(c) Fundatia "George Manu", 2001-

SEBASTIAN MOCANU –„4 scrisori legionare“ (1994)

-fragmente-  

Privind tendintele politice din actualitate, gãsim si rãspunsul la întrebarea: de ce sunt acoperiti si coplesiti legionarii cu cele mai nedrepte acuze? Foarte simplu: pentru cã perspectiva lor este spre interior iar a lumii politicianiste spre exterior. Politicienii sunt preocupati nu de cum suntem si cum trebuie sã fim ci de cum am vrea sã ne vadã lumea. Nu vrem sã fim noi ci sã intrãm si sã ne absorbim într-o lume care nu este a noastrã. De ce? Poate pentru cã au ceva strãin în ei. Poate pentru cã si-au pierdut identitatea. Dar mai sigur pentru cã au avantaje necunoscute multimii de la acea lume. Imaginea noastrã în lume este una din lozincile fãrã miez ale politicianului. Nu locul nostru, cu specificul nostru în lume. Nu demnitatea pe care trebuie sã o câstigãm în ochii lumii prin aportul nostru specific în universal ci bucuria simiescã de a ne simti primiti într-o societate care nu este a noastrã ca preocupare de fond. „Intrarea noastrã în Europa“ – de parcã s-ar putea face transplantãri teritoriale între continente- nu este doritã si înteleasã creator ci asimilativ. Nu sã fim noi ci sã fim ca ei, ajungându-se astfel la aberatia atât de pregnantã de azi cã nu suntem cu adevãrat europeni dacã, de exemplu, nu practicãm homosexualitatea. Dar oare dacã am fi avut o clasã conducãtoare cu tãria si priceperea de a ne reprezenta cu valorile noastre autentice, pe care le-au pus în evidentã oamenii nostri cu adevãrat patrioti, ar fi îndrãznit „Europa“ sã ne cearã sã ne pervertim? Cum adicã, fãrã a deveni maimute nu se pot face schimburi economice? Dimpotrivã, cu cât vom fi mai stersi ca individualitate etnico-politicã, cu atâta îsi vor bate mai mult joc de noi, ne vor exploata si ne vor dispretui mai mult. De aceea perspectiva spre exterior a politicianului este periculoasã, ea ne duce la pierderea identitãtii. Ea este xenofilã si românofobã. Legionarii, dimpotrivã, au fost si sunt pentru niste relatii normale cu lumea din afara noastrã. Ei sunt românofili. Toate faptele si toatã doctrina lor o atestã. Ei nu vor altceva decât ca Românul, cu majusculã, sã pãtrundã în lume cu fruntea sus. Drept si corect. Iar trecerea hotarelor pentru a contacta celelalte neamuri si a face cu ele mult doritul „comert“ spiritual si material nu vrea sã o facã pe bazã de xenofilie, care l-ar desfiinta, transformându-l în altceva decât ceea ce este, adicã l-ar face strãin din român, ci pe bazã de omenie. Cuvântul, specific românesc, înseamnã dragoste de om, rãmânând totusi ceea ce esti în fondul tãu ultim. Iatã deci cum cele douã perspective, cea politicianistã, xenofilie-românofobie si cea legionarã, românofilie-omenie devin ireductibile. Iatã de unde teama de o reînviere a nationalismului legionar într-o perioadã în care legionarii nu s-au manifestat ca atare nici cât negru sub unghie.

Legionarii nu au fãcut altceva decât sã scoatã la luminã germenii spirituali acoperiti de vicisitudinile vremurilor, din care si cu care sã-si extragã forta de a reînvia, de a se mântui acest neam. Ori tocmai pentru aceasta legionarii au fost pe locul întâi în fata furiei dezlãntuite a comunistilor si tot pe locul întâi ca numãr în închisori si în rezistenta de orice fel si de oriunde, la fel de prioritari fiind si în numãrul de morti în aceastã luptã, jertfe curate, ca toate jertfele pentru realizarea binelui. Tot ei au pãstrat neîntrerupt firul credintei în izbãvirea neamului nostru de sub orice jug si într-un viitor luminos al lui, în ciuda tuturor evidentelor contrare. De aceea, pentru o minte clarã, aversiunea, dusmãnia împotriva lor împinsã pânã la crimã în masã nu este altceva decât o aberatie, o abatere de la legile firii si un act de trãdare fatã de neam.

