(c) Fundatia "George Manu", 2001-

La Iasi sub bombardament aerian, 1941

Mit si adevar in problema "trenului mortii"

de dr. Epifanie Cozarescu

Aceste documente inedite sunt mãrturii ale unui medic cernãutean, mare erudit. Ajuns în Roman (dupã ce absolvise în 1938, Facultatea de Medicinã la Iasi si a fãcut rãzboiul ca medic pe front), e deposedat de tot ce avea, e deportat cu familia si chinuit ani de zile de autoritãtile comuniste. A redat Romanului multe comori ale istoriei orasului si zonei noastre, gãsite si prelucrate din arhive uitate si din mãrturii iconografice si relatãri ale trãitorilor acelor vremuri (el însusi, fiu de Sef al arhivelor la Palatul Mitropolitan din Cernãuti). A publicat o lucrare de exceptie despre cei 200 de ani de istorie a Spitalului Precista Mare din Roman si numeroase articole si studii de istorie si istorie a medicinei.
Aceste adevãruri trebuie stiute si spuse, sã le afle toti cei care ciuntesc încã istoria noastrã, deformând obrazul - si asa biciuit si scuipat al - neamului nostru românesc.
Camelia Corban


În volumul de fatã, cu triste amintiri despre cele întâmplate la Roman în ziua de 3 iulie 1941, vom insera mai întâi, în chip de preambul, evenimentele petrecute la Iasi cu câteva zile mai înainte. Asa cum se observã, ele au avut o strânsã interdependentã, ba chiar filiatiune între ele, având ca eroi principali pe Prof. dr. Alexandru Moruzi, în Iasi iar pe doamna Viorica Agarici, Presedinta Filialei Locale a Societãtii “Crucea Rosie”, în Roman.
Pe atunci, subsemnatul activam ca "intern" la Spitalul Caritatea, sub conducerea reputatului neurochirurg si chirurg-general Prof. dr. A. Moruzi [...]. La 22 iunie 1941, când s-a decretat "Mobilizare generalã" pentru începerea rãzboiului de reîntregire, unitatea noastrã, cu întregul ei personal, a fost "mobilizatã pe loc", având datoria a primi si trata rãnitii cei mai gravi, îndeosebi cei cu leziuni ale sistemului nervos central (creier si mãduva spinãrii). Spitalul Caritatea a devenit astfel "Spitalul militar de Zonã Interioarã (Z.I.) Nr. 286”. Dat fiind profilul sãu specializat, aici urmau a se primi formatiunile sanitare înaintate, precum Ambulantele Divizionare si Spitalele de Campanie. Dar, când tunurile bubuiau la numai 18 kilometri depãrtare de orasul Iasi, atât spitalul nostru, cât si celelalte cu profil similar au fost obligate sã primeascã rãnitii adusi în grabã, direct de pe zona de operatii, unii pansati sumar la "Posturile de prim ajutor", altii deloc! Sãrmanii rãniti erau adusi de urgentã cu autosanitare, cu autocamioane sau alte mijloace de transport moto si hipo. Era un semn cã doborârea nedreptei frontiere trasatã între frati, în anul precedent, era mai dificilã decât se pãruse în Ordinul generalului (ulterior, maresal) Ion Antonescu: "Ostasi, vã ordon treceti Prutul!" Sovieticii, opunând o rezistentã acerbã, cauzarã, precum se vedea, multiple pierderi atât trupelor noastre, cât si celor aliate, germane. Acestia din urmã nu se internau la noi, ci în Feldlazarett - amplasate si acestea în Iasi; unul chiar în vecinãtatea Spitalului Caritatea, în clãdirea Liceului Ortodox de fete, unde acum functioneazã Radiodifuziunea ieseanã.
Ca urmare a avalansei de rãniti care pierdeau sânge, se impunea o muncã "non stop", pentru salvarea atâtor eroi. Din aceastã cauzã, la Spitalul Z.I. 286 atât chirurgii, cât si ajutoarele lor (printre care mã numãram), nu-si îngãduiau o clipã de rãgaz, pânã când nu era cules si ultimul rãnit aflat pe tãrgile depuse în holul spitalului. Iar dupã 24, 36 ori 48 ore de muncã încordatã, dacã sosea un nou transport de rãniti, în loc de a se odihni o frânturã de ceas, gustau o cafelutã si ... iarãsi la datorie.
