(c) Fundatia "George Manu", 2001-

23.05.2007

De la penibil la penal

E vorba, fireste, de evenimentul care tine capul de afis al întregii prese din ultima vreme. Si care a împãrtit iarãsi societatea româneascã în douã: unii pedaleazã pe gesturile si expresiile reprobabile ale presedintelui scos din pepeni, altii pe circumstantele atenuante cum ar fi obrãznicia reporterei care l-a agasat cu activitãtile ei pseudo-jurnalistice. Un circ penibil pentru toatã lumea. Avem o clasã politicã pe mãsura presei si o presã pe mãsura clasei politice românesti.

Ce stiri importante pentru natiune ar putea fi acelea privind cumpãrãturile presedintelui suspendat? Si totusi. Printr-o ploaie de întrebãri stupide, a cãzut si una (la fel de insolentã), rãmasã fãrã rãspuns: "ce-ati mai fi în stare sã faceti, domnule Bãsescu, pentru un procent în plus?" Ei bine, aici era de fapt "stirea", care din pãcate a fost eclipsatã de tot scandalul mediatic care a urmat.

Iatã asadar ce. Pentru acel ipotetic "procent în plus", oricum inutil pe lângã cele deja asigurate, presedintele si stafful sãu au hotãrât sã mai punã la cale o loviturã de PR. Chiar în ziua votului. O informatie discretã, scursã în mod deliberat, a bâzâit pe mobilele unor jurnalisti. Le oferea acestorea "pontul": cetãteanul suspendat îsi va face cumpãraturile împreunã cu sotia, ca orice om din popor. A fost destul pentru ca la ora cu pricina, în fata supermarketului sã aparã un ciorchine de jurnalisti. Cu o singurã exceptie, toti au filmat scenele cu presedintele în limitele decentei.

Ce a urmat e binecunoscut, fiind comentat si rãs-comentat în fel si chip, pânã la saturatie.

Tupeul agasant al unor jurnalisti de teapa reporterei de la Antena 1 e bineînteles respingãtor. Am vãzut o mostrã de jurnalism de cea mai joasã spetã. Mai mult, orice om are un prag al enervãrii dincolo de care îi sar sigurantele. E pe undeva de înteles, la fel ca dreptul la viata privatã si la intimitate. Dar atunci când ti-o faci cu propria mânã, din calcule electorale, aceste scuze nu mai existã. Era de asteptat cã aceastã presã care a fost "comandatã" discret nu se va mãrgini la relatãri bonome despre activitãti domestice ale cetãteanului Traian Bãsescu. Cã vor apãrea si posibile întrebãri sau atitudini incomode. Si atunci ori esti pregãtit sã le înfrunti ca un politician versat, asa cum presedintele a fãcut-o de nenumãrate ori, ori îti faci cumpãrãturile la fel ca orice alt simplu cetãtean, ferit de ochii mass-media.

Orice e mai bine, numai sã nu ajungi în situatia de a-ti da singur cu stângul în dreptul, ajungând de la penibil la penal. Cauza? “Foamea” nepotolitã de voturi, de procente, de publicitate…

Aceasta e marea gresealã a lui Traian Bãsescu. Faptul cã e oricând capabil de expresii deocheate e binecunoscut si nu i-a stirbit pânã acum din popularitate. Dar iatã cã este capabil si de greseli politice. A intrat de unul singur într-un scandal care-i eclipseazã victoria zdrobitoare de la referendum. Va cãdea probabil tot în picioare, desi cu un prestigiu serios sifonat.

Nu cred cã cineva care se pretinde a fi garant al “interesului românilor” îsi va mai putea permite încã un derapaj de acest gen. Dusmani are destui, de la danvoiculesti la cristiantudorpopesti. Toti stau cu ochii pe el si abia îi asteaptã orice pas gresit ca pe o manã cereascã. (Norocul lor este cã Traian Bãsescu însusi este cel care are grijã din când în când sã nu-i lase în panã de munitie, cãci altfel chiar cã s-ar chirci de tot.)

