Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941

Pe parcursul scurtei sale istorii publice, Miscarea Legionara a cunoscut din 1927 pâna în 1941 cinci dizolvari ordonate de partidele istorice sau direct de catre Carol al II-lea. Aceasta a însemnat sute de morti, mii de ani de temnita si lagar.

Aparuta dinlauntrul generatiei tinere care se ridica dupa primul razboi mondial, condusa de elita acelui tineret, era firesc ca Miscarea Legionara sa retina atentia celor mai corecti dintre intelectualii vârstnici care îi descopereau înca disponibilitati de munca si sacrificiu pentru viitorul natiunii române.

Cinci personalitati au crezut ca pot prelua conducerea miscarii

Dar tot atunci, Miscarea Legionara s-a vazut expusa si primejdiei de a fi acaparata de oameni politici cu o cariera întreaga înapoia lor si care neputând sa-si realizeze veleitatile de conducatori au crezut ca sosise marele moment al vietii lor si anume acela de a prelua conducerea unei organizatii tinere în plina ascensiune. Asa au aparut pe parcursul celor 14 ani de viata publica a Legiunii nu mai putini de cinci personalitati care oferindu-si initial experienta lor politica, relatiile si abilitatile de oameni familiarizati cu viata grea a democratismului parlamentar, au crezut ca pot prelua conducerea Miscarii Legionare. Rând pe rând au fost A.C. Cuza, Nichifor Crainic, Nicolae Iorga, Carol al II-lea si generalul Ion Antonescu. Toti cei cinci pretendenti, odata respinsi, au devenit cei mai aprigi dusmani ai Legiunii. Incontestabilul lor talent politic, organizatoric, doctrinar s-a concentrat asupra Miscarii Legionare, cautându-i imperfectiunile, expunându-i stângaciile, condamnându-i intransigenta si inexperienta politica, exacerbându-i excesele, zelul înnoitor si atitudinile exclusiviste. Ultimul dintre acesti parinti vitregi a fost generalul Ion Antonescu si asupra personalitatii sale ne vom opri în cele ce urmeaza.

Ion Antonescu - om însetat de puterea absoluta

Se cunostea caracterul lui hotarât, curajos, energic, autoritar. Se stia orientarea lui pro anglo-franceza. Era militarul de Stat Major, dornic de afirmare si progres. Dar si irascibilitatea lui, cu unele iesiri ce-l apropiau de patologic si determinate, dupa unii analisti, de o boala mai veche, ce nu mai putea fi ignorata. Robit de ideea de a domina, suferea greu ierarhiile superioare, cautând sa-si impuna conceptiile de o maniera care i-a îndepartat multe simpatii din partea colegilor de arme. În viata politica se afirmase în guvernul efemer Goga-Cuza, ca ministru al Apararii, si în guvernul de dupa instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, când, tot ca ministru al Apararii, i-a avertizat pe Maniu si Codreanu ca, daca vor contesta Armata - condusa de el - va trage. Intrat însa în conflict cu regele, care la rândul lui nu concepea sa împarta cu cineva dictatura, este marginalizat si facut inofensiv într-o detentie la o manastire. Când iese de acolo în preajma caderii regelui, care era timorat de insurectia legionara, iese cu gândul de vindicta. Nu-l va ierta pe Carol si va cauta sa-l tina în minorat politic pe noul si tânarul rege.

Actul constitutional semnat pe 14 septembrie 1940 de el si de rege îl stânjenea si împotriva acestui act va atenta nu numai o data, desconsiderându-l si încâlcindu-l de mai multe ori. În intimitatea lui a ramas fidel democratiilor occidentale si a cautat fara succes sa se acomodeze conditiilor create de acceptarea colaborarii cu fortele Axei.

Acesta era omul care nu accepta concurenta, nu suporta sa împarta puterea cu cei care-l ajutasera sa vina la putere în septembrie 1940. Oricare ar fi fost acestia.

Dar cine erau acestia?

Nimeni nu poate face minuni în patru luni de guvernare

Erau supravietuitorii unor masacre unice în istoria moderna, cu rândurile rarite, cu o tara sfârtecata, ce predase fara lupta o treime din teritoriul ei, lovita de un cutremur si ravasita de haosul refugiatilor din cele trei zari.

Din miscarea elitista de pâna atunci, care-si manifestase exigentele de încadrare pâna la nivelul adolescentilor, al taranilor si muncitorilor, Miscarea Legionara absorbise acum contingente întregi de oportunisti, ce aveau sa se faca responsabili de multe din abuzurile, din excesele si din insubordonarile ce vor aparea pe parcursul celor patru luni de convietuire.

Si ce s-ar fi putut cere de la o organizatie care nu avea nici macar preponderenta în guvern, într-o tara ciopârtita si cu un aliat extern neloial - cel german, - care se simtea stânjenit de autoritarismul legionar si nu urmarea decât sa-si gaseasca un garant pe care sa poata conta în viitoarele actiuni militare din estul si sud-estul Europei.

Ne îndoim ca, în patru luni de co-guvernare, vreo formatiune politica ar fi putut realiza, în conditiile sociale de atunci, mai mult decât a realizat Miscarea Legionara; abia dupa un respiro de mai multe luni sau de câtiva ani structurile s-ar fi cristalizat, programele si-ar fi dovedit viabilitatea si s-ar fi putut emite verdicte asupra regimului. Invocându-se mereu fie inexperienta, fie stilul de lucru al cadrelor legionare si adunându-se piese la dosar ca pentru un viitor proces plin de incriminari (si pe care generalul l-a si aratat acuzator Comandantului Miscarii) nu se putea sa nu se gaseasca pretextele care sa duca la criza finala. La constituirea acelui dosar o contributie însemnata îsi aduceau necontenit si bine dozat si membrii noului grup de influenta din jurul conducatorului statului, dintre care unii erau informatori directi ai serviciilor de spionaj straine. Pe fundalul caracterului coleric si revansard ca si pe acela al dorintei de a se debarasa de un partener nedorit survine si decorarea Comandantului Horia Sima de catre rege la începutul lui ianuarie, fapt care îl duce la exasperare pe general, omul care nu întelegea sa împarta privilegiile ce decurgeau din pozitia de sef al statului.

Miscarea Legionara nu a fost o oficina nazista

Trei cauze ale conduitei generalului Ion Antonescu pot fi considerate ca determinante ale evenimentelor din 21-24 ianuarie 1941. Întâi caracterul sau, despre care am amintit mai înainte. Apoi, rolul anturajului din guvern, mai ales al subsecretarului de stat de la Interne, Riosanu, si al unui grup de femei ce-si continuau, de fapt, nefastele intrigi din epoca lui Carol al II-lea. Dintre acestea se evidentia Veturia Goga, nu numai o adversara personala a Miscarii, ci si o veche informatoare a serviciilor secrete englezesti. Ultimul element era mult invocata afiliere a doctrinei si practicii legionare la politica Reich-ului. Aceasta relatie de fraternitate sau chiar de vasalitate este unul din falsurile care au adus mari prejudicii Legiunii. Miscarea Legionara nu a fost o oficina, o sucursala nazista în România, stipendiata cu fonduri importante de la Berlin, nu a fost o creatie a propagandei germane. Aparuta cu sase ani înainte de instalarea lui Hitler la putere, îsi avea deja structurate liniile mari ale viziunii sale politice si sociale proprii. În ce priveste cancelariile germane, ele nu au vazut în M.L. decât un partener incomod, în timp ce Antonescu era o figura tranzitorie, care ar fi putut fi usor dominat si eventual schimbat la sfârsitul razboiului. Prin ambasadorul Fabricius, Berlinul stia ca Antonescu i-a adus pe legionari la putere si ca acum el îsi vede periclitata opera de salvare nationala din cauza ingratitudinii legionarilor si a a apucaturilor lor arhaice. Toate informatiile ce ajungeau la Ministerul de Externe de la Berlin erau grosolan deformate în defavoarea Miscarii Legionare atât de ambasadorul Fabricius, cât si de succesorul lui, baronul Manfred von Killinger. Îndraznim sa avansam ideea ca, asa cum, în 1938, dupa vizita la Hitler a lui Carol al II-lea a urmat imediat asasinarea lui Corneliu Codreanu, asa si acum, dupa vizita lui Antonescu la acelasi Hitler, la 14 ianuarie 1941, avea sa urmeze ceea ce pentru noi se numeste lovitura de stat a lui Antonescu.

Diversiunile lui Rioseanu

Refacând firul evenimentelor, vom observa ca înca din 10 decembrie se produc interventii ale subsecretarului de stat Riosanu de la ministerul de Interne, care constituie un preludiu la înasprirea tensiunilor dintre Miscarea Legionara si Antonescu si care aveau sa duca la lovitura de stat. În statul national-legionar, legionarii nu puteau fi rebeli împotriva propriilor structuri administrative ale tarii. Este un termen care a facut epoca prin continua repetare a lui, preluat de la Antonescu de catre comunisti si de la ei pâna azi în istoriografia cripto-comunista. Vom aminti doar câteva din actiunile lui Riosanu, care este implicat direct în mai multe rânduri. Astfel, el dispune interventia armatei în cazul incidentelor de la Cogealac, în Dobrogea, unde macedonenii refugiati din Cadrilaterul cedat Bulgariei intrasera în conflicte marunte cu localnicii mai vechi. Evenimentul a fost exagerat la Bucuresti, dându-i-se amploarea unei revolte locale si a fost nevoie de interventia prompta si de tactul comandamentului legionar din regiune pentru a se aplana neîntelegerile. Dar faptul s-a înregistrat cu grija la pasivul Miscarii, în Cartea Neagra pe care Ovidiu Vladescu, consilierul pe probleme civile al generalului, o tinea la zi cu grija sa de arhivar versat. O alta diversiune a aceluiasi Riosanu s-a produs în preajma Anului Nou, când, sub pretextul ca viata mai multor politicieni, fosti sefi de partide, este amenintata în noaptea de Revelion, a mobilizat unitati de interventie imediata ale jandarmeriei cu armament în dotare, pentru a-i reprima pe presupusii asasini legionari. Fapt care, desi infirmat în mod simplu prin linistea din noaptea respectiva, a creat totusi o tensiune suplimentara în raporturile lui Horia Sima cu Ion Antonescu.

Mii de bucuresteni demonstreaza pentru reinstaurarea legalitatii

Dar ceea ce a accelerat conflictul care mocnea a fost asasinarea maiorului german Doring de catre un agent al serviciilor secrete engleze. Ori, paza demnitarilor straini ca si cea a ofiterilor germani cu functii oficiale cadea în seama subsecretarului de sat Riosanu si nu a ministrului de interne, generalul Petrovicescu. Totusi, Antonescu îl demite pe ministru si face ca si Berlinul sa reproseze tot Miscarii Legionare asasinarea ofiterului german. Demiterea la 20 ianuarie a ministrului determina un protest al studentimii bucurestene împreuna cu legionari din corpul razlet, corpul muncitoresc si sectiile feminine, la care se raliaza mii de alti bucuresteni si care cer repunerea ministrului în drepturile sale, restabilirea echilibrului guvernarii, îndepartarea lui Riosanu. Eliminarea din guvern si din anturajul generalului a elementelor dubioase si curatirea întregului aparat guvernamental de elemente ostile Miscarii. Manifestantii nu cereau decât restabilirea ordinii constitutionale existente si nu au facut nici o aluzie la persoana generalului Antonescu, care, dimpotriva, a fost ovationat. Totul a decurs fara nici un fel de incidente.

Antonescu înlocuieste prefectii prin ordine verbale

Aceasta reactie a bucurestenilor a constituit pentru Antonescu începutul a ceea ce el a numit "rebeliunea legionara".

A doua zi, la 21 ianuarie, generalul Antonescu dispune înlocuirea tuturor prefectilor si chestorilor legionari, concomitent cu eliberarea din functie a prefectului Capitalei, Radu Mironovici, care asigura ordinea publica, si a lui Alexandru Ghica, seful Directiei generale a Politiei. Antonescu da un ordin general ca armata sa ocupe toate institutiile publice punând în fruntea lor ofiteri, dintre coloneii cei mai în vârsta. În acest fel, normativul legal al numirilor în înaltele functii ale statului a fost ignorat. Noii numiti nu au fost desemnati prin vreun decret semnat de conducatorul statului, decret care sa fi fost publicat în prealabil în Monitorul Oficial. Ofiterii care se prezentau la prefecturi si chesturi nu dispuneau decât de ordine verbale, emanate de la garnizoanele militare locale. Singura lor justificare era forta de care dispuneau, întrucât veneau însotiti de un pluton, o companie sau chiar de un regiment, dupa necesitatile locului si momentului. În plus, pretentia lor de a li se ceda locul se baza exclusiv pe amenintarea ca vor trage în caz de nesupunere.

Prefectii si chestorii fusesera convocati primii la Bucuresti chiar de catre general, ceilalti la inspectoratele generale respective înca din 19 ianuarie, iar dispozitiile de convocare a lor au fost strict secrete ale lui Antonescu, de ele nefiind înstiintat nici Horia Sima, nici vreun alt ministru legionar. Prefectii fusesera chemati la Bucuresti pentru a se discuta importante "chestiuni economice", iar chestorii la "reuniuni curente de informare si consfatuire". Subalternii lor, care se aflau în cladirile vizate de armata, au opus o fireasca rezistenta unitatilor militare înarmate. Celor asediati li se alaturasera peste tot numeroase grupuri spontane de sateni si oraseni care fraternizau cu ei. Aceasta rezistenta initiala a fost considerata un al doilea act de rebeliune de catre generalul Antonescu, dupa protestul de la demiterea ministrului Petrovicescu. Incidentele armate au fost putin numeroase întrucât, în cele mai multe locuri, armata, în special soldatii si ofiterii tineri, simpatiza pe legionari si s-au evitat varsarile de sânge. Mai ales ca, spre cinstea lor, generalii de armata Coroama, Dragalina, Avramescu, Leventi, Atanasiu si Popescu, de la Corpurile de armata IV, VI, VII si III, precum si cei de la Timisoara, au fraternizat cu legionarii din institutiile ce urmau sa fie asediate.

Hitler îi someaza pe legionari sa înceteze rezistenta

Exasperat de esecul interventiei din provincie si temându-se de un esec similar în Bucuresti, Antonescu dispune consemnarea regimentelor în cazarmi, pâna când se va limpezi pozitia armatei germane. Aceasta limpezire nu a întârziat. Pe de o parte, înca din 14 ianuarie, când Antonescu se întâlnise cu Hitler, primise de la acesta acceptul de a lua masuri "pentru restabilirea ordinii interne, adica de a stârpi anarhia legionara". Pe de alta parte, informatiile lui Fabricius erau total defavorabile Miscarii Legionare si-l recomandau pe Antonescu ca garantul linistii, a stabilitatii de care Reichul german avea nevoie în România, plina de petrol, în perspectiva apropiatei campanii împotriva URSS. Astfel ca, în dimineata zilei de 23 ianuarie, ministrul german Neubacher îl înstiinteaza pe comandantul Horia Sima ca Hitler îi someaza pur si simplu pe legionari sa înceteze orice rezistenta. Generalul Antonescu este de acord sa fagaduiasca ca, daca rezistenta legionara înceteaza imediat, nici un legionar nu va fi urmarit si M.L. nu va fi trasa la raspundere. În fata acestui adevarat ultimatum, Horia Sima redacteaza împreuna cu Neubacher ordinul de încetare a oricarei lupte si de parasire a localurilor asediate de armata. De fapt, trupele germane erau autorizate sa faca uz de arme. Ultimul comunicat dat de Hitler echivala cu un act de ocupatie. Ofiteri germani chiar au intervenit pe 24 ianuarie la Timisoara, Arad, Deva, Sibiu, Tulcea, somând pe legionarii care erau detinatorii legali ai administratiei sa paraseasca si sa predea cladirile. Apreciem, însa, ca, prin jocul acesta, pozitia generalului Antonescu fata de Berlin era si mai precara decât înainte, el devenind un prizonier al Reichului.

Antonescu nu si-a respectat promisiunile

Ce a urmat? Zone întregi, ca de pilda cea dintre Palatul telefoanelor si Posta veche, de pe Calea Victoriei, au fost mitraliate, victimele, morti si raniti (între 300 si 800), provenind, în imensa lor majoritate, dintre curiosii din populatia civila care venisera sa urmareasca desfasurarea evenimentelor. Nici termenul acordat pentru evacuarea institutiilor si sediilor nu a fost respectat. Antonescu se declansa cu o duritate care nu facea decât sa confirme pronosticurile cele mai sumbre lansate de cei care îl cunosteau.

Pentru a demonstra cu înca un fapt atitudinea dezlantuita a generalului, vom aminti ca Regele Mihai, aflat pâna atunci la Sinaia si pornind spre Capitala ca sa reinstituie ordinea prevazuta în actul constitutional de la 14 septembrie 1940, a fost împiedicat cu forta de a veni la Bucuresti de catre acelasi Riosanu, însotit de un grup de ostasi.

Pe fondul acestor actiuni, opiniei publice i se oferea spectacolul dur, dinamic si pe alocuri violent al unei avalanse haotice de stiri contradictorii, de manifestari care depasisera cadrele consacrate si ritmul unei vieti linistite. Se putea vorbi într-adevar de o insurectie, cele doua parti acuzându-se reciproc si pretinzând ca reprezinta legalitatea.

Cine sunt autorii crimelor împotriva evreilor

În asteptarea unui deznodamânt, organele de ordine erau depasite. Autoritatea sefilor, fara a fi contestata, parea a fi paralizata, amenintata de descompunere. Armata si politia se temeau de legionari, acestia se temeau de repetarea violentelor din partea armatei si a jandarmeriei, care nu odata îi supusese la represiuni dure. Scapata astfel de vigilenta organelor de ordine, pleava periferiilor, ca întotdeauna în istorie, a profitat de criza autoritatii. Astfel, ea a atacat micile întreprinderi ale populatiei evreiesti, pe care o banuia mai demult de a fi autoarea ascunsa a tuturor neîmplinirilor si suferintelor ei. A fost nevoie de numai câteva gesturi mici ale unor agitatori interesati care sa directioneze aceste impulsuri distructive. Au fost astfel devastate un numar de magazine, câteva sinagogi si, ce este mai dureros, au fost ucisi în jur de 120 evrei. Pe marginea acestor deplorabile manifestari în care Miscarea Legionara nu a fost angajata, neexistând niciodata vreun ordin de la centru ori de la alte autoritati legionare, pe marginea acestui trist episod s-a glosat mult în tara si în strainatate, atunci, ca si acum, el cunoscând si reverberatii si firesti exagerari în literatura si dramaturgie. Fapt este si trebuie subliniat ca Antonescu, care a condamnat sute de legionari pentru delictul de simpla apartenenta la Miscarea Legionara, nu a dat nici o condamnare pentru faptele enuntate mai înainte.

Ce a urmat dupa restabilirea linistii? Un val de sute si mii de arestari, mai ales din rândul tinerilor elevi si studenti, supusi unor anchete dure. Respingerea interventiilor de reconciliere facute de personalitati legionare ori de simpatizanti legionari, profesori universitari cu mare audienta în opinia publica. Legionarii care se stiau vizati de agentii serviciului lui Eugen Cristescu au ales exilul, cu tot ce însemna acesta, într-o Germanie care îl ajutase pe Antonescu. Sentintele, dintre care unele capitale, au fost aduse neîntârziat la îndeplinire. În aceste împrejurari a fost împuscat si colonelul Zavoianu, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul. Apoi, se decide trimiterea pe front în scopul unei ipotetice reabilitari, în linia I si în misiuni de sacrificiu, a unui numar de detinuti legionari încadrati mai întâi în batalioanele de la Sarata, alaturi de delincventi periculosi de drept comun. Jertfele au fost numeroase.

##

O problema se mai pune, evreii au avut vreo responsabilitate în declansarea haosului ce a dus la excesele stiute? Atât presedintele Asociatiei comunitatilor evreiesti, Filderman, cât si M. Carp (într-o lucrare a lui) recunosc ca evreii au contribuit la crearea si acutizarea disensiunii dintre Antonescu si Legionari si ca, implicit, si evreii aveau un merit la disparitia statului national-legionar. În ceea ce-l priveste pe Filderman, el era deseori vazut în cabinetele Presedintiei.

Cât priveste pe cei 120 de evrei ucisi în timpul evenimentelor trebuie subliniat ca în chiar lucrarea "Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944", aparuta la editura Hasefer anii trecuti si care are un întreg capitol dedicat evenimentelor, nu se vorbeste nimic despre evreii care ar fi fost ucisi la abator si agatati în cârlige. Este, de aceea, cu atât mai surprinzator ca d-l profesor Nicolae Cajal, ca si d-l Theodor Wexler, ca si regretatul muzicolog Iosif Sava, au afirmat ca la abator au fost ucisi evrei.

Dr. Nae Nicolau

Acest material a fost preluat din ziarul „Oglinda“ de luni, 29 ianuarie 2001

[Acasa] [Inapoi] [Contact]