Reglementar, triajul noilor sositi începea cu examinarea lor "la piele", în scopul depistãrii leziunilor avute, schimbarea garourilor hemostatice si a bandajelor îmbibate, imobilizarea provizorie, cu atele a fracturilor, administrarea de lichide cu medicamente analgetice, sulfamide antigangrenoase; controlul radiologic al focarelor de fracturã si zdrobiri pentru descoperirea corpurilor strãine (schije, plumbi) retinute. Dupã aceasta - la sala de operatii. De fapt, lucrau concomitent douã echipe chirurgicale, în douã sãli alãturate. Cãtre prima dintre acestea, unde lucra prof. Moruzi cu ajutoarele sale (dr. Ionel Bogdan alternativ cu dr. Vsevolod Urbanovici, plus doi interni), se îndrumau cazurile mai grave. Aici, pe cât posibil, anestezia era localã sau rahidianã, menajând astfel starea generalã a pacientilor; la nevoie se recurgea si la narcozã (adormire) cu eter, mai rar chloroform, hemostaza era perfectã, spre a reduce la minimum noi pierderi de sânge la organismele deja spoliate. La necesitate majorã, se administrau si transfuzii de sânge proaspãt, recoltat pe loc de la donatori universali. La trepanatii craniene, pentru extragerea din creier a aschiilor osoase ori a schijelor, se foloseau manevre delicate, nesocogene. Lucrul decurgea în liniste desãvârsitã, cu putine cuvinte, încât adjunctii profesorului trebuiau sã fie mereu atenti spre a-si potrivi gesturile cu ale acestuia ori a-i servi, la momentul potrivit, instrumentul necesar. Un intern experimentat exercita functia (acum numitã de anestezie-reanimare), în sarcina lui cãzând narcoza, transfuziile, tensiometria periodicã spre a surprinde la timp si a combate prãbusirile tensionale. Procedând astfel, cu prudentã si tehnicitate ireprosabile, se evitau la minimum decesele pe masa de operatii. Aceeasi grijã pentru evitarea amputatiilor invalidante, oricât efort uman si investitie materialã trebuiau investite împotriva distrugerilor osoase si a suprainfectiilor microbiene, cauzatoare, în trecut a dezastrelor pomenite. În sala a doua, unde se introduceau rãnitii de gravitate medie sau usoarã, operau alternativ, câte unul din cei doi medici auxiliari, asistati de interni sau externi. În ambele pãrti îsi fãcea simtitã prezenta sora sefã de la blocul operator, Maricica Lãzãrescu. Datoritã hãrniciei si constiinciozitãtii sale, ea se bucura de încrederea totalã a profesorului în problema sterilizãrii materialelor noi si a instrumentarului, igienizarea si dezinfectia sãlilor de operatii aflate în sarcina ei.
În sprijinul material si spiritual al rãnitilor nostri veneau si unele asociatii caritabile, precum Societatea Nationalã de Cruce Rosie, Oficiul Român de Patronaj s.a. Li se ofereau cadouri în alimente, dulciuri, tigãri, efecte de lenjerie, cãrti patriotice, iconite... Sub egida acelorasi veneau si formatiuni artistice cu program literar sau musical, fãcându-i pe rãniti sã uite pentru moment suferintele care îi tineau la pat. O astfel de ocazie memorabilã a fost, prin luna august a acelui an, vizita doamnei Maria Maresal Antonescu, în compania cãreia se afla si ciobanul iluminat Petrache Lupu de la Maglavit. Când apãrea acesta în usa salonului, rãnitii, oameni obisnuiti din popor, emotionati, se aburcau din paturi ca si cum ar fi dorit sã zboare în întâmpinarea lui, sã îi cearã binecuvântarea, nu preotilor însotitori. Desi nitel peltic, acesta îi îmbãrbãta spunându-le "Fratilor, nu fiti necãjiti dacã ati pierdut o mânã sau un picior; sufletul de buni români sã nu-l pierdeti. Asa sã vã ajute Dumnezeu!" si trecea de la pat la pat întinzându-le o iconitã pentru sãrutare. Dupã plecarea lui si a celorlalti, sãrmanii rãniti aveau senzatia ca si cum "li s-ar fi luat o piatrã de pe inimã". Pânã si plãgile începurã a li se cicatriza mai usor. Desigur, sub influenta beneficã a furtunii neuro-endocrine prin care trecurã...