Iatã de ce rãspunderea presedintelui fatã de proiectul politic anuntat recent este una imensã. Nu rãmâne decât de sperat cã si-a însusit lectia cuvenitã si cã va onora cum se cuvine încrederea care i-a fost acordatã prin votul popular a multor milioane de români. Sperantele lor nu meritã sã fie batjocorite în acest fel.

 

20.05.2007

Dupã referendum

Rezultatul referendumului: 75% pentru revenirea in functie a presedintelui Traian Bãsescu nu era greu de anticipat. Învinsii încearcã acum sã se ascundã cum pot dupã vorbe si sofisme, însã toate acestea se întorc de fapt împotriva lor.

Sã le luãm pe rând:

Prezenta relativ scãzutã la vot este un fapt la care coalitia celor 322 a contribuit din plin, în mod deliberat, prin programarea votului în ziua de sâmbãtã si prin organizarea dezastruoasã a votului din afara tãrii. Sute de mii de români au fost astfel împiedicati sã voteze atât datoritã distantelor mari pânã la putinele centre de vot, cât si a zilei de sâmbãtã, care era pentru multi zi de lucru. Mii de români care au ajuns prea târziu, la Roma sau la Madrid, n-au mai avut ocazia de a-si exprima votul. N-au ajuns decât sã-si exprime opinia, într-o formã cât se poate de vocalã. E si acesta un semn limpede la adresa organizatorilor – onor guvernul României si Ministerul sãu de Externe.

Pe scurt: dacã sintagma "Bãsescu a fost votat de multi dintre putini" este adevãratã, atunci se poate spune cã împotriva sa au votat "putini dintre putini". Demersul de suspendare a avut o sustinere infimã, în vreme ce Traian Bãsescu a adunat cu peste un milion de voturi mai mult decât la alegerea sa în functie. În orice caz, aritmetica cifrelor indicã un învingãtor incontestabil.

Partide gen PSD sau PNL se ascund acum pe dupã piersic, încercând sã acrediteze ideea cã nu a existat o colaborare între ele, sau mai ales o colaborare a lor cu PRM, de care înainte se fereau ca de ciumã. Cã aceastã actiune comunã ar fi fost una de conjuncturã, strict punctualã si alte asemenea argumente scãldate. Pot sã spunã ce doresc. Ceea ce conteazã este altceva: anume perceptia întregii atitudini a acestor partide în ochii propriului electorat. Realitatea este cã multi din simpatizantii celor cinci partide le-au întors acestora spatele, optând pentru Traian Bãsescu. E o realitate zdrobitoare, care nu poate fi schimbatã cu simple argumente verbale. Încrederea odatã zdruncinatã e aproape imposibil de recâstigat, indiferent câtã artã retoricã este pusã la bãtaie pentru a repara gafa fatalã. O stim deja de la Emil Constantinescu încoace. Atunci când un gest sau o conduitã reveleazã slãbiciunea de caracter a unui om politic investit cu încredere si sperantã, legãturile sufletesti dintre acesta si multime se rup definitiv. Iar el o apucã la vale pe toboganul care duce afarã de pe scena politicã.

Iatã de ce e greu de crezut si opinia învinsilor din acest referendum, dupã care de fapt nu existã "învinsi", totul revenind la starea de dinainte. Figurile principale ale coalitiei antiprezidentiale care în ultima lunã au atacat din greu, cu mijloacele cele mai imorale, au de pierdut cel mai mult. Dar refuzã sã tragã consecintele pe care onoarea (invocatã tot de ei, la un moment dat) le-ar impune. Apelând în acest al 12-lea ceas la onoare, poate ar mai reusi sã-si mentinã unele procente salvatoare. Se pare cã nu o fac, asa cã o vor lua la vale fãrã voia lor. Vor fi sanctionati de cãtre propriile partide, foarte atente sã-si recâstige electoratul pierdut. Sub o liniste aparentã încep deja sã se anunte frãmântãri care fisureazã atitudinea monoliticã a partidelor din timpul campaniei. E vorba în special de PSD si PNL. Mai mult ca sigur cã aceste brese apãrute imediat dupã deznodãmântul referendumului se vor lãrgi în continuare.

