(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Virgil Maxim  (1921-1997)

fragmente din cartea "Imn pentru crucea purtata", editura Gordian, 1997

Virgil Maxim - credincios profund, poet sensibil si luptator tenace deopotriva- s-a dovedit a fi, prin sufletul si viata lui, legionarul prin excelenta. Acolo unde este Virgil Maxim, acolo este Miscarea Legionara. Exemplul vietii lui este cel mai edificator argument impotriva basmului de speriat ignorantii despre legionarul "primitiv" si "violent". Dupa lectura acestei carti, orice roman de buna-credinta si cu simt moral va trebui sa-si formeze o alta imagine despre omul-legionar. (Pr. Liviu Brânzas)

*

Aproape toata literatura memorialistica ce s-a scris pana acum, prezentand conflictul dintre Miscarea Legionara si cele trei dictaturi: carlista, antonesciana si comunista, are un caracter oarecum unilateral. Toate lucrarile prezinta suferinta fizica si morala, cu biruintele si infrangerile inerente luptei, oprindu-se in special la aspectul politico-social si mai putin la cel spiritual, propriu-zis.

Ceea ce se aduce nou -exprimand intrutotul autenticitatea spiritualitatii legionare si intregind fresca apocaliptica a veacului XX- este surprins in lucrarea lui Virgil Maxim Imn pentru crucea purtata. O idee strabate de la un capat la altul aceasta lucrare: asumarea constienta a suferintei ca mijloc de purificare si oferirea fiintei purificate lui Dumnezeu, ca jertfa de ispasire pentru pacatele neamului.

Prin aceasta generatie de mistici, Miscarea Legionara s-a apropiat sau poate chiar a atins linia de viata spirituala la stadiul propus de Sfintii Parinti din “veacul de aur” al Bisericii. Dar de data aceasta, pustia este realizata in temnita, sub lovituri de bici.

Prezentand in cateva capitole mai mult schitate, personalitatile acestei forme de martiraj: Traian Trifan si Marian Traian, Anghel Papacioc si preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu si Constantin Oprisan si alti daruiti de Dumnezeu cu harul marturisitorului crestin legionar – intre care foarte multi tineri proveniti din Scoala Fratiilor de Cruce – Virgil Maxim, in smerenia lui, ni se prezinta doar ca un mic si neinsemnat haghiograf, care a primit porunca nevazuta sa inscrie in veac un semn de lauda si multumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste incercari prin care a trecut neamul romanesc.

Si semnul inscris este, intr-adevar, un Imn pentru Crucea purtata. (Pr. Ioan Negrutiu)

*

Miscarea Legionarã s-a înfiintat la plinirea vremii prin purtarea de grijã Divinã, si unda care se propagã în oceanul sufletesc al neamului este suficientã; ea atinge nevãzut toate constiintele curate si ridicã din adâncurile fiintei românesti toate puterile, pentru a le înãlta la cele mai frumoase stadii de strãlucire si dãruire eroicã. Miscarea Legionarã nu are nevoie, neapãrat, de forme de manifestare sau de reprezentare politicã. Ea nu trãieste prin aceste forme. Ea este duhul neamului; ea poate îmbrãca în functie de conditiile istorice, forme de organizare si de manifestare vãzutã, dupã cum poate trãi timp îndelungat ca jarul sub cenusã, pânã când Buzele lui Dumnezeu vor sufla în spuzã, aprinzând iarãsi în inimile tinere ale neamului focul dragostei pentru adevãr.

*

Corneliu Zelea Codreanu, omul cãruia i-a fost revelatã aceastã lucrare, scoala pe care a întemeiat-o, suferintele, martirajul pe care l-au primit mãrturisitorii lui Hristos, în dragostea lor pentru neam, reînvierea si confirmarea tuturor adevãrurilor enuntate de ei, dupã decembrie 1989, si confirmarea acestora prin lucrarea lui Dumnezeu în ochii întregii lumi, dau certitudinea cã lucrarea aceasta îsi avea obârsia în Pronia Divinã si cã oamenii acestia au fost proorocii lumii care va veni.

*

-Luãm asupra noastrã pãcatele acestui neam, a zis Cãpitanul, oferind Miscarea Legionarã lui Dumnezeu, ca jertfã de ispãsire pentru pãcatele neamului. Iar Dumnezeu a acceptat:

-Luati-le! Sã vedeti ce o sã pãtiti! Si Fiul Meu a luat asupra lui de bunãvoie pãcatele lumii. Veti pãtimi si voi! Fratii vostri de sânge si dusmanii Mei vã vor ucide!

-Da, Doamne, rãspundem noi, dar asa cum pe El L-ai înviat din morti, nãdãjduim sã fii si cu noi, ca la Învierea Neamurilor, sã nu fim în afara dragostei Tale! Si credem cã aceastã nãdejde ne va izbãvi!

*

Claustrarea fizicã îti ia posibilitatea sã mai uzezi de armele clasice ale fortei si reactiunii si îti ia libertatea de miscare în teren. Conditiile luptei sunt schimbate radical. De fortã dispune numai adversarul. Esti deposedat de instrumentele luptei si de posibilitatea de a te apãra. Dacã încerci sã le folosesti în închisoare, adversarul va învinge întotdeauna. Aceasta n-au înteles-o multi si au cãzut victime. Aici trebuie sã recurgi la arme nevãzute, de care nu poti fi deposedat de adversar, armele si armura de la Efeseni, a cãror mânuire si eficacitate adversarul nu o cunoaste. Dar ca sã le poti folosi trebuie sã exersezi, sã te familiarizezi cu ele, sã te încredintezi de valoarea lor si mai ales sã nu renunti niciodatã la ele. Cea mai micã scãpare e o fisurã prin care dusmanul nevãzut, folosindu-se de sluga sa vãzutã, te poate anula nu numai fiziceste, dar mai ales spiritualiceste. Cãci urmãreste sã scoatã din luptã pe mãrturisitorii Adevãrului, sã si-i facã colaboratori si sã-i nimiceascã ca existente fizice.

*

Dezorientati în întunericul camerei, dupã câteva miscãri prin mocirla infectã, cãutam peretii sã ne sprijinim, dar pe peretii uzi alunecam si ne prãbuseam iarãsi. Se auzeau doar gemete si bãlãcealã în mizerie. Organismul se congestiona si umflãturile sângerânde dãdeau dureri acute pânã la os. Corpul ardea în flãcãri, dar simteam temperatura de gheatã a camerei. Evreul si-a revenit primul. Cu vointa lui extraordinarã, cu vorba si ajutorul direct, ne-a pus pe picioare pe toti. Lui Costicã Lupoaie, Dumnezeu I-a trimis o idee salvatoare:

-Ne vom aseza în cerc, a zis cu gura plinã de sânge, cãci era bolnav de plãmâni, unul în spatele celuilalt, îmbrãtisându-ne ca în jocul copiilor de-a mama gaia, încheind cercul ne vom proteja plãmânii si vom reusi sã stãm în picioare.

Asa am fãcut, fiecare acoperea cu pieptul spatele celui din fatã, îmbrãtisarea comunã ne ajuta sã nu ne prãbusim; suportam doar la picioare frigul betonului. Ne întãrea rugãciunea inimii, pe care o rostea fiecare dintre noi în soaptã, cu capul plecat pe ceafa celuilalt: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã pe mine, pãcãtosul“. Soptitã asa, rugãciunea se fãcea auzitã din toate inimile într-una si dintr-una în toate, încât si d-l Puiu Teodorescu, si evreul Rubin, si cãpitanul T. si politistul Ghitescu fãceau parte din acest întreg de mãdulare ale lui Hristos, cerându-I îndurare si oferindu-I ca jertfã de ispãsire si multumire pentru cinstea ce ne-a fãcut-o de a fi alesi sã-L mãrturisim. (…)

Când credeam cã vom fi lãsati sã ne stingem în aceastã camerã a iadului, fiindcã toti respiram greu si tuseam încontinuu, am auzit zãvoarele grele. Mai multi gardieni si detinuti de drept comun, cu tãrgi de lemn, s-au profilat în semiîntunericul din usa deschisã. Mirarea si groaza le mãrea chipurile aproape înlemnite. Veniserã sã ne ducã la groapa comunã, dar spectacolul pe care li-l ofeream îi blocase în uimire. Ivãnicã, rãmas în urmã, ca sã nu ia contact cu duhoarea camerei, s-a zborsit la ei:

-Ce mai asteptati! Trageti-i afarã! Vãzându-ne si el în îmbrãtisarea rigidã, vii si linistiti, dupã câteva momente de ezitare a strigat la noi: Afarã! Afarã, mama voastrã de banditi! La camerã!

*

Am apucat cu amândouã mâinile ceva care se ridica în sus, înfãsurat într-un cearceaf. (…) Au început sã curgã lovituri la tãlpi. (…) Tineam deci picioarele celui ce scrâsnea de durere, fãcându-mã pãrtas, deocamdatã inconstient, la supliciul lui. Când am constientizat, am ridicat capul si am strigat:

-Nu mai tin! Nu mai tin! Si-am dat drumul victimei.

(…) L-au dezvelit pe cel bãtut, atunci l-am recunoscut pe Costicã Pascu. Trezit din aiurealã, am început sã plâng în hohote fãrã sã mã pot opri. Cãzusem în cursa subtil întinsã de diavol, speculând râvna mea de supunere la schingiuiri. (…) Satan asezase în calea sufletului meu un tobogan spre infern. (…) Îngãduise Dumnezeu sã-mi dau seama si sã înteleg cã lucrarea celui rãu este foarte subtilã si poate sã te cuprindã si în chip inconstient. (…) Cei ce au sesizat începutul prãbusirii lor, s-au salvat, ceilalti s-au prãbusit în cursa lui satan, executând necontrolat ordinele lui. (…) Privind la câstigul celui rãu, vedem peste ani o minune mai mare. Nici unul dintre cei care au fost siliti prin schingiuiri sã facã rãu altora, sã schingiuiascã pe fratii lor, dupã ce n-au mai avut lângã ei tortionari n-au continuat greseala, smerit s-au întors tãcând, la picioarele lui Hristos. Numai cei ce au fãcut din proprie initiativã rãul, continuând fãrã sã fie siliti din afarã de cineva, si-au asumat responsabilitatea pentru îndrãcirea în care trãiesc. Acestia au fost foarte putini. Numai ei au pierdut posibilitatea revenirii la Tatãl ceresc. Dar dacã unii mai sunt încã în viatã, poate cã Dumnezeu, în îndelunga Sa rãbdare, le va oferi o sansã de pocãintã, asteptându-i pe Sfânta Cruce!“

Într-adevãr, studentii legionari au biruit în final armiile vrãjmase, vãzute si nevãzute, Cuvântul lui Dumnezeu a rãmas în ei si a lucrat ca o sabie de biruintã. Dumnezeu stia gândul pentru care se angajaserã în luptã si nu i-a lãsat morti pe câmpul de bãtãlie, în mâinile lui satan.

*

Unii au cãzut momiti de promisiunile de usurare a suferintei, altii, (…) datoritã infatuãrii, în care cãzuserã si o parte a celor din exil, s-au prins în plasa disidentei si li s-a cerut sã loveascã în cei credinciosi ascultãrii de Horia Sima. Ei revendicau calitatea de conducãtori si pretindeau ascultarea tuturor legionarilor. Unii nu sesizeazã nici acum înselãciunea cã dusmanul nu i-a socotit pe antisimisti nelegionari, ci le-a cerut servicii; din pozitia de legionari au colaborat cu Securitatea si cu statul comunist, compromitându-se definitiv. (…) La Pitesti, la Gherla, la Târgsor, la Canal, la Aiud si pretutindeni în închisori si lagãre, legionarii loviti si ucisi erau cei ce se mentineau în unitatea de ascultare fatã de Horia Sima. Pe el voiau sã-l distrugã adversarii si de el voiau sã ne desolidarizãm stiind cã astfel unitatea de luptã va fi anihilatã.

*

Nu existã o altã Miscare Legionarã decât cea întemeiatã de Cãpitanul Corneliu Zelea Codreanu, dusã la biruintã de Comandantul Horia Sima si cârmuitã acum, mai departe, de cei pe care încercãrile i-au arãtat demni de a o reprezenta si a fi ascultati, confirmati totodatã de Comandant. De aceea, numai acestia au dreptul sã enunte si sã edifice formele politice pe care le-ar putea îmbrãca Miscarea Legionarã. Orice altã formulã politicã enuntatã sau edificatã de persoane din afara acestui corp, de cei neinvestiti cu actul reprezentãrii ei, este nãscutã moartã.

*

Proorocie pentru sapte sute de ani despre politicestile treburi din Europa, asa se numea cartea care circula în anii aceia (n.n 1944-45) în închisoarea Aiud. (…) Era scrisã de Agatanghel, un monah care trãise în insula Rodos si avusese descoperirea în anul 1272-73. (…) Fãcea o referire precisã la tara noastrã care mi-a rãmas bine în memorie. Am verificat-o cu Pãrintele Arsenie si cu Popa Aurel din Decea, jud. Alba.

„În vremea aceasta în tara asezatã pe Carpati pânã la Dunãre (…) va apare fiul omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizatie numitã Legheon. Membrii acestei organizatii vor fi prigoniti de capul statului, vor fi închisi si ucisi la rãspântii de drumuri si multi vor fugi peste hotare prigoniti de poporul dusman lui Dumnezeu. (…) Si tot poporul acesta din tara de pe Carpati va cãdea în grea robie si multi vor pieri. Dar Maica Domnului si Sfântul Ioan vor aduna în potire sângele lor si se va înfãtisa cu el înaintea Tronului Fiului Sãu. Si nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugãciunile Ei, cei ce vor mai fi rãmas vii vor fi scosi afarã din temnite. (…) Dar ultima bãtãlie împotriva „lupilor îmbrãcati în piei de oaie“ (comunisti democrati n.n.) se va da în Tara Scitilor (Basarabia-Ucraina?) si atunci acestia vor fi înfrânti si va fi vai de tine „om de rosu“. Si dupã aceea va porni de pe crestele acestei tãri de pe Carpati o actiune de reîncrestinare a tuturor neamurilor.“
 

Virgil Maxim: despre pãcatul dezbinãrii

"Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai nostri. Fiindcã, dacã ar fi fost dintre ai nostri, ar fi rãmas cu noi; dar de aceea au iesit, ca sã se arate cã nu toti sunt dintre ai nostri." (I Ioan 2, 19)

Unii se mirã, altii se tulburã, dupã cum altii se bucurã cã astãzi Miscãrii Legionare nu i se recunoaste adevãrata valoare în lupta împotriva comunismului si a dusmanilor credintei neamului românesc, cã nu are o reprezentare formalã legalizatã si mai ales - constatã - cã între membrii ei (câti au mai rãmas dupã holocaustul special pregãtit acestora) se petrec lucruri curioase. Asa-zise disidente, confruntãri (în surdinã si uneori publice), revendicãri de pozitii, atasamente fatã de unii sefi sau negarea lor etc...
Faptul acesta însã nu-i tulburã pe acei dintre legionari care au rãmas credinciosi adevãrurilor fundamentale ale ideologiei legionare, sintetizatã în cele sase legi legionare [ale cuibului]. Sita timpului cerne grâul de neghinã. "Trebuie sã fie între voi si neîntelegeri, ca sã iasã la ivealã cei necredinciosi", zice Sfântul apostol Pavel.

Iatã, dusmanul vãzut si nevãzut al Adevãrului stie precis cine trebuie lovit si discreditat. Are si arme pregãtite în mod special pentru a crea brese în zidul "Cetãtii". Prima si cea mai eficientã dupã un îndelung asediu de calomnii este trãdarea. Cineva din interior trebuie sã deschidã o portitã prin care dusmanul sã-si strecoare otrava. Este suficient ca sã câstige un singur luptãtor desnãdãjduit sau interesat sã-si scape propria-si piele. Folosindu-l, încearcã sã realizeze distrugerea fortãretei care apãrã valorile "Cetãtii".
Oricine iese din unitatea de luptã din interese personale e pradã sigurã în mâna adversarului.

Fãrã intentia de a prezenta cronologic încercãrile de a descompune spiritualitatea si formatia de luptã legionarã (începute cu Stelescu) vom spune cã acum, dupã ce Marii Bãrbati ai Legiunii conduc lupta din apropierea Celui ce i-a inspirat, dusmanii cred cã "stâna" a rãmas nu numai fãrã "pãstor", dar si fãrã "câinii de pazã".

Într'adevãr, multe "oi" slãbite, betege, schioape, chioare, sterpe, ciute, au fost rãpite, au cãzut pradã lupilor flãmânzi. "Turma" s'a subtiat! Dar, ca sã invocãm o lege a veacului nostru, a selectiei naturale, nu au rãmas în luptã decât "specimenele" capabile sã ducã lupta, sã supravietuiascã si sã asigure "genetic" continuitatea "rasei".

Cã unii nu vãd "pãstorul" care mânã "turma", asta se potriveste cu ceea ce zicea Mântuitorul "au ochi, dar nu vãd". "Oile însã îsi cunosc pãstorul lor si-i cunosc glasul lui".

Dar vin acum, mai ales prin poarta din dos a stânii sau sar peste garduri în tarc, pãstorii nãimiti, numai ca sã prade si sã junghie.
De aceea, fiindcã iubim sufletul neamului acestuia si mântuirea lui, mai mult decât toate lucrurile si strãlucirile lumesti (economice, culturale, politice) pe care i le-ar oferi "pãstorii" cei rãi, nu putem a nu striga la timp pentru cei ce au urechi de auzit. În curând se va face ziuã si lumina va da la ivealã fata adevãratã a tuturor si lucrãrile lor. Pânã atunci trebuie sã ne înarmãm cu rãbdare si îndelungã-rãbdare, primind cu resemnare toate loviturile vrãjmasului.

"Prin rãbdarea voastrã veti mântui sufletele voastre" (Matei 24, 13)