Întâmplãri din oras

În vreme ce la Spitalul Z.I. 286, si nu numai, se lucra ca într-un stup de albine, în oras începuserã a se comite acte de sabotaj a ordinii publice si a efortului de rãzboi. Se pare cã acestea au debutat în cursul noptilor întunecoase, fãrã lunã, când pe deasupra orasului au început a se roti câte unul-douã avioane de recunoastere sovietice care, pe lângã misiunea lor de bazã, mai aruncau ici-colo câte o bombã, a cãror explozie tinea populatia în alertã. Se zicea cã lansau si parasutisti, care gãsindu-si adãpost prin podurile unor case si prin copaci, mitraliau de acolo unitãtile de infanteristi aflate în mars cãtre front. Se mai zicea cã locurile unde trebuiau sã fie lansati parasutistii, erau indicate prin luminile unor becuri electrice aprinse în cosurile caselor.
Desigur cã imediat dupã întâmplãrile cu parasutistii, au fost organizate razii de prindere a celor care au pus semnalizãrile luminoase si a complicilor acestora. Patrulele erau mixte: politisti români dublati de ostasi SS germani. Pânã seara au fost adusi la Chestura de Politie (de pe str. V. Alecsandri) circa 500 de indivizi. La triajul riguros fãcut în aceeasi noapte, dirijat de chestorul sef, col. Chirilovici, si de prefectul judetului, col. Captaru, nu stiu ori de au gãsit vreun parasutist, dar au fost identificati 100 de comunisti notorii, care furã trimisi numaidecât în inchisoarea militarã de la Copou. Toti ceilalti au fost eliberati si trimisi la casele lor. Norocul celor 100 de retinuti, cãci, asa cum se va arãta mai departe, în modul acesta le-a fost salvatã viata.
Dar sturnbandfurerul H. Ohlenburg, de la Comandamentul german al orasului, nefiind multumit de rezultatul acestei anchete, a hotãrât sã o ia de la capãt, cu metode si mijloace proprii. Asa încât, cu ajutorul unor patrule compuse din agenti SS, pânã în seara urmãtoare, 6.VI.1941, au fost umplute iarãsi beciurile si curtea înalt îngrãditã a Chesturii, cu persoane ce li se pãruserã ... suspecte. În cursul noptii, altã "anchetã", însã cu mitraliera, de care n-a scãpat nimeni. În dimineata urmãtoare cine a trecut pe acolo (str. V. Alecsandri), a putut vedea suvoiul de sânge închegat, scurs, ca din abator, pe sub poarta Politiei, peste bordura trotuarului, în rigolã, iar de aici la vale... În zilele si noptile ce au urmat, fãcându-le „Kurzeren Prozess" (rãfuialã mai scurtatã), nu-i mai aduserã la Politie, ci îi împuscaserã pe trotuar, în fata caselor de unde i-au scos. Dimineata treceau cãrutele Primãriei, îi încãrcau ca pe butuci, ducându-i la santurile-gropi comune din cimitirul Israelit...
Vrând sã mai debaraseze orasul si de alti - pentru ei - indezirabili, îi imbarcarã în douã trenuri de vite, puternic oblonite ca sã nu intre nici aerul la cei înghesuiti înãuntru; trenuri cu destinatie diferitã: primul, care ne intereseazã îndeosebi, spre Lagãrul de concentrare de la Cãlãrasi - Ialomita, al doilea - la Podu Iloaei. Dar, ca sã nu ajungã prea repede, îi purtarã înainte si înapoi, pe caniculã, încât peste jumãtate din ei se sufocarã. Trenul întâi, care si-a meritat cu prisosintã trista poreclã de „trenul mortii", dupã ce si-a lepãdat 650 de morti la Târgu Frumos, 350 la Mircesti, ajunse, în dimineata de 3 iulie `41, la Roman. Aici le-a iesit imediat în întâmpinare echipa de infirmiere ale Crucii Rosii, cu serviciul în garã, intentionând sã le acorde, ca si trenurilor cu rãniti, ceai si pachetele cu hranã rece. Dar paznicii germani ai trenului le interziserã apropierea de vagoane. Atunci fu chematã în ajutor presedinta Filialei locale de Cruce Rosie, doamna Viorica Agarici.
Urmarea, se stie si se mai scrie despre gestul eroic: S-a postat în fata locomotivei, declarând cã nu va pleca de acolo pânã nu se vor da la o parte obloanele, în spatele cãrora detinutii strigau cerând aer si apã. Cu sprijinul oficialitãtilor române, printre care si al Reginei Mamã Elena, aflatã în vizitã la Spitalele militare Z.I. din localitate, a prefectului judetului Roman, generalul Stefan Ionescu, s-a ajuns prin telefon la generalul Ion Antonescu. Iar acesta solicitând sprijinul Generalului colonelului Eugen von Schorner, comandantul Armatei a 11-a germanã, ce coopera în Basarabia cu trupele noastre, a venit ordinul de eliberare a trenului si de oprire a actiunilor antievreesti de la Iasi. Atunci s-au mai gãsit 350 de morti, care au fost îngropati la Sãbãoani. Trenul a fost igienizat, detinutii vii - asistati, dupã care a putut sã-si continue cursa la destinatie, mai debarcând numai 12 morti la Mãrãsesti.
În calitate de martor ocular al acestei drame iesene, am intentionat sã dovedim cã „Holocaustul de la Iasi", atribuit în totalitate nouã, românilor, s-a datorat integral fractiunii naziste a trupelor germane. Este un adevãr crud, care spus si cu acelasi prilej, poate va fi mai bine înteles si receptat ca atare.


Viorica Agarici – mit si adevar in problema "Trenului mortii"


Din capul locului declar ca nu am intentia de a nega sau minimaliza tragicele evenimente petrecute la Iasi in iunie/iulie 1941, care s-au derulat pana in gara Romanului. Despre asta s-a scris si se va mai scrie mult, incat modesta mea contributie s-ar pierde ca o picatura de apa intr-un ocean de venin. In schimb, voi aduce cateva elemente noi legate de cele intamplate la Roman. Cititorii au latitudinea sa le arunce in talgerul balantei ce li se va parea mai adecvat.

Asadar, la gara din Roman - Era in fatidica zi de 3 iulie 1941, cand s-a anuntat sosirea, in tranzit, a unui tren cu evrei deportati din Iasi. Pentru fetele de la Cantina Crucii Rosii, ca si pentru personalul punctului sanitar din gara condus de doctorita Veronica Falcoianu (foto alaturata), situatia parea similara cu cea a trenurilor de raniti cu stationare scurta, avand alta destinatie. In acest rastimp, li se acordau, in vagoane, ajutoarele umanitare si medicale necesare. Totusi, judecand bine, medicul de serviciu la punct in acea zi, in unire cu echipele de la cantina, au inteles ca situatia actuala va fi oarecum diferita. Din aceasta cauza au chemat-o in ajutor pe doamna Viorica Agarici, presedinta Filialei locale a Societatii nationale de Cruce Rosie. Dansa a venit fara intarziere, insotita de vicepresedinta, d-na Eliza Vargolici si de medicul primar al judetului, dr. Stefan Pasov. In urma lor a sosit si seful Comenduirii Pietei, cpt. I. Cocaneanu.

Din primul moment, duduia Viorica a inceput a-si organiza echipa cu care avea sa intre in actiune. Din aceasta faceau parte: Sofia Lazarescu (sefa cantinei), invatatoarele Zoe Iacobescu, Elena Taune si Maria Curelescu, tinerele Mura Hagiaturian, Rodica Lazarescu si doua maici detasate de la manastirea Agapia. Intre timp, cpt. Cocaneanu a luat informatii suplimentare de la biroul de miscare al garii, de unde s-a intors foarte posomorat. Cand au iesit pe peron, cantinierele cu tavi si cosuri cu de ale gurii, 4 soldati cu caldari cu ceai, doctorita Falcoianu insotita de of. san. V. Toma si infirmierele voluntare de Cruce Rosie, purtand medicamente pentru urgente si material de pansat, Cocaneanu s-a apropiat de d-na Agarici, soptindu-i ceva la ureche. Cei prezenti au spus ca niciodata n-au vazut-o decat blanda si amabila, dar acum si-a iesit din sarite!

Deodata intra trenul in gara - o garnitura lunga cu vagoane de marfa ("bou-vagon" cu portierele zavorate) din care razbateau voci disperate, cerand ajutor si apa! Pentru acest tren insa era un Ordin de la Comandatura militara germana din Iasi, ca nimeni sa nu se apropie.


Interventia Reginei-Mama (Relatare a doctorului Nicolae Horga, radiolog sef la Spitalul Precista)

La aflarea acestui ordin d-na Viorica Agarici i-a cerut cpt. Cocaneanu sa intervina pentru a fi deschise vagoanele si a se putea acorda asistenta medicala celor din interior. Cpt. Cocaneanu l-a contactat telefonic pe generalul de Divizie Stefan Ionescu, prefectul judetului Roman care tocmai atunci se pregatea sa intampine pe Regina Mama Elena, sosita intr-o vizita la spitalul din Roman.

Prefectul i-a expus Reginei situatia disperata din gara chiar in Spitalul Precista Mare (atunci Z.I. 448). cand se faceau prezentarile si i-a raportat tot ce se intampla in gara. Revoltata, regina l-a trimis pe aghiotantul ei pentru a verifica daca informatia este adevarata. Cand aghiotantul s-a intors si a confirmat cele spuse de prefect, Regina i-a cerut generalului Stefan Ionescu sa-i inlesneasca legatura cu generalul Ion Antonescu, care se afla in trenul Patria, aflat in exclusivitate la dispozitia sa. Regina cerandu-i sa ordone deschiderea portierelor si acordarea asistentei medicale evreilor din tren.

In tot acest timp, d-na Agarici a dus o adevarata "batalie" cu soldatii germani care pazeau si ei trenul. Ea a pasit hotarata inainte, facand fetelor semn sa o urmeze. Trebuiau sa strabata distanta pana la linia a 4-a, unde fusese tras trenul cu deportati, semn ca nu va avea cale libera. Prioritate aveau atunci trenurile militare germane si romanesti, care goneau spre front. Asa incat avea de stationat un timp, exact cat era nevoie a intra cu ajutoarele cerute. Soldatii germani, cand au vazut ca grupul de persoane in alb se apropie hotarat de trenul lor, le-au iesit inainte, cu pistoalele mitraliera intinse si strigand: "Zuruck Verboten!" (Indarat! Oprit!). Era o prima somatie. D-na Agarici, fara teama, li s-a adresat pe acelasi ton: "Verflucktes Gesindel, auf die Seite!" (Creaturi blestemate, la o parte!). Cpt. Cocaneanu, stiind de ce sunt in stare acesti ostