Ultima actualizare: 

05-07-2008

(c) Fundatia "George Manu", 2001-

SENTINELA

O noua rubrica de atitudine, care se doreste a fi continuarea publicatiei "Sentinela" scoasa de Miscarea Legionara din exil, ca foaie de atitudine si lupta anticomunista. "Comunismul" de azi e mai subtil, mai fardat, dar amenintarea lui exista in continuare. Scopul i-a ramas acelasi: terfelirea celor sfinte, manipularea maselor in directia distrugerii oricaror valori autentice si transformarea lor intr-o turma docila, robotizata. Mijloacele de azi sunt insa mult mai variate si mai perfide. Deocamdata nu se apeleaza la forta fizica, ci doar la forta -mult mai mare si mai de efect- a mediilor de informare in masa. "Nu ne adresam atat ratiunii, cat sentimentelor, starilor de spirit, vietii interioare a individului, provocandu-l sa-si asume responsabilitati, sa iasa din ideea ca lucrurile se pot aranja si fara el". (Horia Sima despre revista "Sentinela", 1960)

5.07.2008

Pentru pacea Bisericii

Ortodoxia s-a definit dintotdeauna drept pãstrãtoarea fidelã a adevãrului de credintã, neschimbat, insuflat de Dumnezeu Sfintilor Apostoli si celor care au alcãtuit prima Bisericã a lui Hristos. De aceea, reactia ei fatã de orice alterare a fundamentelor sale dogmatice a luat uneori forme extreme. Sf. Grigorie de Nyssa spunea chiar cã ura împotriva ereticilor este cât se poate de legitimã, interpretând porunca iubirii vrãjmasilor drept referitoare la dusmanii personali, lumesti, dar nu si la vrãjmasii lui Dumnezeu: “În ceea ce mã priveste, spun cã a-i urî  pe vrãjmasii lui Dumnezeu este un lucru îndreptãtit, si cã o astfel de urã este pe placul Stãpânului, iar vrãjmasi îi numesc pe aceia care, într-un fel sau altul, tãgãduiesc slava Stãpânului”.  Un alt exemplu este Sf. Marcu al Efesului, care printr-o atitudine de opozitie neîmpãcatã a refuzat sã accepte orice fel de compromis dogmatic în cadrul discutiilor unioniste de la Florenta în 1439. Aceasta în ciuda avantajelor de ordin politic pe care le-ar fi adus Imperiului Bizantin o apropiere de Occident. Si-ar fi asigurat poate supravietuirea istoricã în fata asaltului islamic, dar cu pretul unei alte robii, dupã cum spune Sf. Marcu, anume al “robiei babilonice a ritului si a dogmelor latine”. Ulterior conciliului de la Florenta, discursul sãu la adresa catolicilor a rãmas unul de o duritate extremã, ale cãrui inflexiuni s-au pãstrat în atitudinea traditional-ortodoxã pânã în zilele noastre. Semnificativ este faptul cã opozitia sa în cadrul conciliului a luat uneori aspecte de sfidare a evidentelor si a argumentelor aduse de partea cealaltã în problema filioque. Atitudinea sa poate fi explicatã si prin luãrile sale de pozitie de mai apoi. El considera prãpstia creatã între Rãsãrit si Apus drept prea mare pentru ca sã poatã exista un “punct median” în jurul cãruia sã se realizeze reunificarea. Aceasta chiar si în cazul în care în problema filioque s-ar fi ajuns la un acord. Este adevãrat, partea latinã a adus o avalansã de citate ale Pãrintilor din Apus si din Rãsãrit în care se vorbea despre “Duhul Fiului” si despre o anumitã participare a Fiului la “generarea” eternã a Sfântului Duh (cuvântul “purcedere” rãmânând pentru ortodocsi rezervat spre a exprima relatia Sa unicã cu Dumnezeu-Tatãl). Contributii teologice recente pun în evidentã faptul cã la Florenta s-ar fi putut ajunge la un consens în acest punct, dacã partea ortodoxã ar fi expus teologia palamitã a Harului necreat. La acest nivel se pare cã ar fi posibilã acceptarea participãrii Fiului la generarea Sfântului Duh, “Duhul Fiului” putând fi echivalat cu lucrarea energiilor divine necreate, dar nu cu a treia persoanã a Sfintei Treimi. Dificultãtile lingivistice si semantice au jucat de asemenea un rol nefast, sensurile multor termeni filosofico-teologici în latinã si greacã neavând suprapuneri perfecte. În orice caz, aceastã controversã care a constituit pretextul marii schisme pare tot mai aproape de o rezolvare. Cu toate cã aceasta ar fi fost posibilã poate si acum peste o jumãtate de secol, la Florenta, Sf. Marcu a adoptat în mod deliberat un curs divergent, considerând cã si celelalte deosebiri sunt oricum prea mari si cã nu poate exista o cale de mijloc a apropierii pe baza unor concesii reciproce.

Diferenta fundamentalã este însã în altã parte, anume în conceptia – pe care o are doar Ortodoxia – asupra harului necreat, prin care omul si toatã creatia poate avea pãrtãsie la Dumnezeire. Acesta a lucrat si continuã sã lucreze în lume prin Tainele Bisericii, prin oamenii sfinti. Perfect logice în absenta sa, inovatiile dogmatice apusene ar putea reveni în matca fireascã numai prin întelegerea dar mai ales simtirea acestei lucrãri harice continue. Cãci, dacã asa stau lucrurile, dacã Îl avem pe Dumnezeu în permanentã alãturi de noi, putând deveni vrednici de pãrtãsia cu Harul Sãu nemuritor, nu mai e nevoie de un “vicar al lui Hristos” întruchipat de un om muritor, care sã se bucure, el singur, în virtutea acestei prerogative, de o asistentã specialã a harului (creat?) pentru a-i garanta infailibilitatea în materie de dogmã si credintã.

Acolo unde este Harul, acolo este Biserica lui Hristos. Dar aceasta nu trebuie sã rãmânã închistatã în unele atitudini care si-au avut la vremea lor o anumitã îndreptãtire. Lucrarea Harului s-a manifestat întotdeauna, în fiecare epocã, în Sfintii de care era nevoie în acel moment, pentru a arãta care este calea si adevãrul. De cele mai multe ori în forme si într-un limbaj concordante cu mentalitatea epocii respective. Venind la vremurile recente, unul dintre cei mai mari si mai reprezentativi sfinti din veacul trecut este Sf. Siluan Athonitul, a cãrui atitudine ar trebui sã fie cea definitorie pentru Ortodoxia zilelor noastre. Iatã si o pildã. Un ucenic de-al sãu îi relata acestuia cum le reprosa el unora sau altora erorile lor dogmatice. Sf. Siluan l-a luat deoparte si l-a întrebat dacã acestia cred în Sf. Treime. Rãspunsul a fost:  da, dar nu într-un chip ortodox. O cinstesc pe Maica Domnului? Da, dar nu asa cum se cuvine. Cred în Sfintele Taine? Da, dar nu cum trebuie. Atunci Sf. Siluan i-a spus: ei fac aceste lucruri, crezând în mod sincer cã au dreptate, cã sunt în adevãr. Nu le reprosa credinta aceasta a lor, ci aratã-le care este calea, cu iubire si cu tact, cãci cu blândete ei pot fi câstigati mai degrabã decât printr-o atitudine durã, de repros permanent.

Dacã pentru Sf. Grigorie de Nyssa, cum am amintit mai sus, vrãjmasii lui Dumnezeu trebuiesc urâti, Sf. Siluan se ruga cu lacrimi pentru toatã creatura, pentru toti vrãjmasii, inclusiv pentru eretici si chiar pentru diavoli. “Duhul Sfânt ne învatã sã iubim, si atunci vom avea milã chiar si de diavoli, cãci s-au despãrtit de bine si au pierdut smerenia si dragostea de Dumnezeu”. În sufletul sãu s-a sãlãsluit iubirea nemãrginitã a lui Dumnezeu care le îmbrãtiseazã pe toate, harul care izvorãste în lume prin sfintenia unor oameni alesi. Aceasta e energia nesecatã care –numai ea- poate mântui întreaga lume.

Dar, se poate pune întrebarea: am mai fi avut parte de cineva asemeni Sf. Siluan fãrã “extremismul” unora ca Sf. Grigorie de Nyssa sau Sf. Marcu al Efesului? Sau chiar fãrã cineva ca Sf. Împãrat Constantin cel Mare, care a impus initial orânduirea crestinã cu sabia, învingându-si dusmanii politici? Aceasta a fost pronia divinã. Dacã nu ar fi fost ei, s-ar fi ivit cu sigurantã altii care ar fi împiedicat ca Duhul sã se stingã în lume, zãdãrnicind astfel triumful portilor iadului asupra Bisericii lui Hristos.

E adevãrat, Harul divin este cel care poate mântui întreaga lume. Dar si lucrãrile acestuia sunt felurite, dupã cum ne aratã Sf. Maxim Mãrturisitorul. Într-un chip mai general acesta se aflã în toti oamenii, în “binele universal” pe care îl împãrtãsesc toate religiile si sistemele morale. Într-un chip deosebit se aflã în cei “de sub lege”, care au primit direct de la Dumnezeu porunca legii si o fãgãduintã eternã. Am putea adãuga, acum, cã acesta existã într-un alt chip si în crestini în general, asa cum reiese din întrebãrile pe care le punea Sf. Siluan acelui ucenic. În fine, Sf. Maxim afirmã cã acest Har se aflã mai ales “în toti cei ce urmeazã lui Hristos, ca fãcãtor al înfierii”. Aceasta este ceea ce se primeste la botez. Dar, se mai adaugã: “ca dãtãtor de întelepciune însã nu este în nici unul din cei amintiti înainte în chip general, ci numai în cei chibzuiti, care s-au fãcut vrednici de sãlãsluirea lui îndumnezeitoare printr-o viatã dupã voia lui Dumnezeu”. Iatã deci cã nici mãcar nu toti ortodocsii în general se pot considera cã au un “monopol” asupra harului si asupra mântuirii, “cãci tot cel ce nu împlineste voia lui Dumnezeu, chiar dacã e credincios, are inima sa nesocotitã drept laborator de gânduri rele, iar trupul e supus pãcatelor, ca unul ce-i stãpânit pururea de murdãriile patimilor”.  Si încã ceva. A face voia lui Dumnezeu nu se reduce numai la formalisme. Tot Sf. Maxim, în altã parte, interpreta smochinul fãrã rod care a fost blestemat de Hristos drept împodobirea cu frunze, adica cu fapte si manifestãri de credintã exterioare, a unui suflet golit de rodul iubirii. “Iar dacã suntem si vreunii dintre crestini astfel, prefãcându-ne evlaviosi în purtãrile noastre, fãrã ca sã fim drepti cu adevãrat, sã asteptãm Cuvântul ca pe un iubitor de oameni, ca aceasta, flãmânzind dupã mântuirea noastrã, sã ne usuce pãrerea de sine a sufletului, care e sãmânta pãcatului, ca sã nu mai ducã drept roadã dorinta de a plãcea oamenilor”.

Sã facem un salt peste timp si sã ajungem la epoca noastrã. Când auzim strigându-se din toate pãrtile cã “ortodoxia e amenintatã”, ne cuprinde parcã tot mai mult un frison apocaliptic. Solutia pare a fi aceea de a ne baricada si a fugi de lume, izolându-ne în mod deliberat într-o mentalitate revolutã. Dacã ne linistim însã putin, vom întelege cã Harul nu va putea fi amenintat niciodatã, de nimeni si de nimic. Cãci el va gãsi mereu fisurile prin care sã se strecoare din nou în lume, luminându-ne si cãlãuzindu-ne. Omenirea s-a maturizat mult de la epoca Sfintilor Pãrinti ai antichitãtii si ai evului mediu. E greu de spus dacã e vorba de un “progres” sau de un “regres”. În orice caz, e vorba de niste termeni care înainte nu existau. Unul dintre ei este dezvoltarea personalitãtii, a omului care gândeste cu propriul sãu cap si nu îsi pune ratiunea între paranteze. A omului care nu mai acceptã orbeste o autoritate exterioarã ce contravine constiintei sale, dezvoltatã si personalizatã. Apar însã douã primejdii: una de a apuca pe calea ratiunii autonome, dispretuind sau relativizând credinta în Dumnezeu. Cealaltã este cea a bigotismului, ca reactie la cea dintâi. Aceasta nu este altceva decât o îngropare a talantului cugetãrii care ne-a fost dãruit de Dumnezeu, recurgând doar la literalismul unei predanii si la teama de a adopta o atitudine luminatã si creatoare, cu adevãrat în duh si în libertate. Aici e vorba de cel de-al doilea pol care caracterizeazã lumea modernã, cel al libertãtii. Si libertatea este tot un dar de la Dumnezeu pentru om, care a fost creat dupã chipul si asemãnarea Sa. Putem asista si în acest caz la douã extreme care nu sunt nici una de la Dumnezeu. Cea a libertinajului si cea a abuzului de autoritate, indiferent de ce naturã ar fi aceasta, inclusiv dogmatic-religioasã. Cãci libertatea adevãratã poate fi numai cea strãbãtutã de har.

Spuneam înainte cã Dumnezeu ne aratã în fiecare epocã, prin sfintii sãi, care este calea de urmat. Pe lângã Sf. Siluan, epoca noastrã ne-a mai dãruit un sfânt, din aceeasi familie spiritualã în care covârseste harul si iubirea nemãrginitã a lui Dumnezeu, toate celelalte fiind subordonate acestei teme fundamentale. E vorba de Sf. Isaac Sirul, cu toate cã acesta a trãit cu peste un mileniu si jumãtate în urmã. Unele din textele sale erau cunoscute si apreciate în mediile monahale, tocmai datoritã caracterului lor deosebit. Însã în anii ’80 ai secolului trecut s-au redescoperit si publicat ale sale “Cuvinte cãtre singuratici”, care nu fuseserã cunoscute pânã atunci unui public larg. Si poate cã e mai bine asa, cãci viziunea care se desprinde din ele este atât de curajoasã, încât adevãrata întelegere a acestei teme a milei nesfârsite a lui Dumnezeu nu era accesibilã mentalitãtii comune a acelei epoci si a celor care au urmat. Ea s-a pãstrat, totusi, în chip aproape “ezoteric”, în mediile monastice. Iatã si o mãrturie în acest sens: “Mar Isaac virtuosul ne-a oprit sã vorbim de milã înaintea celor tineri, ca sã nu le netezim calea pãcatului, si ne-a poruncit sã nu dezvãluim tainele dumnezeiesti decât celui al cãrui suflet s-a desãvârsit în fãptuirea virtutilor si care si-a stãpânit patimile trupului. El a mai spus: “Nu discuta cu cel ce contestã adevãrul, dar nu-l ascunde celui care întreabã dupã el; învatã în chip dulce adevãrul celui ce-i este greu sã-l înteleagã, dar este înclinat sã-l cunoascã”. Hrana celui sãnãtos nu se potriveste celui bolnav. Cultura elitei nu se potriveste vulgului, nici rangul eroilor cu valorile oamenilor comuni si ale copiilor”. Acestea sunt cuvintele cãlugãrilor care i-au pãstrat învãtãtura.  

Imaginea lui Dumnezeu asa cum a fost experiat el de Sf. Isaac Sirul este asadar cea a unui Dumnezeu al milei si al bunãtãtii, si nu a unui Dumnezeu vindicativ si mânios, asa cum o prezintã unele catehisme adaptate mentalitãtii altor vremi. “Pentru cã fata Lui e întoarsã tot timpul spre iertare, gata sã o dea pentru motive neînsemnate si usoare sau care de-abia dacã existã, de aceea El revarsã iarãsi si iarãsi peste noi nemãsuratul Sãu har, asemenea unui ocean, pentru lucruri care ne par a fi o simplã întâmplare si prilejuri la care nici nu ne gândim”. Iatã încã o dovadã cã libertatea adevãratã este cea a harului, cã nicãieri nu poate fi aflatã una mai mare! Dacã aceasta nu putea fi spusã de la bun început cãlugãrilor începãtori, pentru a nu-i demobiliza pe plan ascetic, ar putea fi singura sansã a omului modern, apucat pe calea libertinajului, sã afle calea de întoarcere cãtre adevãrata libertate a harului!

Prin “sãrãcia cu duhul” a marii majoritãti a oamenilor din vremurile trecute, acestia erau mai aproape de Dumnezeu. În simplitatea si în sinceritatea lor, cu frica lor de Dumnezeu –la modul cel mai literal cu putintã- alãturi de toate metehnele tributare spiritului vremii, Dumnezeu îi mângâia cu harul Sãu. Omul modern s-a rãzvrãtit, tocmai în numele proastei întelegeri a notiunilor de “personalitate” si “libertate”. Omenirea s-a maturizat, dar a pierdut harul, legãtura cu Dumnezeu. Nu înseamnã însã, asa cum fac unii, cã trebuie sã aruncãm peste bord aceste evolutii si sã ne întoarcem la o mentalitate anacronicã, la o evlavie cu iz de lemn uscat. Ci trebuie sã facem efortul personal de a ne regãsi sinceritatea si simplitatea sufleteascã, cãci acestea sunt portile care ne permit primirea unei învãtãturi extraordinare, asa cum este cea izvorâtã din experienta unuia dintre cei mai mari mistici ai Bisericii Universale cum este Sf. Isaac Sirul. Si spun aceasta, pentru cã el nu este recunoscut drept sfânt numai de cãtre ortodocsi, având o puternicã rezonantã în toatã lumea crestinã. Este practic un sfânt “ecumenic”. Unul din motive îl consituie fãrã îndoialã faptul cã el punea trãirea în Dumnezeu mai presus de orice polemici dogmatice: “Cine a gustat adevãrul, nu se mai sfãdeste pentru el. Cine se aprinde pentru adevãr n-a învãtat încã adevãrul asa cum este el; când îl va fi învãtat cu adevãrat, atunci va înceta sã se mai aprindã pentru el. Darul lui Dumnezeu si cunoasterea Lui nu sunt motiv de tulburare si ridicare a vocii, cãci acolo unde sãlãsluiesc Duhul, iubirea si smerenia, acolo domneste pacea”.

Trãim vremuri pline de agitatie, în care ne strãduim cu totii sã refacem pacea în Biserica noastrã, frãmântatã de tulburãri. De fapt, se ciocnesc cele douã mentalitãti de care am amintit mai sus. Ambele mânate, în felul lor, de bune intentii. Una “emancipatã”, dar care pe lângã libertate ar trebui sã caute deopotrivã si duhul. Cealaltã este crispatã, fundamentalistã, care ar trebui sã stie mai bine si sã fie de fapt pildã despre cum poate fi dobândit acest duh. Cãci numai prin el poate fi depãsitã falia care se cascã tot mai adânc între cele douã curente. Orice mãsuri administrative, de politicã bisericeascã, indiferent de sensul si de scopul lor, nu vor putea rezolva disonantele decât cel mult pe termen scurt. Falia va rãmâne, cãci mentalitatea lumii moderne câstigã tot mai mult teren. Aceasta e inevitabil. Existã riscul ca ortodocsii sã se afle într-o permanentã stare de alarmã si de agitatie, de “luptã” ideologicã sub sindromul “cetãtii asediate”, care este cât se poate de dãunãtoare. Cãci iatã ce ne spune acelasi Isaac Sirul: “Cine nu-l iubeste pe aproapele sãu, dar spune cã-L iubeste pe Dumnezeu, acela se însealã în sufletul sãu fãrã sã stie. Nimic nu înfurie atât de mult pe Dumnezeu si nu-L supãrã atât ca acela, care, sezând în chilia lui, se gândeste la tovarãsul sãu, prefãcând chilia sa într-un tribunal în care judecã si condamnã greselile altora, desi se socoteste un penitent si repetã mereu în rugãciunea lui: “Cum am iertat, iartã-mã!” Dacã cel care-i judecã pe cei ce i-au gresit se expune unei aspre osânde înaintea dreptãtii lui Dumnezeu, care va fi soarta noastrã, a celor care judecãm chiar si fapte îndepãrtate. Dacã nu poti vedea, nici suporta lipsurile si slãbiciunile altora, atunci pleacã altundeva! Dar cum e cu putintã sã-i socotim buni pe toti oamenii, dacã n-avem linistea (isihia)? (…) Nu fi zelos cu un zel rãu care agitã sufletul tãu; cel plin de un asemenea zel si a cãrui gândire e necontenit agitatã nu se va învrednici niciodatã de pacea duhovniceascã”.

Aceastã pace duhovniceascã trebuie sã fie telul trãirii crestine si numai astfel putem apãra cu adevãrat Biserica, ca pãstrãtoare a Harului. Degeaba apãrãm formele exterioare, dacã nu ne strãduim întru Pacea Bisericii din care facem toti parte, indiferent de opiniile si mentalitãtile noastre, de cele bune sau mai putin bune ale noastre. Pentru aceasta trebuie sã ne rugãm cu totii, potrivite fiind aici cuvintele aceluiasi sfânt, Isaac Sirul:

“Doamne, umbreste sfânta Ta Bisericã pe care ai rãscumpãrat-o cu sângele Tãu, ca sã se sãlãsluiascã în ea pacea adevãratã pe care ai dat-o Sfintilor Tãi Apostoli. Leagã pe fiii ei cu legãturile sfinte ale unei iubiri de nedesfãcut. Fie ca vrãjmasul sã n-aibã putere asupra ei. Depãrteazã de la ea prigoana, tulburarea, rãzboaiele cele dinãuntru si cele dinafarã. Fie ca împãratii si preotii sã se uneascã în mare pace si iubire, având gândirea lor plinã mereu de privirea la Tine. Credinta sfântã sã fie un zid pentru turma Ta. Iar prin rugãciunile lor învredniceste-ne si pe noi, pãcãtosii, sã fim neîncetat pãziti sub ocrotirea sfântului Tãu brat care e Pronia Ta care tine în mâinile ei toate. Amin.”

Bogdan Munteanu

4.06.2008

În Duh si în Adevãr

Lumea din jurul nostru se secularizeazã într-un ritm accelerat. Crestinismul de asemenea, iar nici Biserica Ortodoxã nu face exceptie. În loc sã constientizeze imensele resurse spirituale pe care le au la dispozitie si sã purceadã la o cãutare a  autenticitãtii, ortodocsii nostri îsi disputã întâietatea pe mai multe linii, care de fapt nu sunt altceva decât linii ideologice. Ambele strãbãtute de duhul lumesc, al secularizãrii. E vorba aici de ecumenismul institutional si de "traditionalismul" literei, al dogmelor si al canoanelor. Douã extreme subtiri între care se situeazã milioane de simpli credinciosi. Sunt douã ideologii care se bat cap în cap: “ortodoxismul” si “ecumenismul”. Douã ideologii lipsite de duh, care se combat reciproc cu cerbicie. Peste tot rãsunã numai sloganuri, dar nici o vorbã izvorâtã din propria experientã si trãire, putinã, multã, atâta câtã este. Vorbe mestesugite, formulãri abile, sau cuvinte bolovãnoase, amenintãtoare - nici unele nu conving cu adevãrat, pentru cã le lipseste autoritatea. Iar aceasta poate veni numai dintr-o experientã duhovniceascã autenticã.

Cei care nu o au, încearcã sã se ascundã în spatele autoritãtii altora, încercând sã-i înregimenteze propriei ideologii. Cum riscã sã devinã de pildã Pr. Iustin Pârvu, sau "sfintii închisorilor". Acestia ar trebui sã fie niste repere pentru a ne învãta virtutea smereniei, a dobândirii harului, a trãirii în duh si nu pentru a legitima marotele unora sau ale altora. Ceea ce, dupã cum dovedeste urmãtoarea întâmplare, nici "nu tine" întotdeauna. Niste tineri veniti la Pãrintele Iustin sã-i ia un interviu, au încercat sã-i smulgã o declaratie de "condamnare" a ecumenismului. Pãrintele a intuit imediat cã acestia nu cautã folos duhovnicesc, ci au alte scopuri, si nu a cãzut în cursa întinsã de acesti “vânãtori de declaratii”. Le-a spus chiar cã, într-un fel, este pentru ... "ecumenism". Fireste cã a explicat: sã fie ca pe vremea tineretii sale, când fiecare era în credinta lui, era respect reciproc, încredere si armonie între feluritele confesiuni. Cu alte cuvinte, nu amestecãm cele ce nu se pot amesteca, dar nu ideologizãm diferentele, ci rãmânem la planul bunului simt si al dragostei crestinesti.

Ei bine, o istorisire ca aceasta, auzitã de la un ucenic foarte apropiat al Pãrintelui Iustin, spune mult mai multe decât o sutã de imprecatii "antiecumeniste". Ea ne spune ceva despre trãirea în Duh si în Adevãr, care ar trebui sã fie principalul tel al oricãrei vieti crestine. Când vine vorba de apãrarea temeliilor credintei ortodoxe, pãrintele Iustin devine vifor – asa cum a arãtat-o dintotdeauna, inclusiv recent. Dar n-ar strica dacã unii si-ar da osteneala sã cunoascã si alte fatete sufletesti ale pãrintelui, asa cum aratã întâmplarea de mai sus. Cãci altfel, cuvintele sale, mânuite de o grupare sau alta, riscã sã devinã “munitie ideologicã”, cu toate cã pãrintele Iustin este si rãmâne în primul rând un mare trãitor, plin de blândete si de dragoste, dincolo de orice ideologie. Cititi cartea lui Ioan Ianolide, "Întoarcerea la Hristos" si veti gãsi din plin descrirea unor experiente lãuntrice similare, care prin suferintã si rugãciune au dus la dobândirea curãtiei sufletesti si a luminii harului. Nu veti gãsi atacuri la adresa altor credinte, prigonite si ele la rândul lor de Antihristul comunist.

Dacã vã întrebati unde este "ecumenismul", deschideti atunci "Jurnalul Fericirii" al lui Nicolae Steinhardt. Iatã descrierea scenei botezului sãu, un eveniment de o profunzime extraordinarã, care i-a marcat întreaga existentã:

 "Cei trei preoti se sfãtuiesc între ei, apoi vin sã mã întrebe, ce vreau sã fiu, catolic sau ortodox? Le rãspund fãrã sovãialã cã ortodox. Foarte bine. Mã va boteza cãlugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si ca o dovadã cã întelegem cu totii a da viatã ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sã mã consider botezat în numele ecumenicitãtii si sã fãgãduiesc a lupta dacã-mi va fi dat sã ies din închisoare pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fãgãduiesc din toatã inima". (N.Steinhardt)

O afirmatie care pe multi i-ar putea soca, pe unii i-ar scandaliza, altii s-ar apleca sã rãsfoiascã Pidalionul sã vadã sub incidenta cãrui canon ar cãdea o asemenea mãrturie, în vreme ce altii ar încerca sã transforme acest citat în slogan propagandistic. De fapt, mai simplu si mai rodnic ar fi sã-l privim ca pe o experientã a lui Dumnezeu, în Duh si în Adevãr.

Sã ne amintim de unde vin aceste cuvinte: de la întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancã, descrisã în evanghelia lui Ioan. Samarinenii erau "ereticii" acelor vremuri. Canoanele si legile timpului interziceau cu strictete orice fel de contact al evreilor cu acestia, care au lepãdat sau au "murdãrit" credinta comunã mostenitã de la Moise si Iacob. Si totusi, în multe cazuri, acest neam se comportã mult mai "crestineste" decât expertii în pãstrarea Legii din rândurile "poporului ales". De omul jefuit si bãtut de tâlhari, nu preotul nici levitul, ci tocmai ... samarineanul a fost cel care s-a milostivit si l-a ajutat. Din cei zece orbi vindecati, numai unul singur, cel samarinean, s-a întors sã-I multumeascã si sã-I dea slavã lui Dumnezeu.

Iatã cã si Mântuitorul trece peste barierele formale ale canoanelor vremii sale si intrã în discutie cu femeia samarineancã lângã fântâna lui Iacob. Ei i se reveleazã direct, fãrã ascunzisuri, ca fiind cu adevãrat Mesia, purtãtorul apei celei vii. "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, cãci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apã curgãtoare spre viata vesnicã" (Ioan, 4:14). 

E adevãrat, Mesia a venit din rândurile poporului ales, cel care a pãstrat Legea cu sfintenie si cu habotnicie. Dar dincolo de litera ei, gãsim altceva: "Voi vã închinati cãruia nu stiti; noi ne închinãm Cãruia stim, pentru cã mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul si acum este, când adevãratii închinãtori se vor închina Tatãlui în duh si în adevar, cã si Tatãl astfel de închinãtori îsi doreste." (Ioan 4:22,23)

Aceastã parabolã s-ar putea aplica ca o mãnusã si ortodoxiei zilelor noastre. Avem o traditie bogatã, dar pe care de cele mai multe ori n-o cunoastem si nu o valorificãm, închipuindu-ne cã a o pãstra înseamnã a rãmâne în litera ei, sub formã de “copy& paste”. Iatã cã Mântuitorul ne aratã cã numai atât nu ajunge, ba uneori trebuie chiar sã trecem peste aspectele legaliste, dacã o facem în Duh si în Adevãr. Evocarea unei simple litere, a unei traditii devenitã anchilozatã prin nevrednicia noastrã,  nu are nici o autoritate pentru cel care are o altã credintã. Ca ortodocsi, nu vom converti pe nimeni cu “dogmatica” sub brat, asa cum Iisus nu a venit cu tablele legii, ci cu apa cea vie. Oare câti dintre “ceilalti” nu sunt de fapt însetati dupã apa aceasta vie? Iar unii ca acestia, asemeni femeii samarinence, ar recunoaste imediat telul cãutãrilor lor în Duhul si în Adevãrul care li se reveleazã înainte, prin cei care le sunt purtãtori. Asa cum a fost Hristos însusi si apoi cei care L-au urmat cu adevãrat.

În veacul trecut nu era vreme de formalisme, mai ales în fata amenintãrii comuniste. Duhul era viu si adevãrul era în sufletele tuturor celor care-L mãrturiseau pe Hristos în fata puternicilor lumii. Mucenici ortodocsi au ajuns sã-si dea viata pentru Cruce în tãri catolice, misticii ortodocsi din închisori au ajuns la nivelul trãirii pãrintilor din veacul de aur al Bisericii nedespãrtite. Preotii catolici sau greco-catolici au avut la rândul lor vocatia martiricã si mãrturisitoare, refuzând cu orice chip lepãdarea de Hristos si compromisul înselãtor si satanic al comunistilor, care le-au oferit alternativa trecerii la “ortodoxie”. Adicã la "dreapta credintã", nu? Ei bine, acesti greco-catolici au rãmas cu adevãrat cu Hristos, prin refuzul lor de a trece de partea satanei ce purta mascã ortodoxã. Au rãmas acolo, în închisoare, alãturi de sfintii ortodocsilor, închinându-se împreunã lui Hristos în Duh si în Adevãr, dincolo de barierele confesionale. Iatã asadar adevãrata explicatie a botezului lui Nicolae Steinhardt.

Nu putem sti dacã nu cumva astfel de întâmplãri din închisorile comuniste nu prefigureazã alte evenimente care vor afecta nu peste mult timp întreaga lume. În vremuri de urgie, nu mai conteazã subtilitãtile dogmatice. Ceea ce conteazã este doar forta spiritualã pe care poti s-o arunci în balantã. Iar multi ortodocsi, din pãcate, în loc sã realizeze faptul cã orice crestin, oricine îl mãrturiseste pe Hristos si Biserica Sa, ar trebui sã fie de aceeasi parte a baricadei, ajung sã se certe între ei sau cu cei de alte credinte. Acesta e cu adevãrat planul lui Antihrist: sã stârneascã zâzanie si conflicte interconfesionale, sã formeze falii chiar în sânul Bisericii Ortodoxe, între asa-zisii "traditionalisti" si "modernisti". Sã facã orice, numai sã zãdãrniceascã aparitia unei atmosfere de Duh si Adevãr. Sã reducã credinta în Dumnezeu la enclave tot mai mici, care se mai si rãfuiesc între ele.

Încã nu am ajuns acolo, iar mãrturisitori vii ai celor petrecute în veacul trecut -asemeni pãrintelui Iustin Pârvu- sunt tot mai putini si nu peste multã vreme se vor muta si acestia la Dumnezeu, lãsându-ne singuri. Ceea ce ne paste acum, la fel cum s-a mai întâmplat în alte epoci istorice, este tocmai o perioadã de dispute între cele douã tendinte din Bisericã, în fond ambele lipsite de autenticitatea reperelor de care am mai amintit înainte.

Când se întâmpla asa ceva în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu îsi trimitea profetii Sãi pentru a zdruncina încremenirea poporului ales în clisee si forme goale. La fel s-a întâmplat în perioada de aur a crestinãtãtii (încã) nedespãrtite, exact cu un mileniu în urmã. Într-un Bizant  osificat în formalisme si-a fãcut aparitia un puternic suflu al trãirii autentice, în Duh si în Adevãr, în persoana Sf. Simeon Noul Teolog. Vremurile erau tulburi iar cuvintele pline de har si de foc ale sfântului au socat si au scandalizat pe multi. Partida "traditionalistilor" si a "formalistilor" nu a fost defel încântatã de cel care-i zdruncina suficienta si certitudinile. L-au supus pe Simeon unor "sanctiuni administrative", dar pânã la urmã constiinta Bisericii a triumfat si l-a asezat la locul de cinste cuvenit.

Iatã o mostrã de polemicã la adresa unor teologi ai vremii sale, ale cãror principale pãcate erau -ca si în ziua de azi- slava desartã si pãrerea de sine. Aceasta indiferent din "partidele" din care fac parte:

"...câti rostesc pe de rost si cerceteazã cu curiozitate cele grãite odinioarã si asternute în scris împotriva ereticilor de cãtre dumnezeiestii teologi din vechime, nu ca sã rodeascã de aici un folos duhovnicesc, ci ca sã fie admirati de cãtre cei ce îi ascultã la banchete si reuniuni si sã li se atribuie renumele de "teologi". Lucru care mã întristeazã si mã nelinisteste încã si mai mult atunci când mã gândesc la caracterul înfricosãtor al întreprinderii lor si la judecata care îi asteaptã pe îndrãznetii acestia." (Sf. Simeon Noul Teolog)

Sfântul Simeon purcede cu hotãrâre împotriva unor discursuri teologice care nu aduc nimic sau unor sentinte date de cei neaveniti, care nu izvorãsc dintr-o trãire autenticã. În lipsa acesteia, totul nu e decât vorbã goalã, lipsitã de orice autoritate - indiferent la câte citate patristice s-ar face referire. Cei care nu au experienta trãirii în Duh si Adevãr ar trebui sã se ocupe mai întâi de desãvârsirea lor personalã si apoi sã discute chestiuni teologice de mare subtilitate, cum ar fi aceea dacã sfintii se vor cunoaste (si în ce fel) unii pe altii în împãrãtia cerurilor, sau nu. Rãspunsul la întrebare nu este la îndemâna oricui, ci doar a celor a cãror experientã duhovniceascã le permite aflarea nemijlocitã a adevãrului. Ceilalti ar fi bine sã lase asemenea preocupãri. La fel si în zilele noastre. Multi crestini îsi pun probleme legate mai degrabã de curiozitãti gratuite decât de propria desãvârsire (cum ar fi explicatiile ortodox-ultimative asupra creatiei lumii, a stãrii sufletului dupã moarte, asupra fenomenelor “paranormale”, OZN, etc. )  Sunt lucruri la care de fapt nu se pot da rãspunsuri complete si ultimative. Revelatia nu ne spune aici decât atât cât e nevoie pentru mântuirea noastrã, lãsând pe mai departe vãlul tainei acoperind aceste lucruri. Cãutarea unei explicatii exhaustive, fie si “ortodoxe” nu indicã altceva decât aceeasi boalã pozitivistã, care tinde sã destrame orice mister al existentei. Altii vãd peste tot închipuite "pericole" si se erijeazã tocmai ei, în lipsa oricãrei pregãtiri spirituale suficiente, în vajnici apãrãtori ai credintei. Acestia confundã însã planurile: credinta se apãrã în primul rând prin trãire. Iar atunci când aceasta e cu adevãrat amenintatã, fie de pericole exterioare, fie de indolentã si osificare,  Dumnezeu trimite oamenilor sfintii de care au nevoie ca sã-i cãlãuzeascã în Duh si în Adevãr. Cândva au fost pãrintii pustiei, altãdatã marii teologi si luptãtori împotriva ereziilor - Sf. Grigorie Teologul sau Sf. Vasile cel Mare. Sau sfinti mãrturisitori, sau trãitori în pustia temnitei, cum a fost în cadrul prigoanei comuniste. Sfântul Simeon a fost iarãsi "omul potrivit la locul potrivit". A fost un trãitor ardent, dar un "mistic urban", trãind în mijlocul cetãtii si a frãmântãrilor ei. Erau vremuri oarecum asemãnãtoare celor de azi, în care nevoia de autenticitate era mai acutã decât oricând. 

Iatã de ce o reîntoarcere la izvoarele patristice, la o însusire a îndemnurilor la trãire ale  unuia ca Sf. Simeon, e mai actualã astãzi ca oricând. Cei care ar ridica aici întrebãri ar face mai bine sã meargã întâi sã citeascã. Iar dacã au sufletul curat si deschis, se vor molipsi cu sigurantã de elanul mistic si energia duhovniceascã a sfântului, care de multe ori îi punea în dificultate pe contemporanii sãi versati în ale teologiei “legaliste”.

Aducem aici doar câteva mici mostre de discurs. S-a tot vorbit de "autenticitate", de "trãire". Nu e oare o trufie sã afirmi despre tine asa ceva, cã simti în tine lucrarea harului? La care Sfântul Simeon rãspunde scurt: "numai  mortii nu simt nimic!" Orice credincios poate, în special prin sfânta împãrtãsanie, simti în sufletul sãu lucrarea duhovniceascã a harului necreat al lui Dumnezeu. “Dacã nu simtim în noi mai mult decât hrana simtitã, si nici nu primim în chip constient altã viatã, atunci ne împãrtãsim cu o simplã pâine, nu cu Dumnezeu. Nu se poate spune cã lucrarea harului dupã împãrtãsanie are loc în suflet în chip nestiut si nesimtit." Dacã nu recunoastem în noi unirea cu Dumnezeu, prin harul necreat, suntem neînsufletiti si neroditori, asemeni unor lemne uscate. Mai departe, la întrebarea "cine îl poate vedea pe Dumnezeu", Sfântul Simeon ne aduce aminte, simplu, de cuvintele Evangheliei: "cei curati cu inima!". O inimã curatã înseamnã deja o trãire a lui Dumnezeu! (Greu de gãsit asa ceva în patimile înfruntãrilor ideologice ale zilelor noastre ...) Si încã o pildã: multi se considerã, cu falsã smerenie, drept prea pãcãtosi pentru a fi vrednici de o trãire a lui Dumnezeu. E o mare gresealã sã spui, de pildã, cã noi nu ne vom putea ridica niciodatã la înãltimea trãirii spirituale a sfintilor din vechime. Pe acestia, Sfântul Simeon îi asemuieste de-a dreptul cu … ereticii! “Vorbesc despre aceia, si-i numesc “eretici” pe cei care zic cã nu existã cineva în timpurile noastre si în mijlocul nostru care sã poatã pãzi poruncile evanghelice si sã devinã asemenea Sfintilor Pãrinti”.  O asemenea atitudine scepticã privind propria persoanã duce la tãierea oricãrui elan duhovnicesc înspre desãvârsire. Dimpotrivã, Sfântul Simeon insuflã acest elan -care zace poate în fiecare dintre noi- cu noi puteri, spunând cã însusi Sfântul Pavel se ruga lui Dumnezeu sã-i mântuiascã pe toti pãcãtosii, dintre care cel dintâi este el! Dacã Pavel este cel dintâi dintre pãcãtosii mântuiti, spune Sfântul Simeon, atunci fii tu al doilea, al treilea, al zecelea, unul dintre zecile de mii de pãcãtosi mântuiti. Cãci în împãrãtia cerurilor ordinea nu conteazã, nu existã concurentã privind locurile mai de frunte. Între sfinti nu poate exista invidie. Mai mult, dacã vrem sã-l cinstim cu adevãrat pe Sfântul Apostol Pavel, atunci sã nu o facem doar din vârful buzelor, ci imitându-l: “Fiti urmãtori ai mei, precum si eu sunt al lui Hristos” (I. Cor, 11:1). Iatã încã o chemare directã la trãire, la cãutarea Duhului cu puterea credintei. “Fiindcã multe sunt piedicile care stau în calea smereniei, dar în calea credintei nu se poate gãsi nici un obstacol”, spune Sfântul, amintind psalmii: “Crezut-am numai, si m-a primit Domnul”  si “ Eu însã nici n-am postit, nici n-am privegheat, nici nu m-am culcat pe pãmânt, ci m-am smerit si m-a mântuit degrabã Domnul”.

Cuvintele de mai sus nu sunt nicidecum o alunecare înspre “protestantism”, ci un impuls, un “soc initial” pentru trezirea în noi a râvnei lucrãtoare, ori de câte ori tindem sã disperãm în fata nevredniciilor noastre. Totusi, existã niste limite, asupra cãrora ni-se atrage atentia. Trãirea nu poate fi haoticã si individualistã. Experienta Duhului Sfânt e una înaltã si greu de dobândit, fiind imposibilã fãrã o îndrumare spiritualã în cadrul Traditiei. Harul necreat lucreazã doar în Biserica Ortodoxã si nu în celelalte, care nici nu îl recunosc. Orice experiente harismatice în afara Traditiei nu pot fi echivalate cu dobândirea sau cu o lucrare a harului Duhului Sfânt. 

Majoritatea crestinilor zilelor noastre nu sunt însã în mãsurã sã vorbeascã nemijlocit despre lucruri care îi depãsesc. Inclusiv autorul acestor rânduri. Asa cã cea mai înteleaptã atitudine si conduitã, în lipsa "înaltei trãiri",  este cea a cãutãrii Duhului si Adevãrului atât cât ne este dat sã le gãsim si sã le ducem. Sã lãsãm polemicile dogmatice deoparte, rãmânând la planul bunului simt si al iubirii de aproape, chiar al îndrãznelii duhovnicesti - dar nu la suficientã sau închistare. Desi multe din spusele Sf. Simeon par a fi paradoxuri care se bat cap în cap, toate se leagã, dacã rãmânem în Duh si în Adevãr. Dacã nu avem decât o întelegere livrescã sau inertialã a profunzimilor dogmatice, sã actionãm în mãsura în care simtim cã Duhul lucreazã în sufletul nostru. În fond, în Biserica noastrã Ortodoxã nu ar trebui sã existe partide si rivalitãti. Toti ar trebui sã fim una, în acelasi Duh si în acelasi Adevãr, renuntând la încercarea de a impune “ideologia” noastrã în fata “ideologiei” celorlalti. Cãci nici una dintre ideologii nu poate fi de la Hristos.

Sã ne ajute Dumnezeu, deschizându-ne tuturor ochii sufletesti, pentru a pricepe mai bine pe ce lume trãim si cum sã actionãm în ea în Duh si în Adevãr! 

Bogdan Munteanu