Ce va urma de aici înainte? E greu de fãcut alte pronosticuri în afara celor de mai sus. Cert este un singur lucru: în România lucrurile au început sã se miste. O stagnare în aceastã situatie de blocaj politic e de neconceput. Important este ca aceastã miscare sã atingã straturi cât mai profunde a constiintei noastre colective si sã nu se rezume la simple permutãri ale spectrului politic. Românii au avut prilejul sã înteleagã cã au la dispozitie mijloacele de a-i sanctiona pe cei care practicã –aparent nepedepsiti de ani de zile- imoralitatea ca armã politicã întru apãrarea propriilor interese în detrimentul celor generale.

E timpul sã înceapã procesul desteptãrii noastre ca natiune, constienti cã ne putem decide singuri soarta istoricã!

 

12.05.2007

O nouã sperietoare electoralã: „legionarii“

Pe zi ce trece devine tot mai limpede care va fi deznodãmântul referendumului din 19 mai. Ce-i drept, mai existã trompete electorale care clameazã sus si tare contrariul, doar-doar vor mai reusi sã mobilizeze lumea contra presedintelui. Dar o fac spart si neconvingãtor. Adevãrata mizã e acum în altã parte. Anume în cantitatea de sprijin popular pentru Traian Bãsescu si implicit pentru o posibilã reasezare din temelii a întregului esafodaj politic românesc. E mare nevoie de asa ceva, la cât putregai s-a adunat din 1990 încoace. O perspectivã care unora le provoacã fiori, încât apeleazã la orice mijloc le vine la îndemânã pentru a putea trage în jos scorul lui Traian Bãsescu.

Aici intrã si petardele menite sã creeze fum, panicã si dezorientare.

Astfel, Titus Corlãtean, secretarul general al PSD, nu se dã în lãturi de la a mima (în direct la Realitatea TV) o pretinsã îngrijorare si de a semnala un fapt extrem de grav în opinia dumisale: anume cã pe o paginã de internet, legionarii se declarã de partea lui Traian Bãsescu si militeazã pentru un “NU!” la referendum!

Vã dati seama, dragi români, ce “pericol” amenintã tara în aceste momente? Vã mai aduceti aminte de “legionarii” din 1990, care urmãreau sã dea o “loviturã de stat”? Se vede cã Titus Corlãtean nu stie sã facã altceva decât a învãtat de la mentorii sãi politici, scoliti la Moscova sau pe la “Stefan Gheorghiu”. Cãci aceasta e filiatia asa-zisei “social-democratii” din România. Ea nu este altceva decât varianta cosmetizatã a unui regim criminal. Sau, dupã vorba lui Petre Tutea: “laptele bãtut al comunismului”. Un sistem condamnat în mod oficial –culmea- chiar de cãtre presedintele suspendat! Un moment extrem de important pentru asezarea României în normalitate, în care pesedistii au strãlucit printr-un “stat de-o parte” semnificativ …

Cine ar fi deci cei care-i îngrijoreazã într-atât pe pesedisti, încât ajung sã rãscoleascã fãrã jenã sentimente tulburi în sufletele românilor, mizând pe brizanta unei asemenea asocieri? Desi a încercat sã o facã pe misteriosul, lãsând totul într-un registru difuz tocmai pentru a amplifica efectul teatral al afirmatiei, Titus Corlãtean dã de înteles cã ar fi vorba de recenta conferintã a Fundatiei “George Manu” si a Partidului Pentru Patrie. În care s-a pronuntat, într-adevãr, sustinerea pentru un “NU!” la adresa suspendãrii presedintelui.

