(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Horia Sima

Pedepsirea asasinilor

(fragmente din "Era libertatii -  Statul National Legionar")

"Dar Dumnezeu vede si va rasplati!" Cu aceste cuvinte isi incheie Capitanul "Insemnarile de la Jilava", iar intr-o notita din ziua de 13 martie 1938, asadar cu o luna inainte de arestarea lui, impartasea unui legionar ceea ce va veni. "Dupa fiecare rastignire, urmeaza o Inviere; dupa fiecare Inviere, o cadere a judecatorilor nedrepti".

Dupa doi ani de la uciderea Capitanului in Padurea Tancabesti, la 30 noiembrie 1938, profetia lui s-a adeverit: scoaterii la lumina a osemintelor Capitanului din groapa de la Jilava, ceea ce echivaleaza cu o Inviere, i-a urmat si caderea judecatorilor lui nedrepti. Prin judecatorii nedrepti nu trebuie sa intelegem numai pe acei din Tribunalul Militar, ci toate uneltele de care s-a folosit Carol pentru a nimici Legiunea.

Vasile Posteuca a explicat ca nimeni altul ce s-a petrecut in noaptea aceea la Jilava.

"Da ... in noaptea aceea la Jilava s-a implinit voia lui Dumnezeu. Invierea lui Corneliu Codreanu si pedepsirea fulgeratoare a calailor lui. Cei ce cadeau in nopatea aceea sub gloante, in cazematele de alaturi de la Jilava, nu cadeau din vrerea pamanteasca, ca rezultat al unei uri sau incetosari de razbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voii lui Dumnezeu, pentru a restaura ordinea si respectul in lume".

Continuand reflexiile lui Posteuca, crima era prea mare ca sa ramana neispasita. Ordinea intregii lumi a fost zguduita prin asasinarea Capitanului. Era o rastignire a unui om care n-a vrut decat binele neamului si apararea Bisericii Crestine. Se formase o conspiratie a puterilor raului, ca sa-l doboare pe acest "cavaler fara frica si fara prihana", care se opunea cu inversunare ca tara lui sa cada sub domnia Anticristului. Trebuia sa piara Codreanu, pentru ca acest "pericol" sa fie inlaturat. Asa au decretat Caiafele de la Palat, incredintand aceasta sarcina fioroasa celor mai abjecte fiinte care s-au gasit in aparatul de Stat.

Dar iata ca rasare soarele biruintei legionare intr-un chip cum nu si l-au imaginat niciodata iudele care au tradat neamul. Cuibul conspirativ de la Palat se sparge si sinistrele figuri care il populau fug in toate partile. Lumina Invierii e asa de puternica incat multi nici nu mai au ragaz sa se ascunda.

"Dumnezeu vede si va rasplati". Toate umilintele, toate chinurile morale si fizice indurate de Capitan in decursul procesului si al detentiei lui prin diferite inchisori, care ating punctul culminant al cruzimii si barbariei prin strangularea lui in Padurea Tancabesti, si-au gasit cuvenita rasplata. In noaptea de 26/27 noiembrie 1940, s-a savarsit un act de Dreptate Divina. Acesta este faptul de crestet din existenta Statului National Legionar. Nici ce a fost inainte si nici ce a fost dupa aceea nu se poate compara ca semnificatie istorica si spirituala. La Jilava, Capitanul a inviat din mormant, iar judecatorii lui nedrepti s-au rostogolit de pe soclul puterii lor, fulgerati de mania Divina.

Cu pedepsirea asasinilor erei carliste, s-a restaurat ordinea morala si respectul dreptatii in lume, cum interpreteaza Vasile Posteuca. Natiunea a primit din nou puteri, a respirat liber, dezlegata de povara crimei savarsite contra lui Codreanu, care apasa greu constiinta fiecarui roman. Caci toti se intrebau, cum de n-a putut fi salvat Capitanul, cum de o natiune intreaga a tolerat sa fie ucis cel mai mare fiu al istoriei ei? Exista si pacate colective, caci vinovatia nu se circumscrie la acei care au indraznit sa-i ia viata. Acum cel putin, prin razbunarea Capitanului de legionarii lui, atata mangaiere se revarsa asupra sufletelor romanilor ca nici omoratorii lui nu s-au putut bucura de roadele faradelegilor lor. Iarasi ni se incruciseaza gandul cu Posteuca, acest vizionar al destinului romanesc, care a prins ca nimeni altul esentele metaistorice ale actului de la Jilava.