Gabriel Liiceanu

În acest moment însã intervine un pericol ce nu este bine sã aparã fiindcã dãuneazã omului de adâncã si adevãratã culturã, a cãrui principalã caracteristicã este modestia, si anume pericolul sententiozitãtii, de care ati si început sã faceti uz. Rostul acestei scrisori, vã rog sã-mi permiteti sã v-o mãrturisesc, este tocmai acela de a încerca sã vã feresc de riscul de a emite sentinte. Este adevãrat cã sentinta este un mijloc comod de a iesi dintr-o dezbatere de probleme, mai ales când este datã cu suficient aplomb si mai are parte de o formulare pregnantã. Sentinta nu este însã tot una cu maxima. Ea are cusurul de a putea fi refuzatã si respinsã de cãtre acela cãruia îi este aplicatã. Maxima poti sã o accepti sau nu ca principiu de a proceda într-o situatie datã, sau ca principiu de conduitã în viatã, fãrã sã superi pe cineva prin atitudinea fatã de ea. Sentinta implicã ideea de justitie sau cel putin de justete a ei, iar când aceastã idee a dreptãtii, indisolubil legatã si de aceea a adevãrului, este lezatã, reactia este de cele mai multe ori imprevizibilã, putând sã ia si aspecte subiective vehemente, generatoare de conflicte în care factorul personal sau –depinde- uneori si cel colectiv sã-si spunã cuvântul într-o manierã pronuntat nocivã discutiei si bunelor relatii dintre oameni si colectivitãti.

De aceea, plecând de la premisa sigurã pentru mine cã dv. dispuneti din plin de onestitate si bunã intentie intelectualã (cineva care a scris Politropia omului si a culturii, Jurnalul de la Pãltinis si Apel cãtre lichele nu poate fi lipsit de aceste calitãti), ies acum din sfera generalitãtilor pentru a mã opri asupra unei sentinte a dv. fãrã apel din “Apel cãtre lichele”, sentintã în care mã simt inclus, pentru a o combate în functie de aceleasi calitãti pe care vi-le recunosc dv. mai sus.  “… Iorga a vorbit încã de la începutul secolului de nevoia unei renasteri spirituale si apoi, în felul lor, legionarii au preluat aceastã idee, compromitând-o prin asezarea ei pe o “crimã originarã” care s-a multiplicat apoi la nesfârsit…”

Uimirea, mai mult, uluirea în fata acestor citate este totalã. Si nu atât pentru neadevãrurile sfruntate ce le contin, cât pentru numele ce le semneazã. Cum adicã? Un om de cultura lui Gabriel Liiceanu numai atâta vede? Un om care nu numai cã a petrecut mult timp pe lângã Constantin Noica dar despre care se stie cã a fost elevul lui preferat, sã poatã nutri asemenea gânduri despre legionari? Sunt convins cã Noica nu a fãcut la Pãltinis propagandã legionarã (asa ceva nu a fãcut nici o clipã în viata lui, nici chiar când a îmbrãcat cãmasa verde) dar nici asemenea idei nu le-a putut inculca elevilor lui, mai ales celor ce râvneau la independentã fatã de el. Uimirea si uluirea sunt cu atât mai coplesitoare cu cât semnatarul acestor pãreri nu intrã în tagma celor ce vehiculeazã pãreri gata confectionate si nici nu poate fi bãnuit de cecitate intelectualã si, cum nu ne cunoastem, sper, nici moralã. Atunci? Atunci iatã pânã unde poate sã ajungã o propagandã sustinutã mai bine de o jumãtate de secol, timp în care acuzatul nu a putut si nu a avut voie sã scoatã un cuvânt întru propria sa apãrare. Pânã acolo încât sã facã din Gabriel Liiceanu, gânditor cu cap propriu, un lozincard, al cãrui spirit nu se lasã totusi complet obturat, si atunci dã o nouã formulare lozincii, mai inteligentã, ideea aceea nefastã cã legionarii ar avea la baza doctrinei lor ideea de “crimã originarã” pe care îsi dezvoltã apoi ideologia. Este o scânteiere lucifericã, cu atât mai mult în slujba rãului cu cât pare mai sclipitoare. Ar fi pãcat sã fie vorba si de un dram de rea-credintã la mijloc fiindcã l-ar pune pe Gabriel Liiceanu pe acelasi plan cu un C.V.Tudor sau Eugen Barbu de pildã, doar dovedindu-se mai ingenios.

Nu stiu pe ce “crimã originarã” îsi bazeazã comunistii ideologia si lupta pentru realizarea unui ideal, dar vã rog fãrã echivoc sã faceti dovada acestei afirmatii –pe care nu a mai fãcut-o nimeni pânã la dv.- în ceea ce îi priveste pe legionari. Este o pãrere prea hazardatã, pentru care trebuie rãbdarea unuia care a trecut prin ce-am trecut eu ca sã nu o califice de rea-credintã. Creditul bunei credinte nu vi-l retrag însã decât dacã perseverati într-o simplã afirmatie fãrã nici o dovadã, de nici un ordin, în sprijinul ei. Prin urmare, înainte de toate, pour votre acquit de conscience, este bine sã dovediti sau sã recunoasteti cã ati fãcut o afirmatie neîntemeiatã: cã legionarii au cultivat si practicat “crima originarã” cu tot ce decurge din ea pentru a-si realiza idealurile.

Legionarilor li se imputã câteva crime, exagerandu-le pânã la hipertrofiere importanta si netinându-se deloc seama de contextul în care s-au produs. Ceea ce nu se spune si nu se cunoaste de nimeni dintre adversarii lor este cã legionarii nu au declansat niciodatã ei violentele ci doar au rãspuns la ele. Aceasta începând cu cazul  Manciu si pânã la zi. Dacã nu stiti aceasta vã rog sã o cercetati, sã vedeti la ce concluzii veti ajunge. Aceasta a fost situatia în cazurile cele lipsite de importantã, ca si în cele mai sonore. Când a fost împuscat Duca, legionarii aveau deja 16 morti, ucisi de cãtre autoritatea statalã fãrã judecatã. Cu Stelescu s-a dat un exemplu cutremurãtor de pedepsire a trãdãrii, devenitã racilã nationalã dar si aceasta dupã ce el încercase sã-l suprime fizic pe Corneliu Zelea Codreanu. În ceea ce-l priveste pe Armand Cãlinescu, desi sunteti mult mai tânãr decât mine, nu trebuie sã vã amintesc eu crimele lui. Fie doar spus cã el l-a ucis pe Corneliu Zelea Codreanu si pe ceilalti treisprezece desi acestia aveau un statut juridic clar, în conformitate cu legile la a cãror elaborare contribuise chiar el, Armand Cãlinescu. Nu vi se pare nimic necinstit în faptul cã nu se spune niciodatã când sunt acuzati legionarii, nimic despre situatia de fapt si de drept, anume cã niste condamnati aflati în executarea pedepsei au fost scosi din închisoare de cãtre autoritatea de stat si executati cu o barbarie si cruzime unice în istoria monstruozitãtilor omenesti?

În presa anului 1940 gãsiti toate amãnuntele asupra modului cum s-a executat acea crimã în masã. Fac aceastã trimitere pentru a nu fi silit sã-i fac eu descrierea.

Ce sã vã mai spun în legãturã cu celãlalt act de violentã legionarã, Jilava 1940, în timp ce legionarii deshumau pe Corneliu Zelea Codreanu si camarazii lui asasinati asa cum nu se poate cu sânge rece descrie, Antonescu si complicii lui, partidele istorice, îndeosebi liberalii, pregãteau scoaterea vinovatilor aflati sub anchetã, din arest, si trecerea lor peste granitã. Cine erau cei de la Jilava? Uneltitorii directi, autorii morali si materiali ai genocidului practicat de stat în 1939. Cercetati si dv. si dati un singur nume din “elita politicã de la Jilava”, cum îi mai numeste si azi presa de o anumitã nuantã, un singur nume care sã nu fi avut partea lui de vinovãtie la asasinarea Întemeietorului Miscãrii Legionare si a sutelor de legionari ucisi în 1939. Pe acestia îi regretã politica oficialã fãrã a aminti de victimele lor. Pentru cã dacã atentatul reusit asupra lui Armand Cãlinescu a fost o încãlcare a legii –si a fost- atunci ce au fost represaliile pentru Armand Cãlinescu? Ce au însemnat cele peste 250 de vieti –în orice caz superioare ca facturã moralã, fizicã si intelectualã celei a lui Armand Cãlinescu (cãutati-le numele)- suprimate într-o noapte fãrã nici un fel de judecatã, pentru cã nu li se putea imputa nici o vinovãtie, nici mãcar aceea de complicitate tacitã? Cum poate fi calificatã înmormântarea lor în gropi comune, fãrã nici un ritual religios, fãrã nici un semn la morminte, într-o tarã ce se afirma crestinã? Cum vi se pare legalitatea statului care i-a scos din închisori si lagãre de concentrare si i-a ucis noaptea fãrã judecatã, ba încã în fiecare capitalã de judet (pe atunci aveam 71) au fost expusi câte trei, timp de trei zile, în pietele publice? Nu aveti, domnule Liiceanu, impresia cã în România genocidul nu l-au început comunistii ci acel stat, probabil si el “de drept” din 1938-1939? În fata acestor hecatombe pe care si azi multi ar vrea sã le treacã cu vederea ca si cum nu s-ar fi petrecut, ce mai aveti de spus despre “crima originarã” care-i fixeazã în eternitate pe legionari alãturi de comunisti? Dar mai este un aspect. Cel mai important. Legionarii nu au jubilat niciodatã pe cadavrele dusmane. Nu au considerat o victorie ci, dupã propria lor expresie: “o dureroasã datorie”. Ei si-au asumat rãspunderea dupã comiterea faptei, prezentându-se autoritãtilor si acceptând pedeapsa legii omenesti, supunându-se în acelasi timp, constienti de pãcatul înfãptuit, judecãtii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte au considerat cã se jertfesc pentru salvarea neamului lor pe care-l vedeau în pericol de moarte. Istoria si legea moralã încã nu si-au spus definitiv cuvântul despre aceastã opticã si astfel cred cã nu o puteti face nici dv. Dar când asa stau lucrurile pe plan istoric, pentru neam, si pe plan moral, pentru om, cum rãmâne cu acea “crimã originarã” pe care o preconizati dv. cã ar sta la baza doctrinei legionare ca o legitimare a luptei pentru realizarea unui ideal? Nu mi-as fi închipuit cã stiti atât de putin despre idealul legionar, pe care l-ati fi putut decela chiar numai din cele putine articole scrise de Noica în “Buna Vestire” în 1940. Pãcat cã v-ati grãbit cu o asemenea sentintã înainte de a cerceta temeinic realitãtile istoriei noastre de la 1918 încoace.

Acum, la cazul “monumentului Iorga”. Din 1940 încoace este cea mai grozavã monedã bãtutã mereu împotriva legionarilor. Si asa ar fi dacã ar avea o motivare realã. Este adevãrat, Iorga a fost ucis miseleste de cãtre o echipã de legionari. Este un fapt pe care îl stie acum si un copil, atât de mult a fost difuzat. Nu intereseazã cum s-a produs gestul demential, nu intereseazã antecedentele, nu intereseazã ce s-a întâmplat ulterior. Iorga a fost asasinat. Nici aceasta nu ar fi ceva iesit din comun. Asasinate, chiar de mari personalitãti, s-au mai produs. Iorga însã a fost asasinat de cãtre legionari si acesta este “cel mai abominabil eveniment din istoria româneascã a acestui secol”.  Evreii l-au ucis pe Dumnezeu si pentru aceasta nu au renuntat la pretentia de a stãpâni lumea, ba mai si sunt sprijiniti în demersul lor de cãtre atâtia oameni politici si nepolitici crestini sau liber cugetãtori supusi probabil banului si influentei evreiesti. Legionarii trebuie însã exterminati de pe fata pãmântului fiindcã l-au ucis pe Iorga. Doar cã uciderea lui Iorga nu a fost un act deliberat si comandat. A fost un act de anarhie dementã izvorât din niste creiere înfierbântate pânã la a sparge craniile ce le închideau. Conducerea legionarã, sesizatã tardiv, a fãcut toate încercãrile pentru a-l zãdãrnici. Scãpat dintr-o discutie interminabilã cu Antonescu, Horia Sima personal a alergat cu o masinã pe Valea Prahovei sã-i împiedice de la aceastã faptã pe cei ce s-au îndreptãtit pe ei însisi a se erija în judecãtori rãzbunãtori. Faptul în sine nu este unic în istoria noastrã si nici în cea universalã. I se atribuie unicitate însã fiindcã l-au comis niste legionari, chiar dacã au fost dezavuati oficial de cãtre conducerea Miscãrii Legionare imediat dupã comiterea lui si de 52 de ani încoace, oridecâte ori a putut s-o facã.

Legionarii, domnule Liiceanu, au un crez, un neam, un Dumnezeu pe care eternitatea le acceptã, nu le stigmatizeazã. Sper cu tãrie cã aceastã constantã a lor, tãria lor de fapt, nu o încadrati în ceea ce dv. numiti încrâncenarea în proiect, de fapt un  eufemism pentru prostie. Dacã totusi, prin încrâncenarea în proiect întelegeti aceastã atitudine în viatã, adicã aceasta este prostie la dv., legionarii si-o asumã, fiindcã ea face parte din categoria adevãrurilor revelate si este singura care serveste eternitatea, singura care dovedeste cât de absurdã este ideea crimei originare a motivare doctrinarã a unui ideal.

Faceti un efort sincer si autentic de a ajunge la adevãr si nu se poate ca pe acest drum sã nu vã întâlniti comunitar cu legionarii, cum s-au întâlnit mereu C.Noica si altii si de aceea legionarismul nu a dispãrut ci a reînviat mereu oridecâte ori s-a crezut cã i s-a dat lovitura mortalã. Ei vã cautã si vã asteaptã si pe dv. în drumul lor spre înãltimile sacre, poate intangibile, dar tot mai atrãgãtoare si mai creatoare. Ar fi pãcat de calitãtile dv. sã se iroseascã pe cãi sterile care nu duc nicãieri.  

M.S. Regele Mihai

Ceea ce urmãresc eu însã cu aceste rânduri este mai întâi sã Vã mãrturisesc adânca mea întristare (si Vã asigur cã nu este numai a mea) cã si Maiestatea Voastrã vreti sã ne urgisti istoric cu invectiva, dacã Vã apartine, de “nelegiuiti”? Noi, care de atâtea decenii am fost supusi celor mai abominabile nelegiuiri politice din istoria omenirii? Noi, despre care s-au spus si scris atâtea minciuni si am fost prezentati lumii într-o luminã atât de falsã cum, bineînteles pãstrând proportiile, numai în persecutiile asupra crestinilor din primele trei secole ale erei noastre îsi pot gãsi un corespondent. Pentru cã exact aceeasi valoare o au acuzele si afirmatiile proferate despre legionari ca si acelea despre crestini. Astãzi cine ar mai crede (în afarã poate de ceva fanatici ai Talmudului) cã în catacombe crestinii sacrificau ritual copii, cã se închinau la capete de mãgari, ori câte alte asemenea aberatii nãscocite de dusmanii lor? Si totusi, chiar dacã dupã trei secole si mai bine, credinta crestinã a triumfat si Biserica lui Hristos s-a instituit si dãinuieste în lume. Nu trebuie însã sã uitãm cã si astãzi ea este combãtutã si chiar batjocoritã de cãtre aceiasi dusmani, slujitori ai rãului sub alte forme. Adevãrurile ei sunt însã de neclintit pentru cã sunt eterne. 

Adevãrurile legionare sunt de asemenea de neclintit. Izvorâte din permanentele spirituale, morale si istorice ale neamului românesc, ele nu vor putea fi nici mãcar umbrite de conjuncturile instabile ale timpului pentru cã sunt adânc ancorate în adevãrurile crestine, de unde îsi trag legionarii seva dãtãtoare de viatã în eternitate. De aici provine puterea lor de jertfã în slujba neamului, fãrã a urî alte neamuri, dar si fãrã a accepta sã fie nedreptãtit, umilit si exploatat neamul nostru. Recunoscând statutul metafizic al neamului, în lumina adevãrurilor crestine, nu se pot accepta simulacre istorice ale mistriei si echerului si ale Marelui Arhitect. Aici este miezul problemei legionare si din aceastã perspectivã trebuie sã se vadã cine si de ce ne-a prigonit pânã acum, mai mult de sapte decenii. În virtutea acestui adevãr, pe care îmi dau seama cã Maiestatea Voastrã nu-l cunoaste, îmi permit, nefiind singurul care simte si gândeste astfel, sã resping califictivul de “nelegiuiti” pe care-l acordati atât de usor legionarilor si sã Vã rog si invit sã reflectati asupra acestei respingeri.

Poate ati crezut cã nu mai existã legionari si legionarism. Ar fi o eroare. Legionarismul este însãsi viata intimã a neamului românesc si nu va înceta decât atunci când va înceta misiunea istoricã a acestui neam, sau dacã Dumnezeu si-ar întoarce fata de la el si l-ar condamna la pieire.

De aceea, Maiestate, primiti apelul pe care Vi-l face unul care între 1938 si 1964 a cunoscut prea putinã libertate – si aceea cu riscuri- si revedeti epitetul pe care nu-l primim. Asteptãm dimpotrivã sã ne unim nedreptãtile suferite într-o mare sperantã comunã în viitorul mai bun pe care credem totusi cã acest neam îl meritã.

Sã stiti cã nu suntem deloc putini si cã familiile noastre si ale celor morti tot alãturi de noi sunt si Vã putem sta la dispozitie un numãr impresionant de militanti sinceri, cinstiti si dezinteresati, pentru binele neamului si pentru strãlucirea tronului si a coroanei.

Din suferinta Maiestãtii Voastre în exil, din cele douã detronãri nedrepte, vedem cã a rezultat un rege cu o personalitate puternicã si înteleaptã. Nu treceti nici peste experienta si spiritul nostru de luptã si sacrificiu în slujba tãrii, neamului si tronului.

Veniti, Maiestate, pe tronul ce Vi se cuvine. Legionarii Vã cheamã si Vã asteaptã cu cel mai sincer si mai puternic: TRÃIASCÃ REGELE!

Corneliu Coposu

Iatã însã cã în ziarul “România Liberã” cu data de sâmbãtã, 26 martie 1994, domnul Corneliu Coposu, presedintele Partidului National Tãrãnesc Crestin si Democrat, dupã ce fusese insultat în modul cel mai grosolan posibil de cãtre Corneliu Vadim Tudor, face într-un interviu niste declaratii extrem de surprinzãtoare pentru personalitatea domniei sale, asa cum o vedeam în fauna noastrã politicã actualã.   Domnul Coposu era pentru toti fostii detinuti politici o figurã venerabilã care impunea respect prin suferinta deosebitã ce i-o rezervaserã comunistii. O izolare de 8 ani este o culme chiar si în închisorile comuniste. A iesit din ea si din închisoare cu aureola unui întelept echilibrat. Legionarii l-au respectat consolidându-i aproape un cult în universul detentionar. Si deodatã, domnul Coposu lanseazã niste atacuri pe cât de dure si nedrepte, pe atât de neadevãrate. Niste afirmatii fãrã nici o acoperire. Exact în forma în care o face o foaie de scandal pe care nu o ia nimeni în serios. E usor sã atribui cuiva, unei persoane sau unei colectivitãti, gânduri si sentimente sau chiar atitudini pe care respectivii nu le au. E usor sã spui cã legionarii nutresc resentimente fatã de alti oameni pentru cã sunt unguri sau evrei, dar aceasta îl situeazã pe cel care o face în categoria oamenilor usurateci. Pentru cã nu vãd cum ar putea fi considerate altfel aprecierile gratuite ale domnului Coposu asupra legionarilor, în expresii ca: „misticism si nationalism fanatic infantil“, referindu-se la o epocã în care Mota si Marin mureau în Spania pe frontul anticomunist fiindcã acolo „se trãgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos“ si pentru a apãra ca aceste gloante sã ajungã pânã în bisericile noastre, unde au ajuns cu un deceniu mai târziu datoritã si cecitãtii istorice a politicienilor români. Si poate cã este bine venitã o împrospãtare a memoriei noastre istorice, sã stie si generatiile care au avut nenorocul de a învãta istoria doar dupã Roller, cã în timp ce Mota si Marin mergeau în Spania sã-l apere pe Hristos ca sã nu fie impus Antihrist si la noi, partidul domnului Coposu, condus atunci de Ion Mihalache, fiindcã Iuliu Maniu se retrãsese din fruntea lui la Bãdãcin, ca sã atragã singur tunetele si fulgerele lui Jupiter Rex, preconiza si la noi formarea unui “Front popular” de tipul spaniol sau francez, fronturi care, acum se stie, nu erau decât preludiul la instalarea în Europa a comunismului stalinist care, când s-a impus si la noi, si-a gãsit instrumentul tot într-un front, Frontul plugarilor al vânzãtorului de neam si tarã Petru Groza. Acesta a fost de la începuturile sale “infantilismul” nationalismului mistic legionar.

Dar, cum domnul Coposu se afirmã si este acceptat în propriul partid si în opinia publicã drept urmasul si continuatorul politic al marelui Iuliu Maniu, l-as întreba, cu tot respectul pentru persoana d-sale si cu toatã veneratia legionarilor pentru memoria lui Iuliu Maniu, dacã afirmatiile d-sale despre nationalismul legionar se aflã pe linia de gândire a ilustrului sãu înaintas? Nu cred cã ar putea aduce argumente pentru asa ceva.