An XI. Nr. 6 -  iunie 2008

Sãrbãtoarea Înãltãrii Domnului

(si Ziua Eroilor)

1.Marea Sãrbãtoare a Înãltãrii la cer a Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, sãrbãtoarea pe care o comemorãm sãptãmâna aceasta, a fost întrezãritã cu sute de ani înainte de nasterea si învierea Mântuitorului Iisus Hristos ca om în lume, de cãtre proorocul David, în psalmi, prin cuvintele: „Înaltã-te peste ceruri Dumnezeule, si peste tot pãmântul slava Ta” (Psalmi 56,5; 107,5). Iar Sfântul Apostol Pavel zice: „Acest Iisus, care S-a pogorât în cele mai de jos (laturi) ale pãmântului, El este care S-a suit mai presus de toate cerurile, de-a dreapta mãririi întru cele înalte” (Efeseni 4,9-10). Si dacã ne întrebãm de ce S-a înãltat Domnul de pe pãmânt la ceruri (mai presus de ceruri)?, rãspunsul îl avem tot în sfintele scripturi: Ca sã ne trimitã nouã pe Preasfântul Duh (Luca 24,49). Iar Sfântul Evanghelist Ioan ne prezintã mai concret si mai explicit chiar cuvintele Mântuitorului adresate ucenicilor Sãi cu putin timp înainte de înãltarea Sa la ceruri, când zice: „Trebuie sã mã duc (sã mã înalt) Eu, cã de nu mã voi duce Eu la cer, nu va veni la voi Mângâietorul- Duhul adevãrului, care de la Tatãl purcede” (Ioan, cap. 14). El vã va cãlãuzi la tot adevãrul.

            Un alt temei, de data aceasta soteriologic- hristologic- rãscumpãrãtor, pentru care S-a înãltat Mântuitorul Hristos cu trupul la ceruri este: ca sã plineascã rânduiala cea pentru noi. Dar care este aceastã rânduialã? Rãspunsul este: Rãscumpãrarea lumii, prin întruparea, pãtimirea, moartea si învierea Fiului lui Dumnezeu, cum vedem scris: „Cãci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sãu Cel Unul- Nãscut L-a dat, ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viatã vesnicã” (Ioan 3, 15-16; 14, 13-18).

            Alt temei fundamental pentru care S-a înãltat Domnul Hristos cu trupul la ceruri este ca sã ne înalte si pe noi oamenii, care credeam în El, de pe pãmânt la ceruri, din iad în rai, din moarte la viatã, precum El însusi zice: „Iar Eu, când mã voi înãlta de pe pãmânt, îi voi trage pe toti la Mine” (Ioan 12 ,32). „Iar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatãl în numele Meu, Acela vã va învãta toate si vã va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26).

            Sã avem convingerea cã noi, oamenii, ne putem înãlta la cer, la Dumnezeu, prin credintã dreaptã, prin fapte si prin iubire (I Cor. 13, 1-13); prin rugãciune, milostenie, smerenie si pocãintã. În sfârsit, Domnul Iisus Hristos S-a înãltat la ceruri ca sã înalte întru slavã trupul Sãu omenesc-îndumnezeit, cu care S-a îmbrãcat prin întruparea Sa din Fecioara Maria; ca sã dea posibilitatea firii noastre omenesti, sã ne putem înãlta si noi la demnitatea de fii ai lui Dumnezeu, prin har.

2.E bine sã avem în vedere si faptul cã, o datã cu Sãrbãtoarea Înãltãrii Domnului la ceruri, astãzi, pentru noi românii ortodocsi si pentru cei din trecutul istoriei este si Ziua cea binecuvântatã (de pomenire) a Ostasilor-eroi români, precum si a fratilor nostri (strãmosi, mosi, pãrinti, etc.), din epoca tristã a dictaturii ateiste, cãzuti si torturati prin lagãrele mortii si ale închisorilor nedrepte pentru apãrarea Patriei, întregirea neamului si pentru slava sfintei noastre Biserici. Prin urmare, la Înãltarea Domnului comemorãm si sãrbãtorim si Ziua Eroilor Poporului Român, ziua de mari victorii, dar si de doliu pentru noi toti!?

Astfel, în calitatea mea de preot român ortodox, de smerit monah neînsemnat si marginalizat de la Mânãstirea Cozia, a fost condamnat politic în timpul dictaturii-ateiste de la noi, la 10+7 ani, pentru „Trãdare de patrie”, iar din anul 1965 pânã în prezent considerat persona ingrata la Mânãstirea Dintr-un Lemn, mã adresez si eu acum, cu încredere, tuturor fratilor nostri români constienti de însemnãtatea momentului pe care îl sãrbãtorim, dar în mod special Preotilor, monahilor  si monahiilor de pe aceste meleaguri binecuvântate, adicã acelora care cu vocatia si dragostea lor, în epoca ateismului devastator, reprezentau „armata de geniu” a bisericii Ortodoxe si luptau pentru apãrarea credintei si a legii noastre strãbune religioase si patriotice: Sã nu uite nimeni cã jertfa noastrã a fost si este cea mai sigurã si necesarã virtute pentru întãrirea convingerii fatã de ideea nationalã, fatã de credinta cea dreaptã si bimilenarã a poporului Român si a bisericii sale strãbune.

Nu se poate crede cu adevãrat decât în misionarii si eroii pe care îi urãsc si îi persecutã dusmanii lui Hristos.

Astãzi poporul român doreste ca Biserica strãmoseascã sã-si îndeplineascã misiunea ei esentialã de a fi un autentic exemplu spiritual în învãlmãseala si dezorientarea moralã din tarã si din viata întregului popor. A venit timpul si este un act de dreptate în favoarea credintei, ca Biserica sã-si îndrepte atentia spre universul celor ce au pãtimit pentru adevãr si libertatea poporului în toate închisorile si lagãrele de concentrare si deportare fortatã. Ne-am sãturat pânã peste cap de atâta nedreptate si minciunã. Am ferma convingere cã a venit vremea ca, pe lângã alte preocupãri ale noastre, sã devenim si noi românii cei prigoniti niste pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Mormântul Eroului necunoscut, Monumentul Eroilor de la Mãrãsesti si de la Pravãt (Muscel), de la Aiud, de la Dej, Gherla, Pitesti, Jilava, Uranus, Sighetu-Marmatiei, Canal Dunãrea- Marea Neagrã, etc., etc. Sã privim cu evlavie acele catacombe ale neamului românesc, în care am fost torturati ani la rând, si în care a fost crucificatã elita pãrintilor si a fratilor nostri.

Strãduiti-vã sã cunoasteti care a fost idealul spiritual si national al acestor eroi-luptãtori, care au salvat onoarea neamului nostru, cãci jertfa lor a fãcut ca acest popor sã nu mai fie acoperit de rusinea de a fi fost ocupat si bolsevizat fãrã nici o rezistentã. Cãutati sã descoperiti taina puterii lor morale care i-a fãcut sã suporte suferintele iadului necrutãtor creat pentru noi si pentru exterminarea lor.

Numai eroii neamului nostru din toate timpurile, cãzuti la datorie, si sutele de mii de detinuti politici pot sã vorbeascã, fãrã sã mintã, despre dragostea de neam si despre interesele nationale ale poporului nostru atât de încercat acum. Numai ei pot sã facã mãrturisire, fãrã sã roseascã, despre adevãrata libertate si sacrificiu dupã care se zbate atât de mult poporul nostru. Numai ei, fostii detinuti politici-patrioti, pot sã rosteascã, fãrã sã comitã un sacrilegiu, numele zecilor de mii de eroi ai neamului din trecut, sau numele marilor patrioti Horia, Closca si Crisan, al lui Avram Iancu, al lui Eminescu, precum si numele sutelor de mii de apãrãtori ai patriei cãzuti la datorie, prin temnite, prin lagãre si prin munti, în timpul uraganului devastator si criminal al dictaturii ateiste. (Vezi revista „Rezistenta”, Anul I, nr. 3, 1991, pag. 7, din 1944 pânã în Decembrie 1989).

Sã ne îndreptãm aspiratiile si strãduintele noastre sub ocrotirea lor moralã. Sã fim cu luare aminte la sfârsitul vietii lor si sã le urmãm credinta si exemplul (vezi Epistola cãtre Evrei, cap. 13, 7), înclinându-ne cu respect în fata lor si zicând:

Presãrati pe-a lor morminte
Ale laurilor foi,

Spre a fi mai dulce somnul

Fericitilor eroi.
 

Pe copii la sânul vostru

Alinati-i cu mult cânt,
Povestindu-le cu falã
Al Eroilor avânt.

Dezveliti tot adevãrul
Si le spuneti tuturor
Cum murirã fratii nostri
Pentru neam si tara lor.
 
Iar pe sacrele morminte

Puneti lacrime si foi,
Spre a fii mai dulce somnul

Fericitilor eroi…

Sã tinem în permanentã vie amintirea sfântã a martirilor neamului nostru, sã ne plecãm cu smerenie în fata jertfei lor si sã-i determinãm si pe cei care nu i-au cunoscut sã-i pretuiascã si sã-i pãstreze cu sfintenie în marea galerie e eroilor patriei si a martirilor Bisericii strãbune.

„trãiascã în veci, în granitele ei strãbune –România, fãuritã eroic de bravul si înteleptul ei popor…” (vezi si pisania de pe mormântul Generalului patriot Paul Teodorescu, de la Mânãstirea Dintr-un Lemn).

Arhimandrit Dr. CHESARIE GHEORGHESCU

Meditatie la Sãrbãtoarea Cinzecimii (a Rusaliilor)

            Si a spus Iisus ucenicilor sãi: Eu voi ruga pe Tatãl si alt Mângâietor vã va trimite, ca sã fie cu voi în veac, Duhul Adevãrului... Ca toti sã fie una, dupã cum Tu, Pãrinte, întru Mine si Eu întru Tine. Asa si acestia în noi sã fie una, ca lumea sã creadã cã Tu m-ai trimis... (Ioan, 14-16; 17-21).

            Fiecare eveniment din istoria mântuirii lumii de pãcat, si din viata Bisericii crestine, trezeste în fiinta noastrã un sentiment profund de credintã, de nãdejde si de dragoste fatã de Mântuitorul Iisus Hristos si fatã de Biserica Sa cea sfântã. În chip deosebit însã, la Sãrbãtoarea Cinzecimii, Sãrbãtoarea Pogorârii Sfântului Duh si a întemeierii Bisericii crestine, fiinta noastrã si a fiecãrui crestin evlavios este cuprinsã de o nestãpânitã bucurie, de o nespusã pace si multumire sufleteascã, gândindu-ne la desãvârsirea si la sfintirea vietii noastre, care s-a fãcut si se face prin pogorârea Sfântului Duh, Mângâietorul si sfintitorul tuturor fãpturilor. Din Revelatia divinã si din învãtãtura Sfintei Biserici, noi stim cã strânsa legãturã dintre Dumnezeu si oameni, pe care a rupt-o pãcatul, a putut fi restabilitã numai prin jertfa cea sfântã a Mântuitorului Iisus Hristos, iar de atunci si pânã astãzi noi continuãm sã fim în legãturã cu El prin prezenta Sfântului Duh care este în Bisericã si ne cãlãuzeste pe toti pe calea mântuirii (Ioan, 14, 16-18). Acelasi Duh Sfânt care s-a pogorât peste Sfintii Apostoli (Facerea, cap.2), care i-a sfintit si i-a fãcut „lumina lumii si sarea pãmântului” (Matei, 5, 13-14); acelasi Duh Sfânt, care a luminat lumea cu lumina cunostintei de Dumnezeu, care a lucrat si lucreazã si astãzi în bisericã, la sfintirea oamenilor, prin sfintele taine si prin ierarhia bisericeascã, îl simtim cã lucreazã si în sufletele noastre, prin darurile sale cele dumnezeiesti si dãtãtoare de viatã.

            Acum, aproape douã mii de ani, la Ierusalim, în Duminica primelor Rusalii, pe când ucenicii lui Iisus, adunati la un loc de frica iudeilor, stãteau cu un gând si cu o inimã în cucernice asteptãri, iatã s-a fãcut fãrã veste sunet din cer ca de o suflare de vifor ce vine repede si a umplut toatã casa unde sedeau ei. Si s-au arãtat din cer limbi împãrtite ca de foc si au sezut peste fiecare din ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfânt si au început a vorbi într-alte limbi, precum le da lor Duhul a  grãi încât multimea de oameni cea de diferite neamuri ce se strânsese acolo, se mira auzind fiecare în limba sa vestea cea nouã a Evangheliei (Fapte 2,1-12). Asa ne istoriseste Sfânta Scripturã minunea acelui botez cu foc din cer, a cãrui amintire o sãrbãtorim astãzi. Foc dumnezeiesc, flacãrã curãtãtoare, vãpaia credintei si a dragostei a turnat-o Duhul Sfânt în sufletele ucenicilor Domnului, ca luminati, încãlziti si înnoiti sã-i trimitã la propovãduirea Evangheliei în toatã lumea (Luca 24,47-49; Marcu 16, 15-20).

