(c) Fundatia "George Manu", 2001-

O cruce pe Mormântul Eroului Necunoscut

Asadar tineretul românesc înscris în Garda de Fier a vrut sã punã o cruce la Mormântul Eroului Necunoscut si a fost împiedicat s-o facã.

Stranie împiedicare…

Stranie, pentru cã tineretul Gãrzilor de Fier a avut gândul cel bun, gândul adevãrat al oricãror constiinte crestinesti în fata unui cult strãin, adus din tãri ce nu mai cred în Dumnezeu si care au simtit totusi, în primii ani dupã rãzboi, nevoia unui substitut, a unui simulacru de credintã.

Cãci fãrã cruce la mormânt, cultul “eroului necunoscut” nu e un cult crestinesc! Pentru cei care cred în Iisus Hristos, nu existã mântuire în afara Lui si nimeni nu poate sta pentru semenul sãu în fata lui Dumnezeu si a oamenilor, decât în mãsura în care se împãrtãseste prin Bisericã, de îndoita Lui Fire: Omeneascã si Dumnezeiascã. În termeni teologici, Iisus Hristos, Dumnezeul întrupat, este singurul om care are o fire generalã, o “naturã universalã”, la care pot lua parte toti oamenii si care poate, cu alte cuvinte, sã stea pentru toti, sã-si ia asuprã-si pãcatele lumii si sã se jertfeascã pentru ele.

Figura jertfei tuturor celor cãzuti pentru neam, printr-un om singur, în care toti românii sã le aducã prinosul sufletului lor de recunostintã si închinare, nu e îngãduitã crestinilor decât întru Hristos. În afarã de cruce, acest semn vãzut al jertfei universale, care rãmâne “semnul mântuirii, chiar dacã l-au înfipt necredinciosii”, piatra de pe Mormântul Eroului Necunoscut e pentru crestini o piatrã de poticnire, de idolatrie, de smintealã. De lucrul acesta, fireste, putin le-a pãsat statelor din Apus, cãzute pe mâna cultului fãrã Dumnezeu, pe mâna francmasoneriei. Ele nu puteau privi decât cu ochi buni o astfel de substituire, care slãbea resorturile rugãciunii crestinilor care nu se prea aveau bine! Dar de lucrul acesta sângera inima celor care, pierzând pãrinte, sot, fiu, frate urcau cu gând duhovnicesc la Mormântul din dealul Expozitiei.

Si iatã cã tineretul acestei tãri simte instinctiv aceste lucruri. Preotii merg alãturea de el sã-nfigã o cruce la cãpãtâiul Eroului Necunoscut, spre a-l cuprinde si pe el în nãdejdea mântuirii crestinesti universale, prefãcând astfel în locas adevãrat de rugãciune locul unde zace semnul viu al jertfei românesti. Cãci crucea nu-i numai simbol, dar si putere!

Dar tineretul e împiedicat s-o facã din motive … urbanistice, se zice.

Amarã rãtãcire e rãtãcirea celor rupti de sufletul acestui neam!

Si sã fie numai atât? Sã nu ascundã oprirea asezãrii crucii vreun alt gând? Nu si-or fi zis cumva cei care au zidit Mormântul Eroului Necunoscut cã acesta ar putea fi “turc”, “ovrei” sau necrestin – si de aceea vor fi împiedicat-o?

Si mai amarã rãtãcire …Cãci aceasta ar însemna cã statul recunoaste un “cult universal” al omului, care trece peste cultele particulare, adicã, cu alte cuvinte, cã statul român tãgãduieste Bisericii caracterul ei absolut si-i substituie un cult al “omenirei anonime”, peste cultul crestinesc. Dar atunci, nici un crestin n-ar mai putea merge la mormântul acestui erou dezmostenit, pentru care faptul de a fi ales sã reprezinte jertfa neamului românesc echivaleazã cu un blestem, acela de a zace fãrã cruce, în afarã de nãdejdea învierii universale, smuls din comunitatea vesnicã a Bisericii din care a fãcut poate parte în viatã …

Nu. Lucrul acesta nu-i îngãduit. Nu-l poate îngãdui nici o constiintã crestineascã temãtoare de soarta de dupã moarte a celor ce i-au fost dragi. De orice “cult” particular ar fi în fapt, ca reprezentant al jertfei neamului românesc, Eroul Necunoscut nu poate fi smuls din nãdejdea mântuirii, asa cum o asteaptã imensa majoritate a acestui neam, fãrã a fi smuls din chiar sufletul lui. Încã o datã, crucea asezatã chiar de necredinciosi nu e mai putin semnul mântuirii tuturor.

Oprirea asezãrii crucii face parte din cortegiul nemãrginit de jigniri la care e supusã constiinta crestineascã a acestei tãri, din partea celor ce nu mai cred în nimic si care cred cã pot strica, pe nesimtite, sufletele celor slabi de suflet. (Cine se roagã astãzi fãrã cruce face la fel mâine, si-or fi zis!) Din fiecare, tineretul a-nteles lucrul pe care oficialitatea bisericeascã ar fi trebuit sã-l înteleagã. E un semn bun.

Cã lucrul nu poate fi fãcut, în chip deschis, printr-o procesiune a credinciosilor? Prea bine. Lucrul poate fi început din nou, pe furis. Si sã vedem cine va mai îndrãzni atunci sã smulgã crucea care se va gãsi înfiptã într-o zi, acolo, la Mormânt.

Sã avem încredere în tineret.

Mircea Vulcãnescu
(“Dreapta”, an II, nr.5, 29 ianuarie 1933)

Notã: Acest articol al lui Mircea Vulcãnescu este semnificativ pentru întelegerea substratului actualei polemici din jurul ridicãrii Catedralei Mântuirii Neamului în Parcul Carol, lângã Mormântul Eroului Necunoscut. Aceastã disputã are si o preistorie. În ianuarie 1933, un grup de tineri legionari care au încercat sã punã o cruce la acest Mormânt, au fost maltratati de cãtre autoritãti iar crucea a fost smulsã. La vremea aceea s-au invocat motive … urbanistice, ne spune Vulcãnescu. Tot astfel procedeazã astãzi adversarii Catedralei. Adevãrul pare a fi însã cu totul altul. Ceea ce deranjeazã nu este atât schimbarea peisajului urbanistic al Parcului Carol prin ridicarea unei catedrale, cât însãsi prezenta oricãror simboluri crestine la Mormântul Eroului Necunoscut. De ce? Tot Mircea Vulcãnescu ne sugereazã rãspunsul: acela cã piatra de la mormânt este încãrcatã cu o altã simbolisticã, pãgânã, de sorginte francmasonicã. Mai mult, de atunci s-a costruit alãturi un Mausoleu al eroilor comunisti, un obelisc al cãrui profil este o pentagramã, adicã un simbol de aceeasi facturã. Prezenta unei simple cruci în acest loc, care nu ar afecta nici mãcar un metru pãtrat din “spatiul verde” apãrat cu strãsnicie de diverse organizatii, ar deranja probabil la fel de mult. În fata acestei realitãti, toate pretextele invocate pentru “salvarea parcului” devin lipsite de orice consistentã.