Dar unde ar fi pericolul, sau gravitatea faptului în sine? Dovedeste oare aceastã atitudine faptul cã legionarii “amenintã” cu ceva democratia româneascã sau cã s-au transformat peste noapte într-o “gardã pretorianã” a lui Traian Bãsescu? Nicidecum! Doar cei cu o minte labilã ar putea crede asemenea aberatii marca PSD. E vorba pur si simplu de o atitudine în consonantã cu aspiratiile din acest moment a majoritãtii poporului român. Nimic mai mult.

Românii vor în sfârsit normalitate, dar mai ales moralitate în politicã. S-au sãturat de instigãri, de mârlãnii si de diversiuni murdare! Prestatia lui Titus Corlãtean e încã un exemplu în acest sens, numai bun de pus în ramã.

Dacã partidul dumisale e controlat de fosti activisti, securisti, afaceristi si progeniturile lor, ar trebui spus cã „legionarii“ sunt cei care au suferit sub regimul comunist, multi dintre ei la vârsta adolescentei, ca membri în „Frãtiile de Cruce“. Acestia au fost arestati nu pentru cine stie ce „activitãti politice“, ci tocmai pentru crezul în valori cum ar fi: cinstea, corectitudinea, altruismul, onoarea, credinta în Dumnezeu. Adicã exact ceea ce NU vedem de 17 ani încoace, ca sã nu mai vorbim de perioada anterioarã, când o asemenea conduitã avea de-a dreptul un caracter penal!

Nu credeti cã ar fi, în fine, cazul ca asemenea atitudini sã se impunã peste întreaga murdãrie politicã la care asistãm din plin si în aceste zile? Si atunci nu trebuie sprijinit cel care, fãrã sã fie întruchiparea acestor principii, împinge totusi lucrurile în directia cea bunã, dar nedoritã de cãtre toti învârtitii tranzitiei? Iatã care sunt fiorii care-i strãbat în aceste momente pe multi din politicienii nostri! Iatã de ce acestia si-ar dori prelungirea sine die a stãrii de tranzitie perpetuã!

Dar de ceea ce se tem, nu vor scãpa. Pentru acestia sfârsitul tranzitiei va însemna aruncarea lor într-o fundãtura a istoriei, acolo unde le este locul.
 

27.04.2007

Se strânge plasa

Cei 322 de "alesi" (în marea lor majoritate numai datoritã faptului cã se aflau pe listele potrivite) l-au suspendat pe presedinte motivând pretinse încãlcãri ale Constitutiei. Au fãcut si un patetic apel la onoare, invocând cele "5 minute" celebre. Ceea ce se poate vedea de-atunci încoace este aiuritor. Palamentul încalcã în mod flagrant si repetat Constitutia prin schimbarea din mers a regulilor jocului. O logicã elementarã ne conduce cãtre un adevãr simplu. Dacã în urma unei consultãri populare nu se adunã suficientã masã criticã pentru a realiza preconizata schimbare importantã, se rãmâne la statu-quo. Înseamnã cã vointa electoratului nu e suficient de puternicã pentru a sustine luarea unei decizii majore. Indiferent dacã acest fapt este datorat dezinteresului si a prezentei slabe la vot, sau se datoreazã votului împotrivã.

Dar nu, pentru stimabilii nostri "alesi" singura logicã valabilã este aceea care le serveste propriul interes. Au intrat într-o moriscã a sforãriilor meschine din care nu se mai poate iesi. Onoarea sau Constitutia? Cãlcate în picioare de la bun început. Se inventeazã cu sârg noi si noi artificii pe spinarea bietelor legi. Toate au devenit o plastilinã bunã de deformat dupã bunul plac al unei majoritãti parlamentare încropite ad-hoc, fãrã nici o legãturã cu opinia generalã a electoratului. Asa cã nu vom putea auzi voci din coalitia antiprezidentialã care sã facã un apel la "fair play" în propria tabãrã. Nu vom auzi pe nici unul din cei 322 distantându-se de pildã de miscarea de dublare a CNA printr-o comisie parlamentarã. Asta pentru ca nu cumva presedintele suspendat sã aparã prea des la televizor. Cum s-o facã, atunci când si asa au cautionat numeroase alte gesturi prin care Parlamentul încearcã sã-si aroge un rol de arbitru-jucãtor?  Aceastã strategie a fost urmatã de la bun început si este fãrã iesire. Ea nu poate fi decât amplificatã, nu se mai poate da înapoi.

Toate aceste tertipuri nu fac decât sã dea de gol modul cum stiu acesti oameni sã ducã o luptã politicã. Si sã ne arate cã nu ne putem astepta la nimic bun dacã ei si-ar instaura propriul monopol asupra vietii politice românesti, asa cum o doresc.

Intrigile au devenit atât de multe si de rafinate, încât autorii lor au ajuns sã teasã o adevãratã plasã. Nodurile ei se strâng însã tot mai tare în jurul … propriilor persoane. Sfârsitul nu le poate fi decât unul singur: încâlciti în propriul hãtis. Miza cea mai mare a acestei situatii nu este persoana lui Traian Bãsescu sau revenirea sa (foarte probabilã) în functie. Mai importantã decât toate acestea este discreditarea totalã a majoritãtii clasei politice actuale, al cãrei caracter deplorabil se vãdeste încã odatã. Acesti oameni ar trebui sã primeascã ceea ce meritã: un vot de blam la viitoarele alegeri. Iatã de ce rezultatul palpabil al acestor momente de rusine nationalã ar trebui sã fie primenirea clasei noastre politice, impunerea în prim-plan a unor figuri noi, necompromise, care sã ia locul tuturor demagogilor si sforarilor care cred cã pot conduce destinele acestei tãri dupã bunul lor plac.

Dacã acest lucru s-ar întâmpla si s-ar consolida ireversibil, atunci Traian Bãsescu s-ar putea întoarce linistit la casa lui pentru a depãna nepoteilor povesti marinãresti …

22.04.2007

Pe baricade

1.03.2007

Lichelisme jurnalistice

În campania electoralã din 2004 Traian Bãsescu îsi exprima regretul cã românii sunt nevoiti sã-si aleagã presedintele dintre doi fosti comunisti. Conteazã mai putin dacã a fãcut-o în mod sincer sau "strategic" - probabil cã ambele interpretãri sunt adevãrate. Ceea ce conteazã este cã în cele din urmã acesti români cãrora li s-a adresat au gãsit în persoana sa pe cel în stare sã impulsioneze eterna noastrã "tranzitie". Pe omul potrivit care sã realizeze o despãrtire radicalã de trecutul ale cãrui reziduuri îmbâcsite ne-au sufocat din 1989 încoace. "Petele" din biografia sa au în acest moment o importantã secundarã în fata hotãrârii de a merge pânã la capãt.  Traian Bãsescu va lãsa cu sigurantã urme în trecerea sa pe la cârma statului. Totusi, nu e cazul sã-l idolatrizãm. Domnia sa va rãmâne în istorie ca presedintele tranzitiei cãtre post-comunism, dar probabil nimic mai mult. Vocatia constructiei îi este complet strãinã, iar partidul pe care îl pãstoreste nu e decât o palidã remorcã a unei locomotive care la un moment dat va obosi în mod inevitabil.

Momentul actual este unul al deciziilor transante: ne despãrtim de Traian Bãsescu, asa cum ar vrea adversarii sãi politici, sau ne despãrtim cu adevãrat de comunism? Ca sã fim bine întelesi: nu e vorba de comunismul doctrinar, ci de zvârcolirile caracatitei care si-a întins tentaculele în toatã viata economicã si mediaticã a României postcomuniste. Orice om de bunã credintã nu poate alege decât rãul cel mai mic. O dihotomie blestematã de care suntem sortiti sã nu mai scãpãm. Ne vom putea despãrti de Traian Bãsescu abia dupã ce-si va duce misiunea pânã la capãt. Iar atunci vom putea pune în balantã, spre o corectã judecatã a istoriei, meritele sale adevãrate fatã în fatã cu greselile comise sau cu defectele sale. 

Iatã care este contextul care a determinat un grup de intelectuali de vazã ai României, în frunte cu filosoful Gabriel Liiceanu,  sã facã public un apel de sustinere a politicii presedintelui. Cel putin în cazul figurilor proeminente nu poate fi vorba de servilism, cum insinueazã unii, ci de o convingere autenticã.

Cum ne aflãm în plin rãzboi politic si mediatic, încrâncenarea conflictului nu este selectivã cu mijloacele utilizate. Acestea degenereazã adesea în vulgaritatea unor atacuri ad hominem. Astfel, ziarul "Ziua" publicã (în numerele din 27 februarie si 1 martie) o terfelire de neînchipuit a persoanei lui Gabriel Liiceanu, acuzându-l sub un titlu ieftin si de proastã calitate de toate grozãviile imaginabile: de la plagiat din Heidegger, la faptul de a-si fi cosmetizat trecutul dinainte de 1989, mergând pânã la acuza ca ar fi fost un "profitor" al tuturor regimurilor politice atât sub comunism, cât si dupã. Nu e cazul sã credem cã Gabriel Liiceanu ar fi puritatea moralã întruchipatã (nici nu pretinde aceasta), dar s-a mers cam departe, reaua credintã fiind manifestã. Multe din atitudinile si spusele domniei sale pot fi criticate sau amendate, dar nici chiar asa. O disputã onestã, fãrã virulenta celei de fatã, ar avea însã un impact extrem de redus. N-ar face nici vânzãri, n-ar aduce nici notorietate ziarului în cauzã. Asa probabil cã aceste aspecte se pot gonfla pe termen scurt, dar cu ce pret? E o chestiune de onoare. Dacã ataci pe cineva în acest mod, te descalifici singur. Iar aceasta devine imaginea care te caracterizeazã în cele ce urmeazã.

Povestea cu plagiatul -poate cea mai "tare" loviturã- s-a dezumflat repede si a cãzut în ridicol: cele câteva rânduri incriminate s-au dovedit a fi o simplã parafrazã a unui loc comun. Politica editorialã de la Humanitas?  Ne place sau nu, dl. Liiceanu are dreptul sã-si conducã editura dupã cum doreste. Din toate acuzele azvârlite nu a mai rãmas decât posibilitatea ca unele gesturi din vremea comunismului (când dl. Liiceanu nu a fost, într-adevãr un "disident" pe fatã, ci doar pe plan cultural), sã fie stilizate abuziv la o etichetã de "profitor" al regimului. Adevãratii profitori ai regimului au fost de fapt cu totul altii. Ar mai fi o asa-zisã denigrare a maestrului sãu spiritual, Constantin Noica, ceea ce ar dovedi o crasã lipsã de caracter si de scrupule a d-lui Liiceanu. Este pur si simplu o aberatie, pe care dl. Liiceanu o demonteazã în replica pe care a dat-o în "România Liberã". Care nu este de fapt decât o reiterare a unei atitudini constante de afectiune fatã de maestrul sãu, manifestatã în trecut atât public cât si în particular.  Cine a avut ocazia sã se întâlneascã cu Gabriel Liiceanu la Pãltinis,  la mormântul lui Constantin Noica, si sã discute tocmai despre... Constantin Noica, poate depune mãrturie cã toate insinuãrile acestea sunt simple stupiditãti.

Ce rãmâne? O serie de nimicuri, care nu pot tine nicidecum capul de afis al unei campanii de presã. Unii au remarcat poate argumentul urmãtor al lui Gabriel Liiceanu din cadrul unui dialog televizat cu Andrei Plesu. Domnia sa spunea cã cei care încearcã acum suspendarea presedintelui nu au nici un drept moral sã o facã, de vreme ce se fac vinovati de ororile mineriadelor din 1990-91! Dacã tãcea ... filosof rãmânea! Dl. Liiceanu ar trebui sã-si reaminteascã cine era secretar de stat in ministerul transporturilor în 1990, când minerii erau adusi la Bucuresti cu trenurile... Si chiar dacã d-lui Bãsescu nu i se poate gãsi o vinã explicitã, standardele morale al d-lui Liiceanu ar fi trebuit sã impunã interogatia: atunci de ce a mai rãmãs în continuare în aceeasi barcã cu acel regim, în loc sã se delimiteze cu indignare, pe loc, de acele violente? Nu e cazul sã punem asemenea întrebãri retorice, cãci stim cu totii ce hram poartã Traian Bãsescu. Dar pe moment altul mai potrivit nu avem, iar la orizont se zãreste deja "Steaua" lui Gigi Becali...

Pentru tot ce au fãcut bun Traian Bãsescu si Gabriel Liiceanu în România dupã 1990, ei meritã cel putin respectul nostru. Chiar dacã nu putem fi de acord cu ei pânã în pânzele albe -nici ca atitudini, nici ca principii în totalitatea lor. Dacã dl. Liiceanu a ales sã se delimiteze de un anumit trecut de care Constantin Noica nu s-a despãrtit sufleteste niciodatã, e alegerea sa. Trebuie respectatã, si trebuie spus cã la Pãltinis a fost doar o scoalã de filosofie autenticã, nelegatã de anumite doctrine cu rezonantã mai mult sau mai putin politicã. Spus pe sleau: Constantin Noica a fãcut culturã si nu legionarism - dealtfel nici n-avea rost sã încerce, sub ochii vigilenti ai cerberilor regimului.

Chiar si atunci când bãtãlia e aprigã,  ar trebui sã fim cãlãuziti cu totii de principiul onestitãtii si al bunei credinte. În "Cotidianul" din 1 martie, în replicã la toatã aceastã bãlãcãrealã mediaticã, Victor Roncea, ziaristul de la "Ziua", este acuzat mai mult sau mai putin voalat de "legionarism". Onestitatea paralelei este de asemenea discutabilã. Reamintesc aspectul cã "Ziua" a preluat cu câtãva vreme în urmã, într-un mod neutru (chiar cu tente pozitive) o relatare despre comemorarea a 70 de ani de la moartea legionarilor Ion Mota si Vasile Marin. Dacã prezentarea nedenaturatã a sensului acestei jertfe a fost, într-adevãr, un gest respectabil, atitudinea prezentã a ziarului nu face decât sã-i dezonoreze blazonul.   Nu face decât sã dea din nou apã la moarã celor care doresc sã impunã o imagine negativã a legionarismului, departe de cea realã, prin asocierea sa cu astfel de practici lipsite de orice urmã de noblete si de caracter.

Realitatea e de fapt la polul opus.

Ar trebui reamintit cã, la vremea sa, Corneliu Codreanu lua pozitie cu hotãrâre împotriva unui ziar de dreapta, nelegionar, care îl terfelea pe Iuliu Maniu:   "M-am simtit si eu umilit când pe pagina I-a eram lãudat eu sau noi, iar pe ultima insultat Dl. Iuliu Maniu". Si: "Domnul Iuliu Maniu ne este adversar, dar dupã dogma legionarã nu ne este permis a ne purta fãrã onoare cu nici un adversar. Cum se poartã sau se va purta el cu noi, e treaba lui".

Nu mai e nimic de adãugat. Sper cã rândurile de mai sus, mutatis mutandis,  lãmuresc pe deplin mobilul acestei luãri de pozitie, care nu putea avea o altã orientare. Cu sau fãrã ele, imaginea lui Gabriel Liiceanu sau a lui Traian Bãsescu ar rãmâne aceeasi. Iar ei oricum nu de lustragii ai acesteia au nevoie. Sunt dealtfel în stare sã se impunã si singuri, si o fac cu destul succes.

pagina realizata de
Bogdan Munteanu