"Ma gandesc astazi dupa 4 ani la toate acestea, si vad cele intamplate acolo, total desprins de evenimente si de oameni. Cei ce loveau in cazematele Jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care venea din mormantul Capitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriasa, pe care oamenii n-o puteau inconjura, careia nu i se puteau refuza. Era glasul Capitanului: "Doresc sa fiu razbunat ... deoarece sunt convins ca in felul acesta veti face un mare bine neamului romanesc.""

Nici cand cerea razbunare Capitanul, nu se gandea la el, la o satisfactie personala postuma, ci la binele neamului. El pentru neam a trait si pentru neam a murit. In consecinta, si razbunarea trebuia sa serveasca tot neamului, sa fie un exemplu, sa-l trezeasca din apatie, convingandu-l ca raul, crima, faradelegea, nu vor disparea in valul indiferentei cotidiene, ca intamplari istorice marginale, ca va veni ziua judecatii, cand autorii lor vor trebui sa dea seama de faptele lor nedrepte. Acest deznodamant va fi un indemn, o incurajare pentru masele populare sa nu-si plece grumajii trufiei atotputernicilor de moment, care si-au inchipuit ca punandu-l in mormant pe Corneliu Codreanu, s-au pus la adapost de orice primejdie, pentru ca nu va mai exista nimeni care sa-i traga la raspundere. L-au uitat pe Dumnezeu, care, intr-un mod cu totul neasteptat, i-a fulgerat din carul puterii, azvarlindu-i in pulberea lutului.

Dupa expulzarea noastra de la putere, atat complicii loviturii de stat ai generalului Antonescu cat si profitorii de mai tarziu ai dezastrului tarii, s-au pus pe treaba, utilizand toate mijloacele pe care le oferea puterea, ca sa transmita posteritatii o alta imagine a intamplarilor de la Jilava. Cu ajutorul unor false testimonii si a unor interpretari fortate si tendentioase ale faptelor intamplate, au pretins ca executia de la Jilava a fost premeditata si organizata. Intelegem zelul lor de a falsifica adevarul, caci toti s-au facut vinovati de crime uriase fata de poporul nostru, si, nimic mai simplu pentru propria lor cauza, pentru propria lor dezvinovatire, decat sa demonstreze ca altii au fost mai rai decat ei, acoperindu-i cu cele mai mari insulte si calomnii.(N-a fost asa pe timpul Regelui Carol? Dupa ce a dat lovitura de stat, nu l-a acuzat pe Capitan si dat in judecata ca pregatea el razboiul civil?) Dar faptele sunt prea evidente si vorbesc prin ele insile ca sa mai poata fi rastalmacite, indiferent de "istoricii" de circumstanta pusi in slujba regimurilor respective.

In ceea ce ma priveste, n-am avut onoarea sa ma numar printre razbunatorii Capitanului, nici material, nici moral si nici cel putin ca sugestie. Caci este o onoare, sa fi fost razbunator al celui mai mare roman al tuturor timpurilor si poate unul din cei mai mari oameni ai istoriei universale. Eu am creat cadrul politic, conditiile statale, care au permis pedepsirea asasinilor, dar nici n-am premeditat, nici n-am ordonat si nici n-am organizat executiile de la Jilava din noaptea de 26/27 noiembrie 1940. Dimpotriva, ma pot acuza de neglijenta, de o lipsa de vigilenta in urmarirea vinovatilor. N-am fost suficient de atent la masinatiile Generalului, la nivelul inferior al aparatului de stat.

Am scris in "Cazul Iorga-Madgearu" si in volumul I. din "Era libertatii", cum generalul Antonescu, la inceputul lunii noiembrie, mi-a facut senzationala destainuire ca "ii va pedepsi pe vinovati cu toata strasnicia, dar nu vrea sa verse sange". Era o radicala schimbare in atitudinea lui. Voi relua acest episod. Ei bine, din acel moment si fara sa se mai consulte cu mine, a instigat Comisia de Ancheta sa fie mai binevoitoare cu asasinii aflati sub ancheta, culminand cu interventiile lui neloiale cu ordinul dat in noaptea de 26/27 noiembrie ca sa fie schimbata garda legionara de paza la celulele detinutilor cu o garda militara. Nu mi-am dat seama in cursul lunii noiembrie ce se pregatea in culisele Presedintiei, de intrigile ce se teseau intre lotul vinovatilor si conducerea statului, prin mijlocirea anturajului lui Antonescu, al ministrului Justitiei Mihai Antonescu si al Colonelului Rioseanu, subsecretar de stat la Interne. Daca n-ar fi fost alti legionari mai vigilenti decat mine, cine stie, acuzatii inchisi la Jilava ar fi putut scapa.

In noaptea de 26/27 noiembrie 1940, la Jilava s-a produs o descarcare. Asa cum se aduna norii si apoi cerul este brazdat de fulgere, tot astfel oamenii adunati la Jilava au pasit in noaptea aceea la pedepsire sub imperiul unei cutremurari interioare. Unii camarazi lucrau la mormant, pentru a da de osemintele Capitanului, iar dincoace asasinii lui se aflau in viata, inchisi in celule. Cauza vizibila a actului razbunarii era deschiderea mormantului. Dar exista si o cauza invizibila. O inspiratie supraomeneasca, ca venita de la un inger al razbunarii, ii indemna pe legionari sa ii loveasca pe raufacatori. Nu se puteau odihni osemintele Capitanului in noua lor asezare din cripta de la "Casa Verde", fara aceasta reparatie, fara "caderea judecatorilor lui nedrepti".

Nu se poate tagadui ca au existat indemnuri, impulsuri, comentarii, ingrijorari, exprimate de unul sau de altul, inainte de impuscarea detinutilor. A fost o transmisiune continua de la mormant la celula, o convergenta in gand si actiune intre toti aceia care se aflau in noaptea aceea la Jilava. Dar nu ca rezultat al unei premeditari, ci ca expresie a unei stari de spirit colective. Au fost intrepatrunderi de ganduri, emanate din aceeasi pornire interioara ca sa fie razbunat Capitanul; a existat un consens al pedepsirii.

Aceasta este explicatia adevarata, simpla si clara, a celor intamplate la Jilava. Tot ce s-a brodit mai tarziu de catre scribii antonescieni de la Presedintie sau de istoricii regimului comunist, e pura fantezie. Sunt supozitii gratuite, fara nici un fundament real, destinat sa acumuleze hula peste hula asupra Legiunii. Victimele dictaturilor care au urmat si care am fost tot noi, legionarii, trebuiau nu numai ucisi, ci si desfiintati moralmente prin faptele lor anterioare, prezentate intr-o perspectiva deformata. Si acum sa ne intoarcem la Posteuca din nou, care, cu dragostea lui adanca pentru Capitan, a patruns pana in miezul adevarului:

"Au fost si mai sunt inca oameni (si probabil ca vor mai fi!), care sa ne acuze ca i-am impuscat pe calaii Capitanului, fara a-i judeca. Dar oare deschiderea mormantului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai teribila sentinta, care va ramane in toata istoria romaneasca? Biruinta legionara in cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabila sentinta? Mai era nevoie de formalitati? Si totusi, noi n-am ocolit acele formalitati. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de la Jilava sa fie judecati. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea mai implacabila, cea mai tare decat toate vicleniile oamenilor n-a putut fi. Pe cei de la Jilava i-a judecat istoria si tot ea i-a pedepsit prin mana legionarilor, la porunca mormantului care se deschidea in noaptea aceea, pentru a aduce a doua zi, neamului intreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea Invierii".