FERICITI CEI PRIGONITI PENTRU DREPTATE, CA A LOR ESTE IMPARATIA CERURILOR!

(MAT. 5,10)
 

Si totusi mai exista in Romania oameni. Ii gasim in locuri modeste, nesemnificative, satui sa mearga impotriva curentului, cumintiti in entuziasmul lor de nenumaratele lovituri ale prostiei si platitudinii mediocritatii, sau iesind din subsolurile inchisorilor ca niste spectre ale dreptatii si sfinteniei.

Care este modelul de roman pe care am vrea sa-l veneram, sa fim mandri ca exista, acel om la care sa ne intoarcem mereu pentru a gasi izvoarele binelui si adevarului sublim, pentru a ne curati, lumina si desavarsi? Exista. Trebuie doar sa-i cautam, sa-i descoperim si sa primim marea bogatie de spirit si lumina pe care ei o revarsa spre noi - IATA OMUL!

Un chip de o seninatate siderala te intampina cu o privire calda si in acelasi timp patrunzatoare. Trasaturile fine, delicate, tinuta sprintena si eleganta, fac din Parintele Iustin o prezenta care incanta si bucura de la prima vedere. Dar ce ne farmeca este imensa lumina cu care ne invaluie prezenta sa. Este greu de tradus in cuvant aceasta traire de bucurie si teama, de fericire si rigoare severa, de putere autoritara si duiosie tandra, de sobrietate pioasa si zambet sugubat, impaciuitor, de simplitate si imensa generozitate. Toate te cuprind si ramai cu o comoara in suflet pe care vei incerca mereu sa o meriti pentru ca ti-a fost daruita fara vreo conditie, fara pret, nemarginita.
 

Dupa aproape 2000 de ani, un alt Arhanghel vestea ceva. Era taramul flacailor cu "inimi mari de domn" si a "padurilor de argint". Dupa ani de batjocura si rastignire, un codrean iesi dintr-insele. "Sa readucem Cerul deasupra Romaniei", parea a spune. Si iarasi Intunericul s-a ingrozit. "Fost-a om trimis de la Dumnezeu. Nu era el Lumina ci ca sa marturiseasca despre Lumina" (Ioan, 1,6; 1,8). Era 24 iunie, ziua nasterii lui Ioan Botezatorul, despre care aminteste Apostolul. Totodata, ziua nasterii Legiunii Arhanghelul Mihail. Legiunea Arhanghelul Mihail? Cutremuratoare cuvinte. Cum? Aici, pe pamant, la noi? Noi - prapaditii, rastignitii, batjocoritii, umilitii, piatra pe care au nesocotit-o zidarii?

Da. Un sutas, intr-o zi de sarbatoare, cheama neamul la Inviere. Si-l urmara crestinii: la Nunta, propovaduire, tamaduire, sarbatoare, in ispite, lanturi, bice, palme, "porfira mincinoasa", piroane, suliti, moarte, s-apoi... lepadare unii, Inviere ceilalti.

S-a culcat mahnit si, adormit cu gandul la fuga, a avut un vis: se facea ca alearga printre buruieni si hatisuri, iar la un moment dat, intr-un mic luminis, a gasit o cruce cazuta la pamant.

A incercat sa o ridice, sa o fixeze, dar nu reusea. Un glas launtric i-a spus atunci ca acea cruce nu poate fi fixata pentru ca nu are baza. Parintele a inteles atunci ca la baza ei trebuie sa stea un suflet de om. Si a mai inteles ca el este cel care trebuie sa stea la baza Crucii, slujind-o cu credinta intreaga sa viata.

Asa l-au inhatat iar inchisorile. Dar era impacat. Stia ca drumul sau e drumul Crucii.
 

Prezentand in cateva capitole mai mult schitate, personalitatile acestei forme de martiraj: Traian Trifan si Marian Traian, Anghel Papacioc si preotul Vasile Serghie, Valeriu Gafencu si Constantin Oprisan si alti daruiti de Dumnezeu cu harul marturisitorului crestin legionar – intre care foarte multi tineri proveniti din Scoala Fratiilor de Cruce – Virgil Maxim, in smerenia lui, ni se prezinta doar ca un mic si neinsemnat haghiograf, care a primit porunca nevazuta sa inscrie in veac un semn de lauda si multumire pentru darul de a fi fost contemporan cu aceste incercari prin care a trecut neamul romanesc.

Si semnul inscris este, intr-adevar, un Imn pentru Crucea purtata.

Acatistul Sfintilor Români din închisori

Mãrturisitorii cei adevãrati ai lui Hristos cu vitejie au stat împotriva uneltirilor satanei, si nici prigoana, nici temnita, nici chinurile, nici lanturile nu i-au spãimântat, ci cu putere de sus credinta si neamul românesc au pãzit. Pentru rugãciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre.

Memoria suferintei si a rezistentei anticomuniste
-ecouri în societatea româneascã-

Întreg cuprinsul tãrii este presãrat cu locuri de suferintã si martiriu. Tãcerea care le învãluie acum aproape cã nu mai aminteste de cumplita înclestare pe care au suportat-o cândva. Numai troitele si crucile care s-au înãltat pe ele vegheazã si ne îndeamnã la neuitare, la o întelegere potrivitã a sensului acestor jertfe.

Iubiti credinciosi ai Mãnãstirii Petru Vodã, astãzi ne-am adunat sã sãrbãtorim hramul mãnãstirii, al Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril. Si vin si întreb: cu ce suflet, popor român, vii la aceastã sãrbãtoare? Cu un suflet umilit, cu un suflet mutilat, cu un suflet deznãdãjduit dupã 50 de ani de comunism si 18 ani de neocomunism. Cum de nu ai dispãrut, popor român? Cum de nu ai îngenunchiat? Ce te-a tinut în viatã si ce te mai tine încã? Si-Ti spun, Doamne: credinta, cãci nu m-am uitat la mâna biciului care a dat în mine, ci mi-am lãsat sufletul în mâinile Tale. Iar dacã trupul a fost în mâinile cãlãului, sufletul a fost în mâinile Tale.

A vorbi acestei lumi despre sensul vietii, al mortii si al suferintei în sens crestin pare o imensã inutilitate ce frizeazã absurdul. Si totusi, spune Apostolul Pavel, „nãdãjduiti! Dar ce nãdejde este aceea care se vede?” Si tocmai de aceea, cã la orizont nu se vede nimic, trebuie sã ne rostim si sã ne trãim pânã la capãt sensurile date de Dumnezeu.Când pe malul Senei se-ntemeia cu gratie filosoficã legitimarea intelectualã a noii religii, comunismul, când inteligenta lumii era fascinatã de noul Dumnezeu, undeva într-o celulã în Rãsãritul îndepãrtat, într-o tarã devenitã toatã puscãrie se mãrturisea sensul adevãrat al vietii, al mortii si al suferintei.

Nicolae Steinhardt - Autobiografie

Ar fi cu toate acestea fãtãrnicie din partea mea dacã nu as recunoaste cã mãsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodatã prea bine seama cã guvernul tãrii – date fiind împrejurãrile – nu putea proceda altfel si admirând curajul si mãrinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întãrit.

Si iatã cã tineretul acestei tãri simte instinctiv aceste lucruri. Preotii merg alãturea de el sã-nfigã o cruce la cãpãtâiul Eroului Necunoscut, spre a-l cuprinde si pe el în nãdejdea mântuirii crestinesti universale, prefãcând astfel în locas adevãrat de rugãciune locul unde zace semnul viu al jertfei românesti. Cãci crucea nu-i numai simbol, dar si putere!

Dar tineretul e împiedicat s-o facã din motive … urbanistice, se zice.

Amarã rãtãcire e rãtãcirea celor rupti de sufletul acestui neam!

Printre cei care s-au opus dictaturii comuniste a fost si arhimandritul Ilarion Argatu, care a avut mult de suferit din partea regimului ateu. L-am cunoscut pe când era la mãnãstirea Cernica; apropierea de el aducea liniste sufleteascã si întãrirea credintei. Am fost si la Boroaia, în judetul Suceava, acolo unde a ctitorit si construit o monumentalã bisericã. (...) Dupã sapte ani, la deshumare, trupul arhimandritului era intact, cu toate cã sicriul putrezise în totalitate. Cei prezenti la ceremonial au rãmas înmãrmuriti în fata acestei minuni divine. La scurt timp de la deshumare, au sosit zeci de preoti, în frunte cu ÎPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei si Rãdãutilor, pentru a se închina si ruga.
 

Vasile Bancilã - Despre noua spiritualitate

Sensibilitatea metafizica, tratarea acesteia cel putin in anumite cazuri in chip transant religios, traditionalism, in domeniul social, etc., acestea ar fi valorile spiritualitatii. In totul, un idealism viguros si grav, care incearca sa lege cerul si pamantul intr-o unitate de viata in stil major de doctrina. O indepartare de la orizontul cultural mai mult domestic de pana acum si tratarea culturii si vietii pe linia organica a marilor rosturi umane.

Spiritualitatea noua cauta sa-si adanceasca simtul dependentei metafizice si sociale. Cauta o atitudine prin care sa se integreze organic in realitatea totala. Sa primeasca lumina care vine din descoperirea activa a valorilor transcendente, gasindu-se totodata angrenata in sensul cel mai intim al realitatii social-istorice. Intre amandoua aceste domenii, spiritualitatea noua vrea sa treaca intaiul meridian, vrea o unitate adanca.
 

Ateismul nu poate scoate omul din acest cerc vicios. Adevarata libertate este definita prin urmare tot ca o expansiune nelimitata, dar de data aceasta a energiei creatoare, a esentei profunde a fiecarui eu, adica, in ultima instanta, a dragostei, a chipului divin din fiecare dintre noi. Aici se afla radacinile adevaratei libertati.

O asemenea revarsare nu anuleaza, ci dimpotriva, potenteaza persoana umana, care-si poate gasi un camp de expansiune nelimitat pentru energia sa creatoare, tragandu-si puterile din fantana inepuizabila a dragostei. Numai trairea in adevar, cea care scoate la lumina icoana chipului lui Dumnezeu din sufletul omenesc, indiferent cat de intensa ar fi, nu il devoreaza in cele din urma pe cel care o manifesta.
 

Dumitru Stãniloae - Scurtã interpretare teologicã a natiunii

Natiunile sunt, dupa cuprinsul lor, eterne in Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. In fiecare arata o nuanta din spiritualitatea Sa nesfarsita. Le vom suprima noi, vrand sa rectificam opera si cugetarea eterna a lui Dumnezeu? Sa nu fie! Mai degraba vom tine la existenta fiecarei natiuni, propovaduind armonia lor, caci armonie deplina este si in lumea ideilor dumnezeiesti.

Învierea Domnului este evenimentul fãrã pereche în istoria lumii. Importanta ei întrece în mod absolut tot ce se întâmplã si se poate întâmpla în univers. Numai creatiunea lumii mai are aceastã importantã si calitate. Ca si creatiunea tot asa si învierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, întrucât nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevãzute ca provenind din concursul fortelor si împrejurãrilor naturale antecedente.