            Îndatã ce au primit puterea de sus, Apostolii Domnului au iesit în fata multimilor cãrora le-au vorbit în puterea Duhului Sfânt, despre viata cea nouã dãruitã oamenilor credinciosi de Hristos cel înviat. Cei ce au crezut – si de fapt numai în acea zi a Rusaliilor – au primit cuvântul credintei crestine ca la trei mii de suflete, iar prin Sfântul Botez si prin punerea mâinilor Apostolilor au primit si puterea Sfântului Duh de a creste si de a trãi în aceastã viatã nouã adusã în lume de Hristos Mântuitorul (Fapte 2,40-43). Din aceastã clipã, din focul inimii celor convertiti la crestinism, o cãldurã înviorãtoare de primãvarã se rãspândeste pe întinsul întregului pãmânt, iar sufletele amortite se trezesc la noua constiintã a erei crestine, prin Biserica una, sfântã, universalã si apostolicã, întemeiatã de Iisus Hristos prin patimile, moartea si învierea Sa, si cãlãuzitã mereu de prezenta Sfântului Duh în ea. Dupã acest eveniment fundamental petrecut în ziua Cinzecimii, Apostolii Domnului încep zidirea trupului Bisericii crestine pe temelia pusã înainte de Hristos Mântuitorul (1 Cor.3,11), temelie pe care au fost asezati ei mai întâi, primind Duhul si puterea lui Hristos (Marcu 16,15-17). Duhul Sfânt trimis la început Apostolilor Domnului, în chipul limbilor de foc, coboarã si acum, si va continua sã coboare în permanentã peste toti cei botezati în Hristos, prin taina ungerii cu Sfântul Mir, care continuã punerea mâinilor Apostolilor, prin Ierarhia bisericeascã, de atunci si pânã astãzi.

            Duhul Sfânt este cel care, revãrsându-se peste Sfintii Apostoli si peste prima comunitate de frati crestini din Ierusalim, fondând Biserica Crestinã, uneste si în prezent pe totii credinciosii ca membrii ai unui singur trup spiritual, având drept cap pe Hristos Mântuitorul si îi conduce, prin Hristos, la Tatãl ceresc (Efeseni cap.2). Duhul Sfânt este cel care lumineazã si cãlãuzeste si astãzi pe pãstorii Bisericii, si pe toti fiii sãi duhovnicesti, pentru ca întelegând cine a fost Învãtãtorul lor si fiind constienti de rolul si de misiunea lor, sã orienteze spre limanul mântuirii Biserica Sa, spre lauda Domnului si spre binele credinciosilor sãi. Duhul Sfânt este cel care face ca fiecare om, botezat si îmbrãcat în Hristos, sã devinã pãrtas al Trupului Domnului, care este Biserica (Efeseni cap.4). Duhul Sfânt este cel care inspirã si însufleteste pe pãstorii sufletesti ai multor biserici crestine din lume sã iasã din înstrãinare, sã se apropie, sã colaboreze, sã se iubeascã unii pe altii si sã se uneascã în Biserica cea una si sfântã a lui Hristos. Duhul Sfânt este cel care revarsã asupra crestinilor diferitele daruri ale harului dumnezeiesc, îi sfinteste prin Taine, îi întãreste în suferinte si încercãri, le ajutã în eforturile lor spre desãvârsirea moralã si în organizarea vietii lor dupã voia Domnului si a unirii tuturor oamenilor din lume (Galateni 2,26-29).

            Acelasi Duh Sfânt a inspirat si ajutat pe strãmosii si pãrintii nostri sã ridice, cu credintã si cu dragoste, altare de închinare în numele Domnului-Dumnezeu: mânãstiri, biserici, catedrale, care sunt, în acelasi timp, mãrturii de laudã ale culturii noastre de secole si dovezi istorice ale dãinuirii poporului român de douã mii de ani, pe meleagurile patriei strãbune. Iatã cum toate darurile desãvârsite din ziua Cincizecimii si de totdeauna, care sunt puteri necreate ale lui Dumnezeu, sunt îndreptate continuu spre lume si spre noi, pentru ca prin mijlocirea lor sã putem ajunge la constiinta înaltei noastre chemãri, de fii slujitori devotati ai lui Dumnezeu si de a colabora cu semenii nostri pentru a întemeia în lume împãrãtia dreptãtii si a pãcii si de a nu uita cã roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-rãbdare, bunãtatea, facerea de bine, credinta, blândetea, înfrânarea, curãtia (Galateni 5,22-23). Colaborarea pasnicã dintre oameni si toate celelalte fapte bune si virtuti cãtre care aspirã omenirea, sunt roade ale Duhului Sfânt, care se revarsã prin Biserica Dumnezeului celui viu, cãci Biserica este stâlpul si temelia adevãrului (1 Tim. 3,15).

            Prin aceastã prezentã permanentã a Sa în viata Bisericii, Sfântul Duh-dãtãtorul de viatã continuã lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos îndreptatã spre Bisericã, spre noi toti si spre lume, în general, ca loc spre care stã deschisã acea usã prin care de va intra cineva se va mântui (Ioan 10,9), pentru ca toate sã fie recapitulate si unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pãmânt (Efeseni 1,10). 

Pr. Arhimandrit Dr. Chesarie Gheorghescu

24 IUNIE 1927

24 Iunie 1927 nu este doar o datã în istoria Legiunii, momentul în care a luat fiintã organizatia pe care am cunoscut-o sub denumirea de Legiunea Arhanghelul Mihail, ci ea consemneazã si un stil de viatã si o adevãratã revolutie în structura spiritualã pe care au cunoscut-o creatiile politice existente pânã atunci. În modalitatea de luptã a tuturor organizatiilor înfiintate pentru a dobândi puterea în stat, nici unul dintre creatorii acestor organizatii nu si-a închipuit cã poate porni la luptã fãrã elementul cheie de la baza lor: banul. În fond, totul se reducea la primatul raportului dintre spirit si materie. Miscarea Legionarã rãstoarnã raportul cultivat pânã la înfiintarea ei care statua prioritatea materiei fatã de spirit si considera ca factor fundamental în orice actiune de orice ordin materia si atributiile ei. Pãrea simplu sã judeci si sã actionezi în functie de calitatea materiei ca factor preponderent, dar trecând în ordinea faptelor, pãrea de-a dreptul o imposibilitate sã treci la luptã si sã realizezi un imperativ politic si social, fãrã sã dispui de eficienta acestei arme consacratã de-a lungul timpului, închisã în eficienta materiei.

Rãsturnând raportul dintre materie si spirit, adicã dintre ban si credintã, Legiunea Arhanghelul Mihail se angaja pe un drum care avea sã-i creeze dificultãti atât de mari, încât în orice moment al luptei sale sã fie susceptibilã de anularea tuturor eforturilor ei. Dar aceastã inversare a raportului atrãgea dupã sine o sumã de calitãti pe care organizatiile politice le treceau pe un plan secundar. Credinta în Dumnezeu, convingerea cã slujeste o cauzã dreaptã, capacitatea de jertfã si dãruirea în luptã fãrã nicio rezervã deveneau factori fundamentali si constituiau o adevãratã revolutie în competitia politicã. Nimeni pânã atunci nu se angaja trup si suflet într-o luptã decisivã fãrã sã aibã garantii cã o va câstiga. Istoria Miscãrii Legionare, de la începutul ei pânã în zilele noastre, afirmã cu tãrie convingerea cã dincolo de loviturile pe care le va primi, Legiunea va izbuti sã-si împlineascã telul cu care a pornit si anume, Învierea Neamului românesc .

Desigur, cã astãzi împrejurãrile s-au schimbat si perspectiva unei biruinte imediate nu mai este aceeasi. Au fost doborâti în luptã mii de legionari si nãdejdea cã strãdaniile lor vor ajunge la un liman, apare din ce în ce mai incertã. Istoria n-a vrut sã asculte pânã acum de comandamentele binelui si nimeni nu mai poate sustine cã perspectivele Legiunii de a-si atinge crezul sunt absolut intacte. Legiunea a pornit de la o credintã si o credintã nu are limite si nici un final. Legiunea nu s-a nãscut ca sã învingã azi sau mâine, cu orice pret. Ea s-a nãscut transfigurând termenii luptei si gãsind în înfrângerile ei vremelnice, puterea de a se redresa si de a-si urmãri telul care a creat-o, cu aceeasi hotãrâre. Ea a pornit cu o mânã de oameni care au jurat sã nu abandoneze lupte si, indiferent de loviturile pe care le-a primit, ea s-a redresat totdeauna si a crezut nestrãmutat cã va merge mai departe pe drumul început. Ea nu poate sãvârsi greseala de a crede cã a fost fãuritã pentru o victorie efemerã. Biruinta legiunii tece dincolo de marginile firii si este sortitã sã actioneze înãuntrul ei altfel decât am putea crede într-o viziune obisnuitã. De aceea, asa cum a decis Cãpitanul însusi, Legiunea nu va prelungi viata de aici, ci drumul ei este dincolo de moarte si scopul ei din urmã este Învierea.

La 24 Iunie 1927, Cãpitanul si camarazii lui nu se gândeau cã Legiunea va merge pe drumul care i-a fost dat. Puterile ei si soarta care i-a fost rezervatã au ridicat-o deasupra materiei si i-a dãruit ceea ce materia n-o sã cunoascã niciodatã: Învierea.

Mircea Nicolau

Eroism si sacrificii în sensul unei trãiri

Pe firmamentul întunecat al natiunii române, la 24 Iunie 1927 a apãrut un mic focar de simtire si demnitate nationalã:

O mânã de oameni decisi sã punã stavilã puhoaielor de venetici si de politicieni desprinsi de sufletul si nevoile maselor românesti.

O mânã de oameni trãind dincolo de obiceiurile politicianismului autohton, refuzând demagogia, minciuna, combinele, lipsa de rãspundere, nepotismul si vinderea sufletului pentru un blid de linte sau o cãpãtuialã.

O mânã de oameni care au alungat egoismul si trãdarea, pentru a deschide neamului o pârtie de sperantã si un viitor încãrcat de alte adevãruri.

În acea zi de 24 Iunie 1927, sãraci, ignorati de lume, desconsiderati de vechii prieteni, cei Cinci cavaleri ai unei noi trãiri si-au fãcut semnul crucii si au pornit pe calea unui alt destin. Urcus greu, împovãrat de piedici si desnãdejdi, de ademeniri si amenintãri, de nedreptãti si ferocitãti bestiale...

Le-a fost dat sã înfrunte toatã fauna politicã a epocii, cu egiosmul, cruzimea si indiferenta ei fatã de suferinta si aspiratiile altora. Le-a fost dat sã cunoascã, deasemenea, toatã ura, prefãcãtoria si izbiturile infame ale ocultei ce-si pregãtea culcus moale pe plaiurile valahe si viitor de zgurã neamului nostru.

Acest neam de eroi si sfinti îsi frãmânta mânia si neputinta sub dominatia cruntã a celor douã mari plãgi ale timpului: oculta si oligarhia. De aceea, aparitia unei grupãri purtãtoare de tendinte antipodice celor existente – încãrcatã de eticã si spiritualitate – propovãdiund mândria, cinstea si încrederea în virtutile neamului, n-a trecut neobservatã. Cei care îsi mângâiau huzurul si preponderenta din nefericirea natiei au simtit cã în preceptele Legiunii „Arhanghelul Mihail” tãinuiau normele unei descãtusãri din lanturile de ei împletite cu dibãcie în jurul maselor virtuoase si de bunã credintã.

Chiar din acea clipã a începuturilor s-au deslãntuit ca fiarele asupra Miscãrii Legionare care – cu cele câteva sute de membri înscrisi – nu putea constitui, în acele vremuri, niciun pericol evident. Fortele rãului au simtit însã primejdia. Emana din preceptele si spiritul formatiei nationaliste a lui Corneliu Codreanu o tãrie neînteleasã. Contra acestui spirit toate fortele oligarhice, oculte si ale nenumãratilor acoliti au intrat în actiune. Actiune care si acum continuã sã izbeascã în Miscarea Legionarã cu aceeasi inconstientã si urã de totdeauna.

Metodele nu s-au schimbat, deoarece interesele sustinute sunt aceleasi. Cei care atacã Miscarea sunt continuatorii acelorasi forte oculte si oligarhii de odinioarã. Iar bietele multimi oarbe si fãrã sira spinãrii, lipsite de mândrie si demnitate – care nu au înteles nimic, nici atunci si nici acum – continuã sã cânte în struna celor ce le promit marea cu sarea, preparându-le o nouã înrobire.

Putini sunt cei care ajung sã priveascã cu admiratie realitãtile fundamentale ale fenomenului legionar, sã judece Miscarea prin prisma mãretei sale semnificatii nationale, politice si spirituale. Putini poate, dar constienti, ei formeazã aluatul nestins al plãmadei legionare.

Faust Brãdescu

Fragment din articolul apãrut în revista Carpatii, nr. 58, anul XXXI, 1987

                                           Ziua  eroilor

„Eroi au fost, eroi sunt încã”, e un vers dintr-un cântec care este  adevãrat. Eroi sunt si au fost mereu. În spatiul dintre Dunãre si Carpati n-au lipsit niciodatã, istoria ni-i confirmã. Numai cã, numele de erou fiind unul de cinste este râvnit, în special de cei ce nicicum nu-l meritã. În epoca ce-o trãim, una prin excelentã, a falsului, a produselor contrafãcute, e greu de stabilit, care este astãzi adevãratul înteles al cuvântului. Multi sunt numiti eroi nu pentru cã si-ar fi câstiat acest nume cu vreun merit oarecare ci pentru cã  l-au cumpãrat cu bani, favoruri, mituindu-i corespunzãtor pe producãtorii de laude. Drept eroi se revendicã, în vremea noastrã, histrionii de pe scena teatrelor, compeitorii din sfera politicii si deloc mai putin puzderia de personaje din telenovele. Toti se dau „eroi”.

 A intrat în traditie, se sãrbãtoreste la noi o zi a eroilor dar nu e a niciunora dintre cei mai sus amintiti. În antichitate erau numiti eroi doar cei ce probau înzestrãri supraomenesti, cei ce aveau puteri ce le depãsau pe cele ale oamenilor de rând, si erau socotiti a fi fost zãmisliti, din împerecherea zeilor cu muritorii. Totdeauna au existat înâmplãri ciudate si oameni deosebiti. Totdeauna a existat imaginatie cu care s-a brodat, în jurul acestora, povesti, legende. La noi, la români, eroii ar fi multi si pretutindeni dar nu s-au împopotonat cu un astfel de titlu. Ei au iesit, prin gratia lui Dumnezeu, din oameni de rând care au trãit, au muncit, s-au luptat si au murit lãsându-si osemintele ca bogãtie pãmântului acesta; aici nu aiurea. Fiecare deal, fiiecare hãtis de pãdure, unde s-au dat înclestate bãtãlii cu nãvãlitorii pentru apãrarea gliei, se gãsec sfintitoarele ciolane ale celor cãzuti în luptã. De la ele îsi trage puterea aceast strãvechi pãmânt, si de la însinguratele chilii, hrube de rugãciune unde au  trãit pusnicii neîncetat rugãtori, cei ce au ars aici pentru pãstrarea credintei, pentru sfintenie.

Existã în toate mitologiile semizei. Românii au doar voinici, Feti-Frumosi si sfinti. Eroii români au specific românesc. Se prezintã fãrã grandilocventã, fãrã emfazã, ades cu modestie, mereu cu bun-simt. Dispretuind latura lui spectacularã, flãcãii români gãsesc cã eroismul e un lucru firesc, desi supravietuirea neamului lor, pe aceste locuri, aflate „în calea tuturor rãutãtilor” este, cum spune istoricul, ”un miracol”.

Eram foarte tânãr când, cãzându-mi în mânã, am citit cartea lui Tomas Calyle  „Eroii si cultul eroilor”. Incitat, nelãmurit în multe privinte, m-am dus sã-l întreb pe tata care luptând în primul rãzboi mondial, a participat la îndrãznete incursiuni în liniile inamice de unde a luat si a adus, odatã, un prizonier. Era un act eroic, ziceam eu, dupã mintea mea. Tata m-a lãmurit repede:  Eroismul, zicea el, e mai mult, „chestie de noroc!”

-    Cum chestie de noroc, am protestat eu? Ai trecut înot în liniile dusmane, ai luat un prizonier. N-a fost un act de mare curaj, eroic?

-    Mai mult de sansã. Am dat peste un neamt prost. Când m-a vãzut  iesind din apã a dat sã fugã, în loc sã mã împuste, cã doar avea arma în mânã...

-     Si, ce-ai fãcut?

-    Dintr-un salt l-am ajuns, i-am cârpit una în ceafã cu grenada ce-o aveam, l-am luat de guler si l-am târât în apã, în doar câteva secunde. Abia dupã aia s-a dat alarma.

-     Si, mai departe, cum a fost?

-    Au început sã tragã din toate pãrtile. Eu am înnotat cu neamtul în spate. Toatã treaba a fãcut-o Siretul. Curentul  m-a târât repede la vale si m-a scos departe de zona periculoasã unde era alarmã, unde se trãgea.

-    Si cãt ai înotat cu neamtul în spate?

-    Pânã au sãrit sã mã ajute fratii de pe mal cã pândeau de prin tufe. Era si timpul cã neamtul începuse sã miste.

-     Bine, dar asta n-a fost o faptã eroicã?

-     Eroi sunt doar cei  care cad în luptã, cei buni, pe care Dumnezeu îi ia la El.

-     Si ceilalti, eroi în viatã nu sunt?

-     Nu chiar, încã nu se stie ce-o sã facã pânã la urmã. Rãmân? se pierd?

-     Atunci când, cine-i face pe eroi?

-     Numai Cel de Sus!

            La românii, obisnuit, cinstirea eroilor, a celor adevãrati, are loc fãrã patetice cuvântãri, fãrã manifestãri enfatice. De obicei se face cu modestie, cu moderatie. La noi, pomenirea eroilor tine mai mult de rugãciune.

Se stie cã, povestite din gurã în gurã, faptele se amplificã, în patea lor spectacularã, ele cresc prin exagerãri succesive, ades neintentionate. Asta e o lege a transmiterii orale. Spatiul transcendent, unde eroii vietuesc etern, este, pentru români, o parte a împãrãtiei lui Cristos, certitudine a fericirii de-a fi împeunã cu EL, Cel cãruia i-au slujit pânã la moarte. De aceea drept si cuviincios s-a socoti ca cinstirea celor ce s-au rãzboit si au cãzut luptând pentru tarã, pentru vesnicirea neamului, sã se facã în ziua de Înãltare, la patuzeci de zile dupã Sfintele Pasti. Pomenirea are loc anual în ceasul când Hristos înãltându-se îi ia la el, spre vesnicã rãsplatã, pe ai Sãi. Românii cred asa cum au apucat, din mosi strãmosi. Nu se-ndoiesc. Adevãrul va birui, va fi asa cum s-a profetit:

„Va veni o vreme când toate neamurile vor învia cu toti mortii lor, cu toti regii si împãratii lor având fiecare neam locul sãu în fata Tronului lui Dumnezeu”...  Atunci se va vedea cine, care dintre neamuri va sta de-a dreapta, în locul de cinste. Judecata fiind dreaptã nicicum nu vor fi dintre aceia care au zdrobit popoarele sub copitele cailor, sub senilele tancurilor, sau sub ploaia de bombe, de la mare altitudine aruncate, peste cei ce,  nu fãceau decât sã-si apere „sãrãcia si nevoile si neamul”.

Fericiti cei ce si-au vãrsat sângele apãrându-si strãmosasca vatrã si fericiti sunt cei ce încã flãmânzesc si însetosazã pentru dreptate.

                                                                      Constantin  Iorgulescu

TARA DIN NOI

Mi-e tara rotundã ca pâinea,

mi-e tara de dor

ca dorul de mamã –

si mi-e dor de dor de tarã!

Iar tara sunt eu si tu si voi –

Tara suntem noi toti!

Tara din noi e fãrã hotare,

Tara din noi e doar luminã,

Tara din noi este tãria

de-a fi noi pentru noi !

Aceasta ni-i Tara –

e Tara din noi.

Const. MIU

“Revolutia legionarã” vãzutã de Mircea Eliade

O miscare izvorâtã si alimentatã de spiritualitatea crestinã, o revolutie spiritualã care lupta, în primul rând, împotriva pãcatului si nevredniciei, nu este o miscare politicã. Ea este o revolutie crestinã. Cuvântul Mântuitorului a fost înteles si trãit în felurite chipuri, de cãtre toate neamurile crestine, de-a lungul istoriei. Dar niciodatã un neam întreg n-a trãit o revolutie crestina cu toatã fiinta sa; niciodatã cuvântul Mântuitorului n-a fost înteles ca o revolutie a fortelor sufletesti împotriva pãcatelor slãbiciunii cãrnii; niciodatã un neam întreg nu si-a ales ca ideal de viatã cãlugaria si ca mireasã - moartea. Astãzi, lumea întreagã stã sub semnul revolutiei. Dar, în timp ce alte popoare trãiesc aceastã revolutie în numele luptei de clasã si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul), ori al rasei (hitlerismul) - Miscarea Legionarã s-a nãscut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc.
De aceea, în timp ce toate revolutiile contemporane sunt politice, revolutia legionarã este spirituala si crestinã. În timp ce toate revolutiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de cãtre o clasã socialã sau de cãtre un om - revolutia legionarã are drept tintã supremã mântuirea neamului, împãcarea neamului românesc cu Dumnezeu, cum a spus Cãpitanul.                                                                                                                                       
De aceea, sensul Miscãrii Legionare se deosebeste de tot ce s-a fãcut pânã astãzi în istorie si biruinta legionarã va aduce dupã sine nu numai restaurarea virtutilor neamului nostru, o Românie vrednicã, demnã si puternicã - ci va crea un om nou, corespunzãtor unui nou tip de viatã europeanã. Omul nou nu s-a nãscut niciodatã dintr-o miscare politicã - ci întotdeauna dintr-o revolutie spiritualã, dintr-o vastã prefacere lãuntricã. Asa s-a nãscut omul nou al Crestinismului, al Renasterii etc. - dintr-un desãvârsit primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruintã a duhului împotriva cãrnii. Omul nou se naste printr-o adevãratã trãire si fructificare a libertãtii.

Mircea Eliade

“Buna Vestire”, anul I, nr. 244, 17 Decembrie 1937

„Din adâncul fiintei sale, care este cea a neamului”*

Sunt încetãtenite  formulãrile cã Mihai Eminescu a vãzut în Biserica Ortodoxã Românã: Maica spiritualã a neamului românesc, care a nãscut unitatea limbii si unitatea etnicã a poporului, sau Biserica este mama neamului românesc. In aceastã comunicare, fãrã a intra în contradictie de fond cu cele de mai înainte, vom avea în vedere, cu strictete litera si spiritul textului eminescian. Se deschide astfel si orizontul verticalitãtii eterne a lui Mihai Eminescu întru apãrarea cauzei indepenedentei si libertãtii Neamului Românesc. Sã-l cunoastem cu adevãrat asa cum este si vom beneficia toti de tãriile necesare de a trãi în solidaritate cu Mihai Eminescu si Mihai Eminescu axial în toti românii.

De la crestinii, episcopii si mitropolitii daci din primul mileniu, pânã la confruntarea deschisã cu Patriarhia Ortodoxa de Constantinopol din mileniul al doilea.

„Singurã Mitropolia Moldovei si a Sucevei e ab antiquo suveranã, neatârnatã de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei si a Sucevei se datoreste introducerea limbii române în bisericã si stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeste cã în Consiliul...p. 258 -v. Pr. prof. univ. dr. Petru Rezus, Mihai Eminescu si Biserica stramoseasca, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15).

   Patriarhului grec de Constantinopol, pentru vina domnitorului Petru Musat (1375-1391) de a fi cerut sã fie recunoscut românul Iosif, rudã cu domnitorul (corespundea întru totul din punct de vedere canonic), în fruntea Mitropoliei Moldovei, aruncã anatema (blestemul!) asupra domnitorului si a întregului sãu popor. Anatema se pãstreazã si asupra urmãtorilor domnitori si a tãrii, acestia reînnoind aceeasi solicitare. Asa, în timpul lui Roman Musat (1391-1394), Stefan Musat (1394-1399) si Alexandru cel Bun (1400-1432). Cerbicia dacilor a învins afurisenia (blestemul) patriarhului grec. Patriarhie „ecumenicã”?  Ce se mai pãstrase din primele sase-sapte secole de dupa Hristos, din dreptul divin de a vorbi, în bisericã, fiecare neam, în limba sa ? Nimic. Traditia ierarhilor daci din sanul poporului dac din primul mileniu a fost anulatã. Limba autohtonilor a fost alungatã din bisericã. „Domnul moldovean s-a izbit însã de împotrivirea patriarhului ecumenic Antonie, care voia sã trimitã în Moldova un ierarh grec, asa cum fãcuse Patriarhia si în alte tãri ortodoxe (Rusia, Tara Româneascã, etc).  În acest scop, prin 1391, deci la sfârsitul domniei lui Petru sau începutul celei a fratelui sãu Roman (c.1391-c.1394), patriarhul a hirotonit un mitropolit grec pentru Moldova, cu numele Ieremia, în 1392. Dar actul patriarhului care voia sã impunã Moldovei un mitropolit grec, fãrã mãcar sã întrebe pe domn si pe sfetnicii sãi, a nemultumit si mai mult pe moldoveni, care au silit pe mitropolitul Ieremia sã se întoarcã la Constantinopol” (Mircea Pãcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Epsicopiei Dunarii de jos, Galati, 1996 p.72). Urmatorul patriarh, Matei, la 26 iulie 1401, recunoaste pe pamantenul Iosif ca mitropolit al Moldovei. Patru domnitori tinuserã piept amenintãrilor, anatemei. Dupã trecerea mitropolitului Iosif în lumea cereascã(la începutul anului 1415), Macarie, noul viitor mitropolit al Moldovei, merge la Constantinopol pentru a cere recunoasterea sa în scaunul mitropolitan. „ Patriarhul  eumenic de atunci, Eftimie (1410-1416), nu numai cã n-a vrut sã-l recunoascã, dar nici mãcar nu i-a dat voie sã intre în Constantinopol. Abia cãtre sfârsitul anului 1416 a fost recunoscut de noul patriarh Iosif II.” (Mircea Pãcurariu p.94). Se ajunsese la o situatie de confruntare totalã cu Moldova, care, iatã, nu va ceda în fata imperiului grecesc-bizantin, cum nu va ceda nici în fata imperiului turcesc. Drumul spre limba româneasca în bisericile din Dacia nu era departe.

   In timpul domniei lui Alexandru cel Bun si al  papei Martin V a avut loc  sinodul de la Konstanz ( Germania), tinut între anii 1414-1418. A fost convocat pentru a combate „erezia” husitã si de a face unirea Bisericii ortodoxe cu cea catolicã. A participat si delegatia împãratului din Constantinopol si a patriarhului ecumenic, formatã din preoti si mireni, în funte cu grecul Grigore Tamblac (sârb?), mitropolit al Kievului. „Este interesant cã Tãrile Române au fost reprezentate numai prin boieri si nu prin fete bisericesti, deci delegatii lor n-au putut discuta problema unirii celor douã Biserici” ( Mircea Pãcurariu p.94-95). Conciliul de la Konstanz a început în anul 1414. Atunci în  Moldova era mitropolit pãmânteanul Iosif, recunoscut de patriarhia de la Constantinopol. Îndeplinea deci toate conditiile pentru a participa la acest conciliu, sau sã delege episcopi din partea mitropoliei. Dar n-a fost posibil sã fie asa. Dupã moartea mitropolitului Iosif, episcopul Macarie, candidatul la scaunul mitropolitan,  nici mãcar nu a fost lãsat sã intre în Constantinopol. Apãruse un episcop pamantean, Iosif, care ajunsese  mitropolit. Acum mai apãruse un episcop,  fãrã îndoialã sfintit ca episcop de cãtre mitropolitul Iosif. Episcopi români? Pãmântenii daci ? Asa ceva era de neacceptat din partea Patriarhiei de la Constantinopol. Mai mult, acum acesti pãmânteni încercau sã instituie  normalitatea, sã aibã dreptul  sã fie episcopi si mitropoliti in propria lor tarã. Mitropolitul  Macarie a pãstorit în 1415 nerecunoscut de patriarhia de la Constantinopol, dar recunoscut  si apãrat si el, cu strãsnicie, în Moldova, Patriarhia de Constantinopol fiind astfel silitã  sã-l recunoascã drept mitropolit al Moldovei. Grecii constituiserã un stat imperial religios grecesc. Neamul dac fusese condamnat la disparitie. Dar acest neam nu dispãruse si vrea sã trãiascã. Patriarhia reuseste sã impunã la scaunul mitropolitan, dupã moartea lui Macarie, pe grecul Damian (1437-1447). Acum Mitropolia Moldovei are dreptul sã participe la reuniunile religioase internationale, reprezentatã de mitropolitul grec. Mitropolitul Damian participã la Sinodul de Unire cu Biserica catolicã de la Ferrara-Florenta (1438-1439). Numai ierarhii greci si slavi îl reprezentau pe Dumnezeu în Dacia, iar în afara Daciei, doar grecii. Complicitate greco-slava.

   In 1453 turcii cuceresc Constantinopol.  În jurul anului 1453 ca mitropolit al Moldovei urmeazã Teoctist. Tot fãrã sã fie recunoscut de Patriarhia de Constantinopol. Nu mai avea cine sã arunce anatema asupra sa si a pamântenilor. În aceastã situatie exceptionalã agresiunea religioasã, pentru moment, este estompatã si Patriarhul sârb Nicodim, din Ipek îl hirotoneste.

Mitropolia Moldovei si a Sucevei, se intreaba  afirmativ Mihai Eminescu,   n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au fãcut ca Duhul Sfânt sã vorbeascã în limba neamului românesc?

Mitropolitul Varlaam (a trãit între anii 1580-1657) a fost crescut în vrednicie fatã de neamul sãu, cartea sa de temelie având  titlul edificator,de Carte româneasca de învatãturã la dumenecele de preste an.

Biruinta spiritualã a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonatã majorã a existentei sale multimilenare.

Mihai Eminescu a vãzut, din adâncul fiintei sale, care esta cea a neamului (*Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Chipul Mantuitorului in gandirea lui Mihai Eminescu, Studii Teologice, an XLIII, 1991, nr. 1), cu limpezime , cum nimeni altul, rolul spiritual al Mitropoliei Moldovei si a Sucevei,  în propãsirea limbii si a Neamului Românesc. Sã fim cu luare aminte la prima parte a citatulului de la începutul acestei comunicari, pe care o reproducem abia acum:

„ Si dacã va întreba  cetitorul ce Bisericã este aceea  pe care guvernul din Viena o supune administratiei sale vom rãspunde cã este cea mai neatârnatã a întregii crestinãtãti, cãci atât mitropolitul transilvan si al tãrilor tartarice din Proilavium (Brãila), cât si cel al Ungrovlahiei (din Târgoviste) erau suspusi patriarhului de Constantinopole, iar cel de  (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pânã-n muntii aurarii, sfintea  pe mitropolitul de Alba-Iulia, în legãturã întinsã a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singurã Mitropolia Moldovei si a Sucevei e ab antiquo suveranã, neatârnatã de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei si a Sucevei se datoreste introducerea limbii române în bisericã si stat, ea este mama neamului romanesc”.

Sãrut mâna, Mihai Eminescu.

                                                                                    Gheorghe Gavrilã Copil

15 Iunie 1889

119 ani de la moarte

La o orã care nu se stie cu precizie nici astãzi, în acea fatalã zi de Iunie, sufletul celui care pe pãmânt purtase numele de Mihail Eminescu, pãrãsea mâna de tãrânã din care Creatorul alcãtuise închisoarea care avea sã tinã în ea 39 de ani si cinci luni acel suflet mesager divin trimis poporului român de o Providentã care îsi împlineste voile fãrã sã tinã cont de voia omului.

Ce s-a întâmplat cu acel trup, se stie bine. S-a continuat batjocura care oropsise sase ani acel suflet. Nemaiputând sã-i chinuie sufletul, vrãjmasii adevãrului si-au nãpustit ura asupra bietei tãrâne neputincioase. Acea urã a urmãrit bietul trup care nu a avut parte de zisa odihnã nici dupã moarte, cãci prin 1932, adicã dupã patru decenii, a fost mutat în locul acesta, fãrã niciun ceremonial crestin, asa cã numai o tardivã deshumare ar mai putea sã ne spunã lãmurit ce s-a ales din acest robust corp cu care Dumnezeu înzestrase pe unul din cei mai alesi creati ai Sãi.

Dar ce s-a întâmplat cu sufletul? Ce rãspuns a dat la acea înfricosatã întâmpinare de care nu scapã nimeni?

Dupã învãtãtura Evanghelicã, cinci sunt întrebãrile cãrora, între altele, trebuie sã le rãspundã sufletul crestin. Ele sunt prea bine cunoscute. Din putinele amintiri ce ne-au parvenit despre felul de viatã si de comportament, Mihail Eminescu nu a putut sã nu rãspundã pozitiv. Între altii, Ion Slavici ne-a relatat cã era un om de o bunãtate rarã. Povestea cu paltonul si ghetele din picioare este si ea bine cunoscutã. Dar în afarã acestor întrebãri, altul a trebuit sã fie „chestionarul” adresat unui suflet care, iatã, dupã 119 ani de la plecare, încã face valuri în constiinte. Dintre milioanele de români care de atunci pânã azi au trecut prin acea judecatã, câti s-au învrednicit de a lãsa o brazdã mai adâncã în constiintele românesti, decât Mihail Eminescu. De aceea, fãrã risc de gresealã sau exagerare, putem afirma cã el este unicul suflet românesc care, dupã trecerea prin viata pãmânteascã, a trebuit sã dea un raport unic în fata Creatorului. De aceea, se strãvede întrebarea: „Le-ai arãtat românilor calea pe care vreau Eu sã îsi îndrepte lucrãrile lor, pornind de la acea zi de 10 Mai pe care le-am dãruit-o? I-ai fãcut sã înteleagã cã am hotãrât eliberarea lor de sub jugul turco-fanariot si cã vreau ca prin unirea tuturor românilor sã creez o natie si un stat în care legea Mea sã fie neîncetat prezentã în acest stat si respectatã de toti?”

Ce a putut rãspunde Mihail Eminescu?

Orator nu a fot, functii de decizii statale nu a avut, dar i s-a dat ca unealtã de propovãduire, cuvântul scris. Este prima si cea mai însemnatã manierã de manifestare în societatea modernã româneascã a puterii cuvântului. Cu aceasta s-a arãtat misiunea lui de Începãtor. Mânuind cuvântul aranjat în vers sau prozã, Mihail Eminescu a fost Începãtorul noii Românii.

A început cu reformarea limbii. Dintr-o limbã rusticã, asemenea unei pietre pretioase neslefuite si acoperite de tãrânã, a creat o limbã nouã, armonioasã, cu subtilitãti de ton, care s-a impus peste toatã românimea si iat-o, încã este prezentã dupã acesti 119 ani, în pofida disperatelor eforturi de a o pângãri. Cu aceasta s-a impus si ratiunii si inimilor românesti.

Dar natia româneascã de la sfârsitul sec. XIX care se afla la începutul desteptãrii, mai avea nevoie si de altele. În primul rând de o constiintã nationalã, clãditã pe temelia adevãrului istoric.

Cine l-a egalat pe Eminescu în aceastã directie? Cine a atras atentia asupra marii latinitãti? Cine l-a scos din legendã si l-a reintrodus pe Decebal în istorie? Cine a preamãrit pe adevãratii nostri strãmosi, pe vitejii si dârzii daci?

Pozitia lui Eminescu de Începãtor al Istoriei românilor, nu poate fi negatã si nici ...

Poemele lui asupra strãvechilor regi daci nu sunt nici azi bine descifrate. Ele au ca miez, adevãruri istorice.

Din cele patru caractere prin care se încheagã identitatea unei natii, credinta religioasã, ocupând primul loc, nu a fost ignoratã câtusi de putin. Poemele sale religioase, conceptele cosmogonice, analiza lucidã a stãrii religioase a poporului, l-au preocupat în mod deosebit. Prin lucrãrile sale în acest domeniu, el este creator al poeziei crestine ortodoxe române. Si cât a trãit el aceastã ortodoxie ne-o spune atât prin celebrele sale rugãciuni cãtre Maica Domnului, Iisus Hristos, cãruia îi recunoaste rolul mântuitor dar si darul lui dupã ritualurile bisericesti – cântãrile de stranã – care prin mãtusile sale monahii (trei la numãr) i se încrustaserã în subconstient si de aceea în asa zisul lui Testament, „Mai am un singur dor”, face pomenire duiosului tropar de la vecernie: „Luminã linã a sfintei slove”.

Noua românime trebuia sã fie crestin ortodoxã si trãitoare a tainei Evanghelice. Cine a mai fãcut-o cu atâta putere si convingere înaintea lui dar si dupã aceea? Si ca misiunea lui de Începãtor sã fie întãritã, nu s-a dat în lãturi de a denunta vrãjmasii si lucrãrile lor antiortodoxe.

Si aici, pozitia lui de înceãtor este incontestabilã.

Dar poporul român, renãscând la o viatã nouã, avea nevoie si de un concept economic nou. Nici aici nu a lipsit calitatea lui de publicist l-a arãtat nu numai începãtor al unui nou stil, ci si un creator al unei conceptii economice care sã înlocuiascã medievalele practici în materie.

Principiile expuse de el în materie, au aplicabilitate si azi. În paginile Timpului din anii în care a condus redactia acestui cotidian, economistii timpului au gãsit pretioase indicii si normative.

Dar domeniul în care a excelat si care i-a adus pe lângã faimã si numerosi dusmani, a fost activitatea fundamentalã a existentei acestui neam, unitatea în libertate a întregului popor român. Lupta lui pe acest front a fost adevãratul început al existentei reale a unui popor iesit dintr-o robie multisecularã. El este si aici începãtorul unirii celei mari si a libertãtii adevãrate – a exprimat-o lapidar în formula: De la Nistru pân’ la Tisa.

Viitorul va arãta poate si alte domenii în care Mihail Eminescu a fost Începãtor. Noi am expus pe acelea care s-au înscris ... în constiinta acestui neam. De aceea putem sã-i spunem: Poetul si Începãtorul noii Românii, Mihail Eminescu.

Expunându-si si în fata Divinitãtii acest curriculum vitae al sãu, credem cã s-a învrednicit acelui mult râvnit rãspuns: „Treci la Dreapta Mea!”

Asteptãm ca aceastã sentintã divinã sã se audã si pe pãmânt. Ea se va putea formula prin sanctificarea lui sub numele de Sf. Mihail Eminescu Începãtorul.

Dr. Iosif Niculescu

Medic, veteran de rãzboi

14 Iunie 2008

Arthur Silvestri – memorialist

Cartea lui Artur Silvestri – Memoria ca un concert baroc –, conceputã în trei volume (I. Povestiri reale si imaginare din Lumea-de-Nicãieri – 2004; II. Ofrandã aproape fãrã grai – 2004; III. Tablou imaginar de familie – 2005) publicate la Editura Carpathia Press, oferã cititorului, pe un ton nostalgic-evocator, câteva medalioane cultural-literare, precum si succinte, dar concentrate „lectii” de esteticã medievalã.

Momentele evocate sunt plasate parcã într-un illo tempore, autorul reglând lentila retinei, spre a  face imaginea clarã: „parcã vaãd si acum, ca printr-o sticlã de fereastrã, încetosatã, cartea lui Paul Lahovary (…) Era o zi luminoasã (…) era varã. O varã pe care acum îmi este cu neputintã s-o identific, dar era de mult (…) Din clipa de atunci nu mai reusesc sã disting decât o copertã tinutã de o mânã ridicatã spre mine, ca sã mi-o arate…” (vol. I., Piano nobile, p. 16).

Sunt în volumele de care ne ocupãm acum pasaje, în care Artur Silvestri probeazã vocatie de peisagist, descriptivismul la care nu de putine ori recurge fiind încãrcat de un lirism debordant: „…dacã am abandona drumul cãtre poieni, urcând cãtre vârful mãgurii, am vedea deodatã, privind piezis cãtre rãsãrit, nenumãrate spinãri de coline împânzite de livezi si podgorii ce se întind pânã departe, în siruri regulate, aproape de o rectitudine nepãmânteneascã. Bogãtia aceasta de basm pare a se tine, la rândul ei, printr-un mister si nu ar fi socant a se vedea cete de îngeri ce cultivã noianul de pomet si stropesc via ca sã se însãnãtoseascã.” (vol. II, Douãsprezece fântâni din munti, p. 38). Finalul fragmentului aminteste de volumul de versuri al lui V. Voiculescu, Poeme cu îngeri, unde mesagerii divini sunt înfãtisati la astfel de munci umane, ideea comunicatã de poet si care transpare si din fragmentul semnat de Artur Silvestri fiind aceea a inhabitãrii sacrului în profan.

În alt loc – Stãpânul <<s tatului vegetal>> (p. 52), lirismul are la bazã frumosul indicibil, care atribuie sacralitate locurilor: „De pretutindeni, se auzeau  rumori diferite, arãtând o viatã ce fremãta, exprimându-se în forma unui zumzet de asfintit, nefiresc de fapt, ce nu-mi puteam explica…” Pasajul acesta prefigureazã ideea vechimii aproape ancestrale a Tãrii de Sus: „În organizarea idealã de <<tãri>> strãvechi ce par a fi lãsate la locul lor încã de pe vremea Facerii, Putna s-ar fi asezat în chiar mijlocul Tãrii de Sus, reprezentând ceva mai mult decât Templul ori Totemul, un <<ceva>> ce s-ar fi confundat aici, într-o întelegere de populatie contemporanã cu Cucuteni, cu însusi Centrul Lumii.” (p. 53).

Gãsim în cartea de fatã si câteva portrete literare, unul dintre acestea fiind cel al lui Leon Negruzzi. Când îl vede prima datã de descendentul unuia dintre fondatorii Junimii, autorul are senzatia stranie a revederii unui personaj d’autrefois: „Mi-a deschis un domn elegant si prietenos, a cãrui vedere m-a lãsat înmãrmurit. Aducea atât de mult cu tinuta, faciesul, de fapt cu aerul Negruzzestilor din Tabloul <<Junimii>>, încât mi s-a pãrut o clipã cã timpul se întorsese din curgerea lui nestiutoare si cã trãiesc un episod de magie.” – s.n. (vol. I., Cufãrul cu comori, p. 46). Prin adjonctie, portretul se întregeste, ca într-un puzzle, cu alte aspecte, care vizeazã mai cu seamã caracterul „personajului”:  „În totul, se purta ca un boier de altãdatã,a vând nu doar o anumitã atitudine seninã ce însemna prea putinã preocupare fatã de imediatul mãrunt si gregar, ci si o generozitate, ce aveam sã aflu într-un mod cu totul neasteptat.” (p. 47).

În volumul al II-lea al cãrtii de memorialisticã semnate de Artur Silvestri, retine atentia efigiile a trei prelati: „Prea Sfintitul de la Iasi (…) un fel de Gospodar al Moldovei, pãzind rânduiala, gospodãria si viata zilnicã a sufletelor ce pãstorea” (p. 12) – e vorba de Pimen, actualul Arhiepiscop al Sucevei; Episcopul Epifanie al Romanului, care trece drept „modelul perpetuu ce a întãrit si pe altii în credintã cã meritul existã când fapta existã si aceasta este, la drept vorbind, de ajuns, spre a se îndeplini misiunea ce ni s-a dat.” (p. 14). Pe Episcopul Gherasim Putneanul – considerat de memorialist drept Pãzitorul – „…unii îl si aseazã printre cei mai de seamã cãrturari ce i-am avut în conservarea de text bisericesc, atribuindu-i darul de a pãstra neclãtitã Traditia.” (p. 16).

Referirile la picturile murale de la Mãnãstirea Bistrita de Neamt si de la Râsca remarcã gustul estetic a lui Artur Silvestri, valorizãrile acestuia fiind ale unui estet iubitor al artei medievale moldovenesti: „Sunt, în aceste picturi ce aratã o mânã de maestru, fragmente de adevãratã <cronicã muralãi>>, pãstrate în scene de canon bizantin, unde a pãtruns, cu toate acestea, viata Moldovei de odinioarã…” (p. 27). Aprecierile succinte si pertinente sunt dublate de încadrãri istorice, fãrã a omite comparatii ingenioase: „Pictura, ca începãturã de la Petru Rares, se refãcuse, fãrã a se strica peste încã vreo trei sute de ani, cu cheltuiala lui Veniamin Costachi (…) Trupurile alungite si vesmintele parcã umflate de vânt pãreau iesite din mâna lui El Greco si poate cã o misterioasã legãturã de origini de Arhipelag îl va fi îndreptat pe grecul de la Râsca sã-l însoteascã pe <<zugravul>> enigmatic de la Toledo.” (p. 33).

Prof. Dr. Const. Miu

În Duh si în Adevãr

Lumea din jurul nostru se secularizeazã într-un ritm accelerat. Crestinismul de asemenea, iar nici Biserica Ortodoxã nu face exceptie. În loc sã constientizeze imensele resurse spirituale pe care le au la dispozitie si sã purceadã la o cãutare a  autenticitãtii, ortodocsii nostri îsi disputã întâietatea pe mai multe linii, care de fapt nu sunt altceva decât linii ideologice. Ambele strãbãtute de duhul lumesc, al secularizãrii. E vorba aici de ecumenismul institutional si de "traditionalismul" literei, al dogmelor si al canoanelor. Douã extreme subtiri între care se situeazã milioane de simpli credinciosi. Sunt douã ideologii care se bat cap în cap: “ortodoxismul” si “ecumenismul”. Douã ideologii lipsite de duh, care se combat reciproc cu cerbicie. Peste tot rãsunã numai sloganuri, dar nici o vorbã izvorâtã din propria experientã si trãire, putinã, multã, atâta câtã este. Vorbe mestesugite, formulãri abile, sau cuvinte bolovãnoase, amenintãtoare - nici unele nu conving cu adevãrat, pentru cã le lipseste autoritatea. Iar aceasta poate veni numai dintr-o experientã duhovniceascã autenticã.

Cei care nu o au, încearcã sã se ascundã în spatele autoritãtii altora, încercând sã-i înregimenteze propriei ideologii. Cum riscã sã devinã de pildã Pr. Iustin Pârvu, sau "sfintii închisorilor". Acestia ar trebui sã fie niste repere pentru a ne învãta virtutea smereniei, a dobândirii harului, a trãirii în duh si nu pentru a legitima marotele unora sau ale altora. Ceea ce, dupã cum dovedeste urmãtoarea întâmplare, nici "nu tine" întotdeauna. Niste tineri veniti la Pãrintele Iustin sã-i ia un interviu, au încercat sã-i smulgã o declaratie de "condamnare" a ecumenismului. Pãrintele a intuit imediat cã acestia nu cautã folos duhovnicesc, ci au alte scopuri, si nu a cãzut în cursa întinsã de acesti “vânãtori de declaratii”. Le-a spus chiar cã, într-un fel, este pentru ... "ecumenism". Fireste cã a explicat: sã fie ca pe vremea tineretii sale, când fiecare era în credinta lui, era respect reciproc, încredere si armonie între feluritele confesiuni. Cu alte cuvinte, nu amestecãm cele ce nu se pot amesteca, dar nu ideologizãm diferentele, ci rãmânem la planul bunului simt si al dragostei crestinesti.

Ei bine, o istorisire ca aceasta, auzitã de la un ucenic foarte apropiat al Pãrintelui Iustin, spune mult mai multe decât o sutã de imprecatii "antiecumeniste". Ea ne spune ceva despre trãirea în Duh si în Adevãr, care ar trebui sã fie principalul tel al oricãrei vieti crestine. Când vine vorba de apãrarea temeliilor credintei ortodoxe, pãrintele Iustin devine vifor – asa cum a arãtat-o dintotdeauna, inclusiv recent. Dar n-ar strica dacã unii si-ar da osteneala sã cunoascã si alte fatete sufletesti ale pãrintelui, asa cum aratã întâmplarea de mai sus. Cãci altfel, cuvintele sale, mânuite de o grupare sau alta, riscã sã devinã “munitie ideologicã”, cu toate cã pãrintele Iustin este si rãmâne în primul rând un mare trãitor, plin de blândete si de dragoste, dincolo de orice ideologie. Cititi cartea lui Ioan Ianolide, "Întoarcerea la Hristos" si veti gãsi din plin descrirea unor experiente lãuntrice similare, care prin suferintã si rugãciune au dus la dobândirea curãtiei sufletesti si a luminii harului. Nu veti gãsi atacuri la adresa altor credinte, prigonite si ele la rândul lor de Antihristul comunist.

Dacã vã întrebati unde este "ecumenismul", deschideti atunci "Jurnalul Fericirii" al lui Nicolae Steinhardt. Iatã descrierea scenei botezului sãu, un eveniment de o profunzime extraordinarã, care i-a marcat întreaga existentã:

 "Cei trei preoti se sfãtuiesc între ei, apoi vin sã mã întrebe, ce vreau sã fiu, catolic sau ortodox? Le rãspund fãrã sovãialã cã ortodox. Foarte bine. Mã va boteza cãlugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un omagiu pentru credinta lor si ca o dovadã cã întelegem cu totii a da viatã ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în fata preotilor catolici. Toti trei îmi cer sã mã consider botezat în numele ecumenicitãtii si sã fãgãduiesc a lupta dacã-mi va fi dat sã ies din închisoare pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fãgãduiesc din toatã inima". (N.Steinhardt)

O afirmatie care pe multi i-ar putea soca, pe unii i-ar scandaliza, altii s-ar apleca sã rãsfoiascã Pidalionul sã vadã sub incidenta cãrui canon ar cãdea o asemenea mãrturie, în vreme ce altii ar încerca sã transforme acest citat în slogan propagandistic. De fapt, mai simplu si mai rodnic ar fi sã-l privim ca pe o experientã a lui Dumnezeu, în Duh si în Adevãr.

Sã ne amintim de unde vin aceste cuvinte: de la întâlnirea lui Iisus cu femeia samarineancã, descrisã în evanghelia lui Ioan. Samarinenii erau "ereticii" acelor vremuri. Canoanele si legile timpului interziceau cu strictete orice fel de contact al evreilor cu acestia, care au lepãdat sau au "murdãrit" credinta comunã mostenitã de la Moise si Iacob. Si totusi, în multe cazuri, acest neam se comportã mult mai "crestineste" decât expertii în pãstrarea Legii din rândurile "poporului ales". De omul jefuit si bãtut de tâlhari, nu preotul nici levitul, ci tocmai ... samarineanul a fost cel care s-a milostivit si l-a ajutat. Din cei zece leprosi vindecati, numai unul singur, cel samarinean, s-a întors sã-I multumeascã si sã-I dea slavã lui Dumnezeu.

Iatã cã si Mântuitorul trece peste barierele formale ale canoanelor vremii sale si intrã în discutie cu femeia samarineancã lângã fântâna lui Iacob. Ei i se reveleazã direct, fãrã ascunzisuri, ca fiind cu adevãrat Mesia, purtãtorul apei celei vii. "Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, cãci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apã curgãtoare spre viata vesnicã" (Ioan, 4:14). 

E adevãrat, Mesia a venit din rândurile poporului ales, cel care a pãstrat Legea cu sfintenie si cu habotnicie. Dar dincolo de litera ei, gãsim altceva: "Voi vã închinati cãruia nu stiti; noi ne închinãm Cãruia stim, pentru cã mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul si acum este, când adevãratii închinãtori se vor închina Tatãlui în duh si în adevar, cã si Tatãl astfel de închinãtori îsi doreste." (Ioan 4:22,23)

Aceastã parabolã s-ar putea aplica ca o mãnusã si ortodoxiei zilelor noastre. Avem o traditie bogatã, dar pe care de cele mai multe ori n-o cunoastem si nu o valorificãm, închipuindu-ne cã a o pãstra înseamnã a rãmâne în litera ei, sub formã de “copy& paste”. Iatã cã Mântuitorul ne aratã cã numai atât nu ajunge, ba uneori trebuie chiar sã trecem peste aspectele legaliste, dacã o facem în Duh si în Adevãr. Evocarea unei simple litere, a unei traditii devenitã anchilozatã prin nevrednicia noastrã,  nu are nici o autoritate pentru cel care are o altã credintã. Ca ortodocsi, nu vom converti pe nimeni cu “dogmatica” sub brat, asa cum Iisus nu a venit cu tablele legii, ci cu apa cea vie. Oare câti dintre “ceilalti” nu sunt de fapt însetati dupã apa aceasta vie? Iar unii ca acestia, asemeni femeii samarinence, ar recunoaste imediat telul cãutãrilor lor în Duhul si în Adevãrul care li se reveleazã înainte, prin cei care le sunt purtãtori. Asa cum a fost Hristos însusi si apoi cei care L-au urmat cu adevãrat.

În veacul trecut nu era vreme de formalisme, mai ales în fata amenintãrii comuniste. Duhul era viu si adevãrul era în sufletele tuturor celor care-L mãrturiseau pe Hristos în fata puternicilor lumii. Mucenici ortodocsi au ajuns sã-si dea viata pentru Cruce în tãri catolice, misticii ortodocsi din închisori au ajuns la nivelul trãirii pãrintilor din veacul de aur al Bisericii nedespãrtite. Preotii catolici sau greco-catolici au avut la rândul lor vocatia martiricã si mãrturisitoare, refuzând cu orice chip lepãdarea de Hristos si compromisul înselãtor si satanic al comunistilor, care le-au oferit alternativa trecerii la “ortodoxie”. Adicã la "dreapta credintã", nu? Ei bine, acesti greco-catolici au rãmas cu adevãrat cu Hristos, prin refuzul lor de a trece de partea satanei ce purta mascã ortodoxã. Au rãmas acolo, în închisoare, alãturi de sfintii ortodocsilor, închinându-se împreunã lui Hristos în Duh si în Adevãr, dincolo de barierele confesionale. Iatã asadar adevãrata explicatie a botezului lui Nicolae Steinhardt.

Nu putem sti dacã nu cumva astfel de întâmplãri din închisorile comuniste nu prefigureazã alte evenimente care vor afecta nu peste mult timp întreaga lume. În vremuri de urgie, nu mai conteazã subtilitãtile dogmatice. Ceea ce conteazã este doar forta spiritualã pe care poti s-o arunci în balantã. Iar multi ortodocsi, din pãcate, în loc sã realizeze faptul cã orice crestin, oricine îl mãrturiseste pe Hristos si Biserica Sa, ar trebui sã fie de aceeasi parte a baricadei, ajung sã se certe între ei sau cu cei de alte credinte. Acesta e cu adevãrat planul lui Antihrist: sã stârneascã zâzanie si conflicte interconfesionale, sã formeze falii chiar în sânul Bisericii Ortodoxe, între asa-zisii "traditionalisti" si "modernisti". Sã facã orice, numai sã zãdãrniceascã aparitia unei atmosfere de Duh si Adevãr. Sã reducã credinta în Dumnezeu la enclave tot mai mici, care se mai si rãfuiesc între ele.

Încã nu am ajuns acolo, iar mãrturisitori vii ai celor petrecute în veacul trecut -asemeni pãrintelui Iustin Pârvu- sunt tot mai putini si nu peste multã vreme se vor muta si acestia la Dumnezeu, lãsându-ne singuri. Ceea ce ne paste acum, la fel cum s-a mai întâmplat în alte epoci istorice, este tocmai o perioadã de dispute între cele douã tendinte din Bisericã, în fond ambele lipsite de autenticitatea reperelor de care am mai amintit înainte.

Când se întâmpla asa ceva în perioada Vechiului Testament, Dumnezeu îsi trimitea profetii Sãi pentru a zdruncina încremenirea poporului ales în clisee si forme goale. La fel s-a întâmplat în perioada de aur a crestinãtãtii (încã) nedespãrtite, exact cu un mileniu în urmã. Într-un Bizant  osificat în formalisme si-a fãcut aparitia un puternic suflu al trãirii autentice, în Duh si în Adevãr, în persoana Sf. Simeon Noul Teolog. Vremurile erau tulburi iar cuvintele pline de har si de foc ale sfântului au socat si au scandalizat pe multi. Partida "traditionalistilor" si a "formalistilor" nu a fost defel încântatã de cel care-i zdruncina suficienta si certitudinile. L-au supus pe Simeon unor "sanctiuni administrative", dar pânã la urmã constiinta Bisericii a triumfat si l-a asezat la locul de cinste cuvenit.

Iatã o mostrã de polemicã la adresa unor teologi ai vremii sale, ale cãror principale pãcate erau -ca si în ziua de azi- slava desartã si pãrerea de sine. Aceasta indiferent din "partidele" din care fac parte:

"...câti rostesc pe de rost si cerceteazã cu curiozitate cele grãite odinioarã si asternute în scris împotriva ereticilor de cãtre dumnezeiestii teologi din vechime, nu ca sã rodeascã de aici un folos duhovnicesc, ci ca sã fie admirati de cãtre cei ce îi ascultã la banchete si reuniuni si sã li se atribuie renumele de "teologi". Lucru care mã întristeazã si mã nelinisteste încã si mai mult atunci când mã gândesc la caracterul înfricosãtor al întreprinderii lor si la judecata care îi asteaptã pe îndrãznetii acestia." (Sf. Simeon Noul Teolog)

Sfântul Simeon purcede cu hotãrâre împotriva unor discursuri teologice care nu aduc nimic sau unor sentinte date de cei neaveniti, care nu izvorãsc dintr-o trãire autenticã. În lipsa acesteia, totul nu e decât vorbã goalã, lipsitã de orice autoritate - indiferent la câte citate patristice s-ar face referire. Cei care nu au experienta trãirii în Duh si Adevãr ar trebui sã se ocupe mai întâi de desãvârsirea lor personalã si apoi sã discute chestiuni teologice de mare subtilitate, cum ar fi aceea dacã sfintii se vor cunoaste (si în ce fel) unii pe altii în împãrãtia cerurilor, sau nu. Rãspunsul la întrebare nu este la îndemâna oricui, ci doar a celor a cãror experientã duhovniceascã le permite aflarea nemijlocitã a adevãrului. Ceilalti ar fi bine sã lase asemenea preocupãri. La fel si în zilele noastre. Multi crestini îsi pun probleme legate mai degrabã de curiozitãti gratuite decât de propria desãvârsire (cum ar fi explicatiile ortodox-ultimative asupra creatiei lumii, a stãrii sufletului dupã moarte, asupra fenomenelor “paranormale”, OZN, etc. )  Sunt lucruri la care de fapt nu se pot da rãspunsuri complete si ultimative. Revelatia nu ne spune aici decât atât cât e nevoie pentru mântuirea noastrã, lãsând pe mai departe vãlul tainei acoperind aceste lucruri. Cãutarea unei explicatii exhaustive, fie si “ortodoxe” nu indicã altceva decât aceeasi boalã pozitivistã, care tinde sã destrame orice mister al existentei. Altii vãd peste tot închipuite "pericole" si se erijeazã tocmai ei, în lipsa oricãrei pregãtiri spirituale suficiente, în vajnici apãrãtori ai credintei. Acestia confundã însã planurile: credinta se apãrã în primul rând prin trãire. Iar atunci când aceasta e cu adevãrat amenintatã, fie de pericole exterioare, fie de indolentã si osificare,  Dumnezeu trimite oamenilor sfintii de care au nevoie ca sã-i cãlãuzeascã în Duh si în Adevãr. Cândva au fost pãrintii pustiei, altãdatã marii teologi si luptãtori împotriva ereziilor - Sf. Grigorie Teologul sau Sf. Vasile cel Mare. Sau sfinti mãrturisitori, sau trãitori în pustia temnitei, cum a fost în cadrul prigoanei comuniste. Sfântul Simeon a fost iarãsi "omul potrivit la locul potrivit". A fost un trãitor ardent, dar un "mistic urban", trãind în mijlocul cetãtii si a frãmântãrilor ei. Erau vremuri oarecum asemãnãtoare celor de azi, în care nevoia de autenticitate era mai acutã decât oricând. 

Iatã de ce o reîntoarcere la izvoarele patristice, la o însusire a îndemnurilor la trãire ale  unuia ca Sf. Simeon, e mai actualã astãzi ca oricând. Cei care ar ridica aici întrebãri ar face mai bine sã meargã întâi sã citeascã. Iar dacã au sufletul curat si deschis, se vor molipsi cu sigurantã de elanul mistic si energia duhovniceascã a sfântului, care de multe ori îi punea în dificultate pe contemporanii sãi versati în ale teologiei “legaliste”.

Aducem aici doar câteva mici mostre de discurs. S-a tot vorbit de "autenticitate", de "trãire". Nu e oare o trufie sã afirmi despre tine asa ceva, cã simti în tine lucrarea harului? La care Sfântul Simeon rãspunde scurt: "numai  mortii nu simt nimic!" Orice credincios poate, în special prin sfânta împãrtãsanie, simti în sufletul sãu lucrarea duhovniceascã a harului necreat al lui Dumnezeu. “Dacã nu simtim în noi mai mult decât hrana simtitã, si nici nu primim în chip constient altã viatã, atunci ne împãrtãsim cu o simplã pâine, nu cu Dumnezeu. Nu se poate spune cã lucrarea harului dupã împãrtãsanie are loc în suflet în chip nestiut si nesimtit." Dacã nu recunoastem în noi unirea cu Dumnezeu, prin harul necreat, suntem neînsufletiti si neroditori, asemeni unor lemne uscate. Mai departe, la întrebarea "cine îl poate vedea pe Dumnezeu", Sfântul Simeon ne aduce aminte, simplu, de cuvintele Evangheliei: "cei curati cu inima!". O inimã curatã înseamnã deja o trãire a lui Dumnezeu! (Greu de gãsit asa ceva în patimile înfruntãrilor ideologice ale zilelor noastre ...) Si încã o pildã: multi se considerã, cu falsã smerenie, drept prea pãcãtosi pentru a fi vrednici de o trãire a lui Dumnezeu. E o mare gresealã sã spui, de pildã, cã noi nu ne vom putea ridica niciodatã la înãltimea trãirii spirituale a sfintilor din vechime. Pe acestia, Sfântul Simeon îi asemuieste de-a dreptul cu … ereticii! “Vorbesc despre aceia, si-i numesc “eretici” pe cei care zic cã nu existã cineva în timpurile noastre si în mijlocul nostru care sã poatã pãzi poruncile evanghelice si sã devinã asemenea Sfintilor Pãrinti”.  O asemenea atitudine scepticã privind propria persoanã duce la tãierea oricãrui elan duhovnicesc înspre desãvârsire. Dimpotrivã, Sfântul Simeon insuflã acest elan -care zace poate în fiecare dintre noi- cu noi puteri, spunând cã însusi Sfântul Pavel se ruga lui Dumnezeu sã-i mântuiascã pe toti pãcãtosii, dintre care cel dintâi este el! Dacã Pavel este cel dintâi dintre pãcãtosii mântuiti, spune Sfântul Simeon, atunci fii tu al doilea, al treilea, al zecelea, unul dintre zecile de mii de pãcãtosi mântuiti. Cãci în împãrãtia cerurilor ordinea nu conteazã, nu existã concurentã privind locurile mai de frunte. Între sfinti nu poate exista invidie. Mai mult, dacã vrem sã-l cinstim cu adevãrat pe Sfântul Apostol Pavel, atunci sã nu o facem doar din vârful buzelor, ci imitându-l: “Fiti urmãtori ai mei, precum si eu sunt al lui Hristos” (I. Cor, 11:1). Iatã încã o chemare directã la trãire, la cãutarea Duhului cu puterea credintei. “Fiindcã multe sunt piedicile care stau în calea smereniei, dar în calea credintei nu se poate gãsi nici un obstacol”, spune Sfântul, amintind psalmii: “Crezut-am numai, si m-a primit Domnul”  si “ Eu însã nici n-am postit, nici n-am privegheat, nici nu m-am culcat pe pãmânt, ci m-am smerit si m-a mântuit degrabã Domnul”.

Cuvintele de mai sus nu sunt nicidecum o alunecare înspre “protestantism”, ci un impuls, un “soc initial” pentru trezirea în noi a râvnei lucrãtoare, ori de câte ori tindem sã disperãm în fata nevredniciilor noastre. Totusi, existã niste limite, asupra cãrora ni-se atrage atentia. Trãirea nu poate fi haoticã si individualistã. Experienta Duhului Sfânt e una înaltã si greu de dobândit, fiind imposibilã fãrã o îndrumare spiritualã în cadrul Traditiei. Harul necreat lucreazã doar în Biserica Ortodoxã si nu în celelalte, care nici nu îl recunosc. Orice experiente harismatice în afara Traditiei nu pot fi echivalate cu dobândirea sau cu o lucrare a harului Duhului Sfânt.

Majoritatea crestinilor zilelor noastre nu sunt însã în mãsurã sã vorbeascã nemijlocit despre lucruri care îi depãsesc. Inclusiv autorul acestor rânduri. Asa cã cea mai înteleaptã atitudine si conduitã, în lipsa "înaltei trãiri",  este cea a cãutãrii Duhului si Adevãrului atât cât ne este dat sã le gãsim si sã le ducem. Sã lãsãm polemicile dogmatice deoparte, rãmânând la planul bunului simt si al iubirii de aproape, chiar al îndrãznelii duhovnicesti - dar nu la suficientã sau închistare. Desi multe din spusele Sf. Simeon par a fi paradoxuri care se bat cap în cap, toate se leagã, dacã rãmânem în Duh si în Adevãr. Dacã nu avem decât o întelegere livrescã sau inertialã a profunzimilor dogmatice, sã actionãm în mãsura în care simtim cã Duhul lucreazã în sufletul nostru. În fond, în Biserica noastrã Ortodoxã nu ar trebui sã existe partide si rivalitãti. Toti ar trebui sã fim una, în acelasi Duh si în acelasi Adevãr, renuntând la încercarea de a impune “ideologia” noastrã în fata “ideologiei” celorlalti. Cãci nici una dintre ideologii nu poate fi de la Hristos.

Sã ne ajute Dumnezeu, deschizându-ne tuturor ochii sufletesti, pentru a pricepe mai bine pe ce lume trãim si cum sã actionãm în ea în Duh si în Adevãr!

Bogdan Munteanu

Mars pentru o familie normalã

În România de zeci de ani toate valorile spirituale sunt atacate, tinta predilectã fiind sufletul românesc. Existã o preocupare din ce în ce mai mare pentru desertãciune si pãcat, o acerbã luptã de a aduce rãul în societate, de a schimba credinta ce de sute de ani ne-a tinut.

Dupã desertul bolsevic pe care l-am trecut, regim în care a proliferat atât de mult rãul, în care duhul crestin al acestui popor s-a dorit a fi distrus, sau cel putin atenuat, iatã am intrat într-un alt timp. Pãcatele mari ale lumii de dinaintea venirii Mântuitorului sunt readuse în viata cetãtii si ni se spune sã fim deschisi sã le acceptãm, ca si cum aceasta ar fi normalitatea si nu calea cãtre iad.        

În fiecare an la sfârsit de mai are loc parada celor ce nu se pot împerechea în mod firesc, ci cautã plãcerea bãrbat la bãrbat si femeia la femeie. Veniti de aiurea, le este permis de mai marii zilei sã mãrsãluiascã pe strãzile Bucurestiului, acesta probabil într-un semn de „normalitate” si de apropiere fata de „valorile democratiilor occidentale”, pe acesti mai mari neinteresându-i pesemne cã sunt de fapt pãrtasi Sodomei si Gomorei careia îi dau drumul sã iasã pe strãzi.

Eram obisnuiti ca sã auzim doar glasul strident al celor de la „Noua Dreaptã”, care însotesc parada dezmãtului pentru a le arunca invective sau altele.

Iatã cã anul acesta s-a întâmplat altceva. Mai multe fundatii crestine – Asociatia Cristiana, Asociatia Rost,  Asociatia pentru Culturã Alfa, Fundatia Sf. Sava, Fundatia Sf. Martiri Brâncoveni, Asociatia Sf. Daniil Sihastrul - au reusit sã ia aprobare pentru 19 mai pentru un „Mars pentru o famile normalã” în plin centru al Bucurestiului adicã de la Patriarhie la Universitate prin Piata Romanã, pe Calea Victoriei si pe malul Dâmbovitei înapoi la Patriarhie. Cu mare bucurie pot spune cã s-au auzit numai cântãri crestine si rugãciuni, iar coloana care a plecat mai firavã de la poalele dealului Patriarhiei s-a îngrosat numãrând cinci-sase sute de oameni, unii veniti cu copii. Îmbucurãtor a fost faptul cã printre cei care au mers în fata coloanei au fost preoti, si chiar preoti cãlugãri.

            Multi strãni s-au uitat cu mare curiozitate si s-au oprit sã pozeze acestã manifestare mai ales cã erau purtate icoane, erau prezenti si preoti si multi tineri erau îmbrãcati în costume nationale. 

Dar nu a fost singurul demers, ci iatã Asociatia „Pro-vita pentru nãscuti si nenãscuti” – filiala Bucuresti a cerut în instantã anularea autorizatei emisã de Primãria Capitalei pentru organizarea marsului homosexualilor, aceasta pentru a proteja copii de vederea destrãbãlãrii. Din pãcate pronuntarea instantei s-a amânat pânã pe 30 mai, adicã dupã consumarea evenimentului.

Sã sperãm cã românii vor devenii din ce în ce mai auziti în astfel de subiecte, si vor iesi din starea de „tricoteze” – cum bine spunea Dan Puric într-una din conferintele domniei sale.

    .                                                      Radu Popescu Vorkuta

Adusu-mi-am aminte

Doamna Aspazia Otel Petrescu – Pazi – autoarea volumelor de amintiri si evocãri: „Strigat-am cãtre Tine, Doamne”, „Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul Nasterea Maicii Domnului de la Mislea”, ne mai îmbogãteste cu încã o operã omagialã la împlinirea vârstei de optzeci de ani ai sãi – „Adusu-mi-am aminte”.

În acest volum relateazã cum Îngerul Pãzitor a însotit-o totdeauna si efectiv sã biruiascã toate ororile presãrate în calea sa în cei paisprezece ani de temnitã grea pe care i-a îndurat în închisorile comuniste. Cuprinde deasemeni splendide ilustratii alb-negru si color de o certã valoare documentarã.

Opera este presãratã cu învãtãturi si îndemnuri din eroismul feminin al gulagului românesc pe care dacã le-am urma, am dobândi REÎNVIEREA NEAMULUI NOSTRU ROMÂNESC ADORMIT.

Notã:

Toatã editia a fost donatã de autoare „Citadelei Crestine si Regenerãrii Sufletului Neamului Românesc” de la Aiud ca sã fie de sprijin pentru întretinere si dezvoltare.

Cartea se poate procura de la:

Biserica Sapientei, Biserica Sf. Ilie Gorgani si Asociatia A.F.D.P.R., în Bucuresti;

Mânãstirea Petru Vodã, Judetul Neamt

Schitul Înãltarea Sfintei Cruci, Aiud, Str. Eroilor nr. 3, tel 0258.860.325

Fratele Tudor

Puterea publicã, o valoare fundamentalã politicã

Cu riscul de a stârni împotrivã reactiile „avangardistilor” de ocazie, gata sã eticheteze drept paseism îndrãzneala de a apela la mãrturiile altor timpuri decât ale celui hiperbolizat de ei, ne-am îngãduit totusi sã reamintim cã Aristotel socotea politica un exercitiu aplicativ al eticii. Asertiunea lui ar pãrea dicutabilã dacã ar fi privitã prin prisma rigorilor actuale de definire a disciplinelor filosofice. Dincolo de aceastã incongruentã aparentã, regãsim un miez pe care mileniile nu l-au putut altera. În limbajul actual ar putea fi  tãlmãcit astfel: politica lipsitã de eticã este sortitã decãderii din rangul ei de valoare spiritualã perseverativã, pentru cã prin amputarea sa axiologicã i se anuleazã functia fundamentalã, de mijloc pus în slujba unor scopuri supreme ale vietii, inseparabile de normele morale. Afirmatia lui Aristotel nu pare sã fi fost o simplã încercare de explicitare a conceptelor sale filosofice – ele erau si rãmân foarte clare – ci o replicã datã sofistilor, empiristilor si individualistilor anarhici. Din pãcate, empirismul, sofismul si individualismul anarhic nu au dispãrut odatã cu încheierea ciclului istoriei antice. Epigonii pot fi identificati si astãzi, natural, sub un facies evoluat mimetic, în pas cu peisajul politic al vremurilor.

Edificatã pe un promotoriu moral, constructia politicã aristotelicã a dobândit orizont. Dincolo de unele detasãri de realul fenomenelor (dacã le interpretãm în contextul bogãtiei stiintifice actuale, deci în conditii necomparabile) dincolo de seductia exercitatã asupra Stagyritului de cãtre adâncimile neexplorate ale rosturilor cetãtii, care l-au fascinat precum o viziune paradisiacã si l-au fãcut sã alunece spre utopie, conditionare aeticã pretinsã de el discursului si demersului politic, rãmâne mereu actualã. Si este cu atât mai relevantã, cu cât Aristotel a fost cel dintâi care a creat o tipologie a regimurilor politice si a pus bazele studiului economiei politice, „hrematistica” sau „stiinta bunurilor”, cum o numea el.

În accepatiunea curentã, politica este înteleasã ca un proces social, prin care o comunitate se strãduieste sã-si concerteze directia optiunilor si oportunitatea deciziilor. Acestea, odatã puse de acord, dobândesc caracter programatic pentru întregul grup. Un tel politic de înfãptuit. Orchestrarea multitudinii de interese, de opinii din sânul societãtii si de mijloace de realizare, este un proces permanent si dificil în oricare fazã a demersului politic. Ea cere vocatie si consecventã.

Asa cum se stie, una din valorile fundamentale politice este puterea publicã. Spre ea tinde în mod logic orice partid politic. Este calea unicã de validare a programului sãu: un mijloc esential, dar nu un scop! Pornirea unora de a-si exhiba harul politologic prin „sentinte” de condamnare a partidelor politice, la modul global, în genul „pãi nici partidul ãsta nu e mai breaz; si ãsta vrea ciolanul”, cu aerul triumfal al politistului care a surprins flagrantul, nu poate stârni decât perplexitate. Perplexitate si amãrãciune în fata gravei confuzii pe care acesti insi – si nu sunt putini – o fac între „ciolan” si puterea publicã, între imposturã si valoarea politicã (putere), perceputã de orice minte limpede ca mijloc de realizare a telurilor suverane ale societãtii si nu ca scop în sine, de satisfacerea orgoliului sau de cãpãtuire. Oricât de numeroase ar fi aceste bârfe de cafenea, ele nu pot zdruncina conceptul cel drept!

Lipsa de informatii a unei bune pãrti din electorat în domeniul politic, acuzã! Si nici nu ne referim la cine stie ce strategii alambicate si cetoase, ci la notiuni elementare. Acuzã întreaga noastrã clasã politicã pentru cã a neglijat educatia civicã a electotratului, în lunga perioadã ce s-a scurs de la înlãturarea regimului totalitar al partidului-stat opacizant fatã de lumea democratiei pluraliste. L-a lãsat în continuare cu orizontul închis, asa cum l-a gãsit în 1989, lipsit de alfabetul democratiei pluraliste, de un minim de culturã politicã necesar spre a-si putea exercita drepturile democartice fundamentale în cunostintã de cauzã. Guvernantii si opozitia, deopotrivã, au sãrit aceastã etapã de fundare, poate din nerãbdarea, explicabilã dar nu scuzabilã de a recupera restantele cumulate timp de jumãtate de veac. Au abordat direct faza urmãtoare a demersului politic: cucerirea, seducerea electoratului prin programele de guvernare. Asa cum se procedeazã peste tot în vechile democratii, cu deosebirea cã electoratul acestora posedã o culturã politicã acumulatã timp de decenii, trecutã prin toate treptele, fãrã arderi de tape si comprimãri de timp.

Sã nu atribium sintagmei „seductie politicã” un sens peiorativ din capul locului! Sã o aceeptãm ca fiind darul de a cuceri alegãtorul prin realismul angajamentelor politice, prin capacitatea lor de a reflecta cerintele arzãtoare ale omului si prin garantia viabilitãtii în perspectivã, fãrã sacrificarea vreunei generatii. În aceastã privintã occidentalii pãtrund uneori pânã în zonele afectului. Considerã limbajul emotiei productiv. Valery Giscard d’Estaing, autentic arhetip al aristocratiei logosului politic, a lansat prin anii ’70 principiul „cardicratiei”, guvernarea poporului prin  inimã. Principiul s-a impus pentru cã vocabularul emotiei presupune sinceritate, creazã transparentã si risipeste neîncrederea. Vorbind si despre propria sa viatã, despre bucuriile si necazurile sale, despre familia sa, omul politic coboarã de pe soclu în mijlocul omenescului. Distantele  dintre el si electori se estompeazã pânã la disparitie. În acelasi timp, încrederea reciprocã se consolideazã. Seductia politicã dobândeste accente de artã. Prin ea se transmite un mesaj, ca în orice artã, se statorniceste un flux de convingeri între omul politic si cetãteanul elector.

Arta seductiei politice pretinde har si cunoasterea profundã a poporului cãruia se adreseazã. Poporul trebuie „ghicit”, iar conduita lui, „reglatã” spre atingerea aspiratiilor sale. Discursul politic onest seduce omul nu prin strãlucirea retoricei festive de tribunã, ci prin accesibilitate si realism.

Dar seductia politicã poate decãdea din virtute în pãcat, atunci când se foloseste de înselãciune spre atragerea alegãtorilor. În aceastã ipostazã se sãvârseste un atentat la libertatea de constiintã a omului, o siluire moralã! Votul obtinut prin astfel de mijloace ar trebui sã aibã aceeasi valoare juridicã, precum un contract obtinut prin manevre dolosive! Unii politicieni, cu cât sunt mai neputinciosi, cu atât se avântã în sarje mai frenetice de seductie a electoratului prin viclenie. Imoralitatea unor astfel de manevre este denutatã de psihiatrul filosof Jacques Lacan: „Donner quelque chose qu’on n’a pas, à quelqu’un qui n’en veut”. Fãrã îndoialã a promite cã dai ceea ce nu ai, este un act execrabil. Seductia politicã prin poleirea minciunii nu este sanctionatã, pentru cã ea este o abatere moralã. Dar ea poate usor aluneca în terenul responsabilitãtii legiuite. Datoritã suferintelor morale si prejudiciilor materiale ce le poate pricinui oamenilor. Seducãtorii care seamãnã vânt, se pot astepta la furtunã.

S-a sperat cã timpurile s-au schimbat, cã puterea publicã va veghea la respectarea legilor si se va supune ea însãsi deciziilor justitiei; cã gestionarea legilor „ad usum delphini” apartine unei epoci revolute si cã, în sfârsit, societatea civilã îsi va redobândi rolul moderator al exceselor politice si de garant al stabilitãtii democratiei pluraliste. Aceste sperante legitime nu s-au irosit încã, dar sunt supuse unei eroziuni îngrijorãtoare. Printre agentii „rozãtori” de primã mãrime, se numãrã si seductia prin înselãciune. Prin ea s-a provocat o fracturã civicã si socialã preocupantã. Prin efectele ei malefice, tectonizarea tinerei noastre democratii pãtrunde insidios prin adâncime. În acest climat nestabil, cel mai redutabil dusman al respectului pentru interesul general al societãtii, este reculul nivelului de exigentã personalã, provocat de principiul imitatiei exemplului rãu nepedepsit! Se derapeazã spre acostamentele individualismului impudic, al arivismului.

Cu toate aceste racile, societatea noastrã nu poate fi socotitã bolnavã, asa cum se zoresc sã-i punã diagnosticul cercuri autohtone si strãine. O parte din ea, da. Pãdure fãrã uscãturi nu s-a pomenit, dar dacã noi însine îngrosãm si înnegrim cu porniri de satisfactie maladivã, sub imperiul unor stãri emotionale de disconfort, atunci de ce ne mai mirãm de vuietul de discreditare a noastrã, stârnit de anumite „loby” occidentale din interese dubioase. Ele îsi au sorgintea si în vorbele si în scrisurile noastre azvârlite la nãduf si rãstãlmãcite cu abilitate de numitele grupuri de presiune. Fraude, terorism, crime organizate, mafie, tâlhãrie, desuchiere etc. Existã în toate tãrile inclusiv  în marile democratii occidentale! Acolo ele sunt încã tinute sub control de autoritatea publicã dotatã cu mijloace pe mãsurã si nu pot provoc destabilizãri.

Sã nu ne consolãm privind în curtea vecinilor! Sã nu subestimãm racilele ce ne bântuie, dar nici sã nu diminuãm respnsabilitãtile ele existã independent de meandrele condeierilor, de clipurile televiziunii si de saloanele de îngrijire a tenului politic.

Orice tendintã de reîntoarcere la dreptul celui mai tare, declanseazã o reactie fireascã: lupta pentru restabilirea egalitãtii sociale. Nu în aberantul sens de aplatizare în mizerie, vânturat de anarhistii veacului trecut si de urmasii lor, ci în termenii responsabilitãtii. Asadar, o revendicare eticã!

Democratia si legalitatea se vor sinonime, pe drept cuvânt. A impune, fãrã autoritatea legii, idei, aspiratii sau interese de grup, fie de sus în jos prin abuz de putere, fie de jos în sus prin santaj al unor grupuri de presiune, însemneazã o pierdere de substantã politicã, de credibilitate, un recul al societãtii. Raportul de forte din sânul unei comunitãti, inclusiv al unui stat de drept, nu trebuie sã se bazeze pe presiuni, ci pe justitie; nu pe atotputernicia unuia sau altuia dintre partidele politice, ci pe influenta unei massmedia de mare anvergurã si probitate; nu pe „iradierea” prin diversiune, ci pe influenta opiniei sãnãtoase!

Politicianismul ingravitist, tinzând sã absoarbã totul în rezervoarele lui, de la om pânã la institutie, duce la substituirea judecãtiide valoare libere prin automatisme si, consecutiv, la trofierea personalitãtii umane. Acest surogat de politicã, tintuit la stâlpul infamiei de Ortega y Gasset, „se grãbeste sã stingã luminile”, pentru ca omul, societatea, statul, dreptul, istoria, toate „sã devinã gris”.

Fracturarea civicã si socialã, consecintã a politicianismului, este un pol al rãului. Alegerea între cele douã fatete ale seductiei politice este un act de constiintã moralã la îndemâna noastrã.

Ing. Dipl. Petru Olosu

ÎNTREITA DESPÃRTIRE

            Îsi coborî privirile, ba chiar le acoperi partial cu pleoapele superioare, adoptând un aer de fatã mare. Asemãnarea era cu atât mai izbitoare cu cât ovalul tinzând spre rotund al fetei lui, rasul la piele si buzele rosii scãldate în mãsliniu, apartineau mai curând unei reprezentante a sexului slab decât unui bãrbat.

            Spusese:

            - “Domnule Rãdulescu, te-am chemat deoarece voiam sã-ti mãrturisesc ceva. Am fost maior de securitate.”

            Am cãscat ochii atât de mari încât nu mai stiam unde sã mã ascund. ‘De ce îmi încredinteazã ceea ce trebuie sã rãmânã un secret de servici? L-ar costa foarte mult dacã s-ar afla prin mine cã si-a trãdat pozitia aceasta. Ce vrea: sã mã avertizeze sã mã pãzesc de el? sã mã ameninte cã îmi cântãreste fiece pas?’ Pânã sã-mi rãspund la vreuna dintre aceste douã întrebãri, mi-am fixat pupilele foarte atent asupra fiecãrei persoane din secretariatului unde ne aflam înconjurati de subordonatele sale si de câtiva studenti. - “Nu mã tem de nimeni când vorbesc”, mã linisti, remarcând prudenta mea înspãimântatã. “Toatã lumea stie cã am lucrat la M.A.I. A fost o întâmplare. Un prieten n-a avut ce face si mi-a propus sã mã angajeze la ei, sã-mi fie viata mai usoarã. Dar nu mi-a plãcut. Dupã patru ani, am fãcut toate eforturile sã scap. Ce era sã stau toatã viata cu mâna la chipiu?! Sunt altfel de om. Am o fire de artist. Îmi place sã merg la operã. Dumneata asculti muzicã de operã? Am plecat. Prietenul mi-a spus cã voi regreta, dar vãd cã mi-e mai bine asa. Pune te rog în ordine alfabeticã cererile din dosarul ãsta...”

            Acesta era motivul formal pentru care secretarul sef trimisese o nouã colegã de-a mea dupã mine: sã-l ajut cu niste scripte. “Dumneata esti mai matur. Sunt sigur cã-ti vei da toatã silinta. Pricepi ce rãspunderi am... Ia sã vedem... Cu cât esti mai mare decât noii dumitale colegi? Hm... nãscut în ‘36. Cu zece ani. Zece ani ai stat închis?” În tonul sãu exista un licãr de milã. - “Nu. M-am eliberat acum trei ani.” - “Poftim! Auzi cu ce ton linistit mi-o spune! Trei ani... acum trei ani...! Adicã... fã-mi mata socoteala, sã nu mã-ncurc. Cât ai stat?” - “Patru. De când am iesit, am muncit. În douã parcuri. Într-un atelier de gãrgãrite de lemn. Într-un teatru de pãpusi din parcul Herãstrãu si la unul din provincie. Într-un depozit de materiale lemnoase. Pe mai multe santiere de constructie.” - “Gata-gata! Sunt prea multe meserii pe pãmânt.” Îsi lãsã privirile sã-i cadã iarãsi pe jos. Apoi: “Sã stii cã eu urmãresc cu drag douã tipuri de studenti, din pozitia ce o am aici. Si-i ajut cât pot. Acestia sunt: actualii ofiteri de securitate si fostii detinuti politici. Asa cã vreau sã te ajut. Mã întelegi? Trebuie sã cunosti faptul cã în grupa dumitale e înscris si un locotenent major. Un bãiat foarte bun. Numele lui este...”

            L-am retinut, fãrã sã-mi pun întrebãri suplimentare. Ajuns în sala de seminar, m-am îndreptat cãtre el. M-am oprit în dreptul lui, mi-am întins mâna dreaptã s-o strâng pe a sa si am rostit:

            - “Domnule XX, numele meu este Mihai Rãdulescu. Am fost detinut politic. Condamnat patru ani de zile cu articolul 327, agitatie publicã. I-am executat. Acum doresc din tot sufletul sã învãt. Si mai doresc sã nu fiu suspectat pe parcursul anilor de studiu ce urmeazã. Îmi permiteti sã stau alãturi de dumneavoastrã, în aceeasi bancã, pentru a înlãtura orice suspiciune?”

            Luat prin surprindere, a stiut sã pareze fãrã ezitare. ‘Scoala lor...’ mi-am zis, cu admiratie. Eu, dacã as fi fost atacat cu cuvintele mele si mã gãseam în situatia lui, nu rãmâneam stãpân pe mine. ‘Bravo lui!’

            Mi-a zâmbit si mi-a indicat, cu un gest al invitãrii, banca sa.                      

Ne-am sfãtuit permanent asupra materiei de studiat; când pierdeam sirul luând notitele, ne uitam peste umãr în maculatorul celuilalt. Învãtam împreunã în Grãdina Botanicã. Îmi încredinta necazurile sale familiale. Mi-a narat cum s-a hotãrât sã lucreze pentru M.A.I., atunci când a încheiat stagiul militar si a primit respectiva propunere. Mi-a expus dificultãtile lui, care concura, la avansãri, cu alti tineri sau mai putin tineri ofiteri cu aceeasi situatie, adicã strãduindu-se sã dobândeascã un titlu universitar, pentru a fi promovati la servici, de gãsit tot incognito în grupe paralele cu a noastrã. În toti anii de studiu, câti au fost, am tremurat împreunã la colocvii si examene.

            Chipul îi era agreabil. Aceasta a contribuit initial la convingerea mea sã dau curs acelei idei de apropiere în urma cãreia se sudase cuplul celebru între colegi, deoarece eram imbatabili la seminarii. Cred cã si locotenentul major îmi era îndatorat. Prezenta mea îl stimula, biciuindu-l cu temerea cã ar fi putut iesi rusinat din confruntarea cu un fost detinut. Sfera capului sãu (întregitã de chelia descoperindu-i mai tot crestetul) îi era desãvârsitã. Obrajii îi erau bucãlati. Buzele sale aveau un aer pur. Ochii îi erau de culoarea cerului.

            Toate pãreau fãcute pentru a-ti stimula încrederea în el. Cu atât mai mult tonul vocii tenorale.

            Iar tinuta, în general, era a unui domn, o rasã care – dealtfel - pierise.

            O singurã datã figura i-a devenit lividã, apoi stacojie si, în ambele ipostaze, ridicolã. Desi nu acesta este subiectul nostru, meritã relatatã peripetia la care mã refer, pentru ca cititorul sã constate, alãturi de istoria noastrã, pânã unde putea merge absurdul în conducerea afacerilor unei institutii de învãtãmânt.

            La sfârsitul unei recreatii, veneam de pe coridor, unde stãtusem la taclale, cum o fãceam zilnic, cu un alt fost detinut, Gheorghe Calciu Dumitreasa, student si el, cu un an în urma mea, dar nu la aceeasi sectie, ci la limba francezã principal, pe când eu mã înscrisesem la englezã principal.

            Intrând în sala de clasã, am remarcat un tânãr necunoscut, foarte înalt, îmbrãcat ca un hippie, nu propriu-zis neglijent, ci mai curând ca si când s-ar fi tãvãlit cu hainele pe dusumelele vagoanelor de marfã, cãlãtorind în conditii precare, chiar insalubre. Pe dupã umerii foarte depãrtati de trunchi, coborându-i de-a lungul spinãrii osoase, îl însotea o chitarã mare cât toate zilele care avea atâta personalitate încât lãsa impresia cã putea cânta singurã. Alãturi de ea, îsi fãcea loc anevoie un rucsac la fel de impresionant ca volum. Omul nu apucase sã le depunã pe parchetul mozolit cu substanta întunecoasã si urât mirositoare, cu care normele de igienã scolarã obisnuiesc sã strice aspectul civilizat al oricãrei clãdiri destinate învãtãmântului. Evident lucru, se simtea bine în pielea sa. Nu s-ar fi spus cã era român. Aerul îl trãda ca occidental get-beget. Dumnealui constituia pricina scandalului ce împãrtise grupa de studenti în douã.

            Se pare cã profesorul Leon Levitchi, cu care s-ar fi cuvenit sã avem orã curând, se grãbise si intrase în clasã înainte de timpul cuvenit. Aici se împiedicase de individul vorbitor al limbii engleze cu puternic accent texan. Tare mi-e teamã cã distinsul profesor fusese împins din urmã de un cuvânt al decanului, avertizat de turnãtorii ce fojgãiau prin sãlile de curs, asupra prezentei nedorite ce risca sã tulbure bunul mers al învãtãmântului universitar românesc. Excelentul anglist pesemne fusese desemnat sã afle cine era insul acela lungovan cât o zi de post, cum se explica prezenta lui în incinta institutului, ce urmãrea si, mai ales, cum se putea scãpa de el, fãrã violentã.

            Nu prea era nãscut acest dascãl al nostru pentru misiuni atât de delicate si tinând mai curând de domeniul spionajului decât de acela al lingvisticii, stilisticii, morfologiei sau shakespeareologiei cãrora li se dedicase. Nu-si pierduse cumpãtul (cel putin atunci când am apucat eu sã-i cântãresc chipul), dar n-avea nici un chef sã rezolve enigma de politicã internationalã. Alãturi de plictiseala coborâtã ca o ploaie rece peste figura sa, se strecurase si un fior al unei temeri usor de înteles de cãtre noi, concetãtenii lui. Cãci a avea de-a face cu insi descinsi din lagãrul imperialist te desemna, pe drept sau pe nedrept, simpatizant al acestuia, dacã nu un român ‘vândut’ capitalimului si dusman al clasei revolutionare. Se adresã studentilor în general, cerând sã fie ‘curãtatã’ si pregãtitã sala pentru seminar. Fãcu stânga-mprejur si dispãru, cu catalogul tinut strâns si stângaci sub brat, spre cancelaria profesorilor de limbi moderne.

            Nu trecu mai mult de un minut, atât cât era necesar sã ne uitãm unii la ceilalti si sã ne întrebãm pe muteste ce se petrecea si urma sã se mai întâmple, cã în cadrul usii se ivirã prorectorul, secretarul de partid si presedintele sindicatului. Toti erau de vârsta a doua, bãrbati seriosi mai mult decât necesar, dar care prin aceasta afisau incoruptibilitatea personalã si faptul cã erau ‘tovarãsi de încredere’. În afarã de prorector (un distins critic si istoric literar), ceilalti doi omiseserã sã se bãrbiereascã în dimineata respectivã, nu cã l-ar fi asteptat pe american cu o neglijentã menitã a-i vãdi cã nu era bine primit, ci pentru cã se rãdeau rar, pentru a arãta tuturor celor interesati cã-si pierdeau noptile cugetând la treburile institutului, pânã se fãcea ziuã si nu mai aveau timp sã se preocupe si de înfãtisarea lor ‘de salon’. Presedintele sindicatului era, pe deasupra mãsurã, si schiop, ceea ce în mintile noastre subrede, putea semnifica vreo invaliditate cu care se alesese pe frontul de apus - singurul valabil din cadrul rãzboiului trecut sau - pentru închipuirile cu înclinatii mai romantice - putea fi urmarea unei detentii politice sub regimurile defuncte, în calitate de membru foarte activ al uteceului în ilegalitate.

            Dupã ce aruncarã priviri tãioase peste întreaga grupã de studenti, îi luarã pe fiecare la cotrobãit cu cãutãtura necrutãtoare. Secretarul de partid icni: - “Cine poate vorbi englezeste?” ca si când am fi studiat limba chinezã. Câteva glasuri timide mã desemnarã, cu jenã, nestiind dacã era permis sã avem asa ceva printre noi sau, dimpotrivã, era o datorie a noastrã de a numãra si vorbitori ai acelei limbi. -”Cine este tovarãsul Rãdulescu?” Tãceam, nesocotind cã aveam de ce mã îmbulzi în fata lupului. Colegele iarãsi îmi fãcurã un pustiu de bine si mã indicarã cu degetul colorat pe unghie cu ojã, ba neagrã, ba stacojie, ba vinetie. - “Tovarãse, întreabã-l pe ãsta cine l-a adus în institutul nostru si ce scopuri are.” - “Nu vã supãrati, nu vreau sã vorbesc cu el.” - “De ce, dacã ti-o cerem noi?” - “Pentru cã nici unul dintre dumneavoastrã nu cunoaste limba engl