitã pe pozitiile sale, uneori în conditii extrem de grele. Horia Sima de pildã si în 1940 si mai târziu a fost prizonierul unor vointe hotãrâ­toare la discretia oricãror ordine fãrã ca vointei sale sã se fi putut impune, cu toate presiunile, cea mai neînsemnatã flexiune.

        Încã o datã, s-a dovedit atunci cã puterea materialã singurã, cu toate aparentele impunãtoare, este mai slabã decât fortele com­plexe ale realitãtii, ascunse uneori sub cele mai modeste forme. Dar, ca si în politica internã, si în politica sa externã, Miscarea Le­gionarã nu se conduce dupã nici o idee preconceputã si nu se fi­xeazã în nici o formã rigidã. Corneliu Codreanu spunea odatã unor intimi cã ar colabora si cu Rusia Sovieticã, dacã ar fi în interesul Poporului Român. Din nefericire, însã, Rusia Sovieticã, încã din acele timpuri, îsi fixase conduita sa definitivã, ascunsã cu îndemâ­nare, pe atunci, sub cele mai elegante declaratii geneveze. Aceastã conduitã, cum puteau distinge cunoscãtorii, nu era, în fond, decât aceea a Rusiei imperialiste, întãritã ca valoare operativã de forta unei idei contagioase, de penetratie universalã. Miscarea Legiona­rã nu avea nimic aprioric împotriva Rusiei, dacã se mentinea în limitele sale Sud-vestice, si nici chiar împotriva comunismului pe plan de politicã externã, dacã rãmânea în cadrul regimului intern al Rusiei, si nu ameninta, prin amestecul în politica internã a tãrilor vecine, structura acestor popoare.

        Asadar, Miscarea Legionarã dovedea un spirit realist, nelã­sând, dupã cum se si cuvine, în general, ca o politicã externã sã se resimtã de pe urma unor infiltratii ideologice, dacã aceste infiltratii nu sunt prin ele însele conditii esentiale de realism.

        Mai putin, deci, Miscarea Legionarã ar fi avut opinii precon­cepute împotriva puterilor occidentale, ca Franta si Anglia. Evident,

nutrea simpatii, ca si în toate pãrtile lumii, chiar si de ele­mente democratice, pentru Italia fascistã si Germania national-so­cialistã, în mãsura în care aceste regimuri lucrau pentru ridicarea popoarelor respective. De la aceastã simpatie, pânã la ideea unei a­liante, era însã o distantã neluatã încã în considerare pe atunci. De altfel, pânã în Mai 1936, deci nouã ani de la înfiintarea Miscãrii Legionare si 17 ani de la începutul actiunii nationaliste, Corneliu Codreanu nu luase nici o atitudine în politica externã, prin nici un fel de declaratii publice sau private, lãsându-se astfel diferitelor guverne deplinã libertate în aceastã materie.

        Între timp, însã, Rusia Sovieticã dupã o lungã perioadã de ab­sentã, a reapãrut activã pe scena mondialã. Concomitent cu verbul pacific al exponentilor sovietici la Societatea Natiunilor, dezlãntu­ia o formidabilã campanie de propagandã ce demonstra, în fond, o coplesitoare energie multiplã, politicã militarã economicã si ideo­logicã. Aceastã fortã, Miscarea Legionarã nu a depreciat-o nicioda­tã. Aparitia Rusiei ca factor imperialist pe linia unei traditii mai vechi, Panslavismul sau pe a acelei mai noi, Kominternul, punea România

si Poporul Român în primã etapã a marsului moscovit spre Occident. Masinatiunile Reprezentantei Sovietice de la Bucu­resti,

conjugate cu instigatiunile rusesti în tãrile vecine pentru a a­tâta revendicãri împotriva României, cât si alte manevre încadrate în

tehnica generalã a ofensivei sovietice împotriva Europei, de­monstrau din plin, dacã mai era nevoie, intentiile reale. Conduita Rusiei Sovietice era în concordantã cu dubla ei viziune misionarã, nationalã si ideologicã revolutionarã, la care conducãtorii sovietici nu aveau, desigur, sã renunte de dragul confirmãrii unei atitudini aparente de bune intentii pacifice si a unei frazeologii sentimentale si umanitare fãrã rãspundere. Situatia României apãrea astfel, cu a­tât mai amenintatã, cu cât aceastã conduitã sovieticã invalida optimismul vãdit de comandã al conducãtorilor politicii externe a Ro­mâniei în relatiile cu Rusia, fondat numai pe definitia agresorului, pe bonomia D-lui Litwinow si pe libatiunile trimisului Ostrowski cu unii ministri basarabeni ai guvernului din Bucuresti. Nici o ga­rantie substantialã –

nici de ordin structural, ca, de pildã, îndru­marea obiectivelor Rusiei spre alte directii de lungã duratã, nici de ordin defensiv, ca o

aliantã cu o mare putere militarã dispusã sã adopte ca principal obiectiv apãrarea comunã împotriva unei agresiuni de la Rãsãrit – nu întãrea de nicãieri securitatea Româ­niei. Dimpotrivã, curente intere­sate mãreau confuzia în interior cu exagerarea revizionismului ma­ghiar, adicã amenintarea din partea unui popor de 8 milioane de locuitori, trecând complet sub tãcere primejdia unui imperiu colo­sal de 180 de milioane de agitatori!

        În fata acestei duble primejdii, internã si externã, Miscarea Legionarã nu mai putea continua atitudinea de rezervã în politica externã, fãrã a lipsi de la cele mai elementare datorii fatã de Popo­rul Român. Conducerea Miscãrii a examinat atunci cu toatã rigoarea si cu tot sângele rece datele problemei, înainte de a pronunta un cuvânt în materie. Din acest scrupulos examen, rezultau mai multe si serioase îngrijorãri pentru soarta Poporului Român.

        În primul rând, sistemul de aliante al României dovedea o functiune total defectuoasã. „Mica Întelegere” se demonstrase o fictiune, mentinutã la suprafatã numai de talentul lui Nicolae Titulescu, de dexteritatea D-lui Eduard Benes si de proptelele Puterilor Occidentale. În practicã, însã, nu valora nimic, fiecare din­tre componenti având interese de apãrat în alte directii si nedorind fiecare sã se strice cu marea putere ce-i pãrea mai interesantã: pen­tru Ceho-Slovacia, Rusia Sovieticã, pentru Iugoslavia, Germania si pentru România, Italia. Aducerea aproape cu forta a Principelui-Regent Paul la Conferinta Micii Întelegeri de la Bucuresti, din Mai 1936, dovedea deja descompunerea practicã a sistemului. Dar mai grav încã, principalul stâlp al aliantelor României, Franta, înche­iase acum un pact de amicitie cu Sovietele, ce reducea mult în fond din valoarea conventiilor cu România si Polonia. Faptul cã semnatarul pactului, Dl. Laval, era un republican de dreapta si cã Primul Ministru britanic care proclamase public interesul Angliei pentru Franta, cu faimoasa formulã

a frontierelor britanice pe Rhin, era însusi Seful Partidului Conservator, dovedea cât se poa­te de concludent cã cele douã mari puteri Occidentale, în deplin acord între ele si cu aprobarea integralã a claselor politice, se an­gajau pe calea unei colaborãri intime cu Rusia Sovieticã. Aceastã colaborare nu era posibilã decât cu acceptarea punctului de ve­dere minimal sovietic care viza, fãrã îndoialã, si România. Iar o consolidare a acestei colaborãri printr-o aliantã avutã în vedere, în evolutia situatiei europene, ar fi cerut cel putin

aceleasi conditii din partea Rusiei ca în 1914-1916, adicã, în ultimã anali­zã, printre altele, subordonarea intereselor României intereselor acestei aliante.

        Pactul de amicitie franco-sovietic, cu consimtãmântul tacit al Marii Britanii, slãbea, deci, considerabil, securitatea României la Est si, prin urmare, si pozitia ei în general fatã de vecini si de ce­lelalte puteri. Se mai adãuga la toate acestea si evolutia internã din Franta, care aluneca tot mai mult spre stânga, astfel ca, dupã vic­to­ria Frontului Popular la Paris, sã nu se mai poatã pune mari sperante în rezistenta Frantei fatã de pretentiile Rusiei ca pret al u­nei cooperãri.

        Concluzia la care a ajuns conducerea Miscãrii Legionare era cel putin îndoiala fatã de vointa Puterilor Occidentale de a se opune Rusiei cu eficacitate. Totusi, cea dintâi declaratie de politicã externã, o circularã cãtre legionari, din 30 Mai 1936, nu a avut caracter

public, iar Corneliu Codreanu s-a mãrginit la o atitudine moderatã. Corneliu Codreanu nu a împins concluzia pânã la propunerea unei mutatiuni de aliantã în politica externã a României.

        Aceastã concluzie, Corneliu Codreanu n-a propus-o nici 6 luni mai târziu, într-un document mult mai important, destinat, de data aceasta, publicitãtii: Memoriul din 5 Noiembrie 1936 adre­sat Regelui, oamenilor politici si Tãrii. În acest document redactat în termeni virili, se înregistreazã numai o si mai mare îndoialã fatã de orientarea externã a României, îndoialã crescutã de pe urma izbuc­nirii rãzboiului civil din Spania, fatã de care Puterile Occi­dentale adoptaserã o atitudine de pãrtinire a frontului popular din Madrid, în dauna miscãrii crestine a lui Franco, sustinutã astfel numai de puterile Axei. Om profund religios, Corneliu Codreanu respingea din toate puterile sufletului sãu violentele marxismului mondial a­cum confirmate de realitate, reprezentat de Brigãzile Internationale ale lui Lister si Compesino împotriva Crucii si a ordinii crestine a Europei. Puterile care se pronuntau în favoarea a­cestei ordine în­lesneau astfel,

de la sine, o apropiere de pozitia Miscãrii Legiona­re. Totusi, Corneliu Codreanu nu se pronuntã, nici de data aceasta, explicit în

favoarea unei rãsturnãri de aliante, ci se mãrgineste nu­mai sã recomande sustragerea politicii externe de sub influentele oculte si abtinerea de la provocãri la adresa Italiei.

        Abia un an mai târziu, dupã 16 luni de la începutul rãzboiului din Spania, la 30 Noiembrie 1937, Corneliu Codreanu ia o atitu­dine definitivã în politica externã, în favoarea Axei. La aceastã hotãrâre Corneliu Codreanu nu a ajuns nici prin negocieri, nici prin promisiuni, nici mãcar prin vreun contact cu reprezentanti ai Axei. Oricât ar pãrea de curios si de inadmisibil în tehnica mai curentã a politicii externe, Corneliu Codreanu nu a avut niciodatã legãturi cu Axa. Rareori, câte un ziarist sau vreun curios din Italia sau Germania, mult mai rar decât din alte tãri ca, de pildã, din Franta, veneau sã-l vadã la Casa Verde. Ceva mai mult, în urma unui reportaj nu tocmai exact asupra miscãrii, desi foarte elogios, dintr-un ziar german, Corneliu Codreanu a interzis pe termen de 6 luni accesul oricãrui vizitator din acea tarã în preajma Miscãrii Legionare. Un contact însã, de ordin politic autorizat si constant, nu a existat niciodatã între Axã si Corneliu Codreanu. Acest prece­dent a fost poate o deficientã, de pe urma cãreia s-au resimtit mai târziu în practicã raporturile cu Axa si, în general, tehnica relati­unilor exterioare a Miscãrii Legionare, întotdeauna foarte suscep­tibilã si rezervatã în materie. Dar si pe acest

teren Corneliu Codreanu a proclamat primatul tinutei morale, chiar dacã uzantele unei tactici mai rafinate ar aduce mai multe foloase.

2. Oportunitatea aliantei cu Axa

        În concret, convingerea Miscãrii Legionare în oportunita­tea unei aliante cu Axa, a fost rezultatul unei evolutii foarte lente, de pe urma observãrii minutioase a realitãtilor europene, iar nu al pre­cipitãrii unei atitudini premeditate.

        De altfel, climatul general al Europei înregistra o jenã în spe­cial fatã de conduita uneia din Puterile Occidentale, în spetã Franta. Pactul Iugoslaviei cu Italia, desele schimbãri de vizite între conducãtorii Germaniei si ai Poloniei, conversatiile Marii Britanii cu Axa, evolutia politicã în jurul rãzboiului din Spania, cât si iri­tarea internã de pe urma grevelor aproape fãrã întrerupere din Franta, izolau într-o bunã mãsurã politica regimului de front popu­lar din Franta de realitãtile europene. Rezultatele vizitei de la sfâr­situl anului 1937 în Europa Central-orientalã a D-lui Delbos, Mi­nistru de Externe francez, s-au resimtit mult de pe urma acestei jene, ca un contrast foarte concludent cu atmosfera vizitei lui Barthou, în acelasi spatiu, în 1934. Cu toate strãdaniile D-lui Victor Ionescu de a suplini

fermecãtoarea personalitate a lui Nicolae Titulescu si cu toate sentimentele calde ale Românilor pentru Franta, primirea D-lui Delbos

la Bucuresti a avut mai mult o notã de melancolie, decât încredere. Aceeasi notã melancolicã se înregistra si la Varsovia si la Praga, încât Dl. Delbos, poate si din proasta dispozitie a Guvernului Principelui Paul, a renuntat la experienta de la Belgrad.

        Europa, si cu ea, în primul rând, România, nu se mai simtea deci apãratã de sistemul politic în centrul cãruia se gãsea pe atunci, în aparentã, Franta. În schimb, sistemul Axei pãrea cã oferã efectiv mai multe garantii de securitate si de apãrare a ordinii eu­ropene.

        Asadar, principiul aliantelor, în conceptia Miscãrii Legiona­re, s-a nãscut din stãri reale de pe teren, iar nu din afinitãti sau repulsii ideologice. Acest principiu impune mai întâi o clasare a primejdiilor pentru România, în ordinea importantei sau urgentei si, ca o strictã consecintã, alianta cu acea putere care efectiv ajuta imediat România împotriva celei mai importante primejdii în ordi­ne de precãdere.

        În concret, pentru România tendintele imperialiste dinspre Vest sunt mai putin primejdioase decât acelea dinspre Est.

Imperialismul vestic, pentru a ajunge la mãrile libere si la pozitiile do­minante ale Continentului, nu trebuie sã treacã peste România. Chiar dacã în ultimã analizã ar tinde sã se adânceascã în stepele în­tinse ale Estului, imperialismul vestic se poate multumi cu o Ro­mânie neostilã care sã nu-i ameninte flancul Sud-estic. Imperialis­mul din directie esticã, dimpotrivã, este o primejdie nimicitoare pentru România si Poporul Român. Primul pas spre o mare caldã si spre pozitii dominante, ca Strâmtorile, de pildã, trece peste corpul României. Între douã imperialisme, deci Vestic si Estic, Româ­nia va trebui sã se supunã dramaticelor ei conditii geo-politice si într-un spirit strict realist, peste oricare alte considerente, sã alea­gã primejdia cea mai micã, cea mai putin amenintãtoare: aceea a Vestului.

        Asadar, atât timp cât Rusia, Sovieticã sau Taristã, va nutri tendinte imperialiste în Europa, România este pe pragul unei primejdii

de moarte. Desigur, nici consideratiuni sentimentale, nici demonstratiile de cumintenie amicalã ale României, nici ridicolul pretextului

de amenintare din partea României a securitãtii colosu­lui rusesc, n-ar putea opri Rusia de la executarea unui program de atât de

vaste proportii. Cine concepe dominatia Oceanelor si a lu­mii si porneste la actiune, nu se mai împiedicã de scâncelile popoarelor din cale. Experienta istoricã a dovedit cã nu este posibilã o întelegere cu o Rusie pornitã în mars spre Occident. Fostul Ministru de Externe român, Dl. Gafencu, relevã cu bunã dreptate cã, de câte ori puterile occidentale au cãutat un acord cu o Rusie în ascensiune asupra delimitãrilor zonelor de influentã, de atâtea ori a urmat o amenintare a echilibrului european.

        Dacã nu este deci posibilã o întelegere a unei Românii paci­fice cu o Rusie imperialistã, nu-i mai rãmâne României decât sã se resemneze la apãrare, pentru a supravietui.

        Pentru aceste ratiuni deci, Miscarea Legionarã se aflã cu ace­le forte care apãrã România de primejdia primordialã dinspre Est. Gãsind deci numai Axa pe linia apãrãrii împotriva primejdiei mor­tale de la Rãsãrit, s-a aflat cu Axa.

        Dacã în aceste împrejurãri sarcina apãrãrii împotriva unei a­gresiuni din Est si-ar fi luat-o Puterile Occidentale, Miscarea Legionarã – cum a rãspuns însusi Corneliu Codreanu întrebãrii unui cunoscut ziarist francez, Bertrand de Jouvenel, într-un interviu în “Gringoire“, imediat dupã declaratia de politicã externã în favoa­rea Axei – ar fi colaborat cu ele.

3. Raporturile Axei cu Miscarea Legionarã

         Un alt principiu fundamental în politica externã a Miscãrii Legionare este împiedicarea României de a deveni un instrument al imperialismului vreunei puteri continentale. Garda de Fier s-a alãturat, desigur, cu fermitate, Axei. Nu a înteles însã nici o clipã sã transforme România într-un agent al unei noi ordini întemeiate pe imperialism. Cum am spus mai sus, între douã amenintãri, România poate la rigoare suporta mai bine imperialismul din Vest, dar nu-l poate încuraja de bunã voie.

        De altfel, eroarea majorã a Axei, care a condus-o la desfiinta­re, a fost tocmai îndepãrtarea de politica sa originarã de stabilizare a Europei într-o ordine nouã de echilibru continental. Asa se expli­cã actiunea de slãbire a miscãrilor populare, blocarea cãilor spre

putere si înlocuirea lor în mai toate tãrile cu formatiuni improvi­­zate. Astfel, la semnarea pactului anti-Komintern, în Decembrie 1941, ordinea nouã era reprezentatã de o serie de fictiuni guverna­mentale, în timp ce realitãtile erau combãtute si înlãntuite. Între a­ceste miscãri populare, Garda de Fier era de departe cea mai origi­nalã, cea mai puternicã, mai autonomã si mai rezis­tentã. Pentru toate aceste motive, dupã ce partida pãrea câstigatã, Axa nu a dorit si nu a sprijinit niciodatã victoria Gãrzii de Fier în Româ­nia. Actiunea de la 3-6 Septembrie 1940 care a urmãrit în­depãr­tarea Re­gelui Carol al II-lea pentru a opri descompunerea moralului intern, iar nu cucerirea puterii în stat, s-a fãcut pe cont pro­priu, fã­rã stirea, fãrã concursul si, mai ales, fãrã voia Axei.

        Mai târziu, dupã constituirea regimului de diarhie numit na­tional-legionar, reprezentantii Axei la Bucuresti au cãutat prin toate mijloacele sã consolideze pozitia Maresalului Antonescu si sã mineze pe aceea a Miscãrii Legionare. În executarea acestei politici Comandantul Gãrzii de Fier si Vicepresedinte al Consiliu­lui de Ministri, Horia Sima, a fost invitat la Berlin în luna Ianuarie împreunã cu Maresalul Antonescu. Pentru a evita o neîntelegere chiar la inaugurarea unei aliante, de pe urma unui refuz la o even­tualã cerere de subordonare a unor interese majore ce era poate de prevãzut, Horia Sima, cu toatã dorinta de a vedea pe Cancelarul Hitler, a renuntat

la vizita de la Berlin. Astfel, Horia Sima este sin­gurul conducãtor politic european care a declinat vreodatã o invitatie la Cancelarul

Hitler în culmea puterii, pentru motive de dem­nitate si de pãstrare a autonomiei intereselor Poporului Român.

        Dar conduita Axei a fost clarã cu ocazia Loviturii de Stat a Maresalului Antonescu de la 21 Ianuarie 1941. Armata germanã a primit ordin sã sustinã pe Maresal, în timp ce alti trimisi cãutau sã slãbeascã apãrarea oricãror riscuri în caz de cedare benevolã a pozitiilor

de rezistentã. Bizuit pe acest cuvânt, Horia Sima a ordonat încetarea rezistentei izbucnitã de la sine, ca o reactiune spontanã a unei Miscãri viguroase, lovitã prin surprindere. Cu­vântul Maresalului Antonescu si al girantului nu a fost respectat si arestãrile au pornit, cu o furie încã mai mare ca în 1938. Îndeo­sebi Horia Sima si sefii legionari erau urmãriti cu disperare, ca sã li se pregãteascã soarta lui Corneliu Codreanu si a Statului sãu Major.

        Reprezentantii Regimului au invitat atunci în Germania pe Horia Sima si alte personalitãti, sub motivul cã, dupã ce pasiunile se vor potoli, sã se poatã întoarce în sigurantã, o datã ce neîntele­gerile s-au risipit. Ajunsi pe teritoriul german, dupã câteva sãptã­mâni de primire amicalã, Horia Sima si unele personalitãti, cu toatã calitatea lor de oaspeti, au primit domiciliu obligatoriu, în timp ce alti

legionari, mai mult sau mai putin importanti, refugiati la întâmplare din Tarã, au fost internati, fãrã deosebire, la Rostock, într-un lagãr

de muncã.

        Din momentul detinerii lui Horia Sima se dezlãntuie în Tarã si în strãinãtate o formidabilã campanie de calomnii prin care se pune

în sarcina Miscãrii Legionare si a lui Horia Sima toate infa­miile imaginabile. Punctul culminant este atins în ziua de 22 Iunie 1941, începutul campaniei contra Rusiei, când Cancelarul Hitler în persoanã, în lunga sa expunere a cauzelor rãzboiului, enumerã, printre manoperele sovietice, si evenimentele de la 21 Ianuarie puse în sarcina Gãrzii de Fier, presupusã astfel de coniventã cu Rusia

Sovieticã! Nici lui Horia Sima, plasat de zvonuri oficiale ca refugiat la Moscova, nici Miscãrii Legionare înlãntuite de un sis­tem de represiune neegalat încã, nu li se dãdea posibilitatea sã se apere. Nu le mai rãmânea în apãrare decât forta realitãtii si doi-trei

legionari risipiti prin alte orase ale Europei, care s-o expunã.

        Politica Axei se îndepãrta astfel, din ce în ce mai mult, de re­alitãti. Pe mãsurã ce victoriile militare apãreau mai strãlucite, actiunile politice deveneau mai palide. În cursul anilor 1941 si 1942 exponentii Miscãrii Legionare s-au strãduit din toate puterile sã a­rate diferitilor reprezentanti ai Axei primejdia unei politici negli­jente si fictive pentru cursul general al rãzboiului. Un rãzboi este un motor cu dublu piston, unul politic si altul militar si nu s-ar pu­tea spune care este mai important. Nu se poate ignora actiunea po­liticã sub pretextul precãderii militare. Victorii militare fãrã efecte politice s-au mai vãzut si chiar în cazul Germaniei. Victorii politi­ce în cursul unui rãzboi au aproape întotdeauna consecinte milita­re. Rãzboiul modern se poartã, în primul rând, pe plan politic in­ternational si seducãtoarea ideologie universalã a adversarului tre­buie sã opunã deci, pe plan tot international, ideea-fortã pe care sta Axa la

originea rãzboiului: adicã stãpânirea de cãtre fiecare popor a propriului sãu destin. De aceastã idee-fortã Axa nu se putea îndepãrta fãrã primejdia pierderii rãzboiului. Concluzia finalã era deci: îndepãrtarea fictiunilor din toate tãrile, restabilirea libertãtii politi­ce a popoarelor acolo unde miscãrile populare sunt capabile sã o a­sigure si reconstituirea unei ordini de echilibru european. La toate aceste argumentatii nu se refuza un efect de stimã si asigurãri de viitor, dar fãrã alte consecinte efective.

        Si cum era de prevãzut, soarta armelor s-a întors din toamna anului 1942, fãrã ca si conduita politicã a Axei sã se schimbe. Dimpotrivã, cu motivarea situatiei militare, guvernul german era dispus sã înrãutãteascã si mai mult regimul politic.

        În fata acestei paralizii a reflexelor politice, Horia Sima s-a hotãrât sã întreprindã un alt gest de mare curaj si demnitate si anume pãrãsirea cu orice risc a Germaniei, pentru a atrage atentia si altor factori asupra situatiei disperate la care va ajunge Europa da­cã nu se revine la o politicã realistã. „Am sosit ca un strigãt de alarmã”, previne Horia Sima în scris pe Mussolini, dupã ce la plecarea din Germania lãsase pentru a fi comunicatã Cancelarului Hitler o scrisoare prin care expunea pe larg, cu cea mai mare claritate, erorile politicei germane, calea pe care trebuie sã se revinã si scadenta fatalã la care se va ajunge dacã se persevereazã în aceleasi erori.

        Reusita lui Horia Sima a produs o mare impresie asupra con­ducerii germane. Cum s-a aflat mai târziu, în tot acel interval,

Himmler avea pânã la 10 conversatii telefonice zilnic, cu Amba­sada Germanã din Roma, pentru a se interesa de mersul cercetãri­lor în cãutarea lui Horia Sima si a raporta apoi Cancelarului Hitler. Din nefericire însã în Germania, nu s-a înteles sensul politic al plecãrii lui Horia Sima. S-a luat în consideratie numai pierderea din lat a unei importante forte politice, fãrã sã se tinã seamã de ce ar putea folosi Comunitatea de pe urma libertãtii ei. Dimpotrivã, grija urmãritã cu disperare era prinderea din nou a acestui captiv prea autonom. Si în adevãr, printr-un concurs de împrejurãri Horia Sima a fost sechestrat din nou în Germania, de data aceasta în chip absolut, la Oranienburg. În rând cu el, au fost internati toti legio­narii în frunte cu Locotenent-comandantul Miscãrii Legionare, Vasile Iasinschi, în lagãrele de concentrare de la Dachau si Buchenwald. O cortinã grea de fier a cãzut astfel peste existenta lor, despre care nu s-a mai stiut nimic timp de 20 de luni.

        Dar dacã în Germania gestul lui Horia Sima a avut un efect contrar, în Italia direct sau indirect a avut urmãri pozitive. Mussollini si noul subsecretar de Stat la Afacerile Strãine, Dl. Bastianini, au arãtat mai mult interes pentru curentele populare si interesele natiunilor europene ca mai înainte. De aceastã întelegere a necesitãtii de revenire a unui echilibru european s-au resimtit ra­porturile cu

partenerul din Axã, atât în cursul vizitei D-lui von Ribbentrop la Roma, în Martie 1943, cât si la întâlnirea cu Hitler la Salzburg, din luna Aprilie. În aceste ultime convorbiri ca parte­ner egal în Axã, Mussolini a intervenit energic în sensul unei esti­mãri realiste a Europei si în favoarea restabilirii în deplinã inde­pendentã, printre altele, a Belgiei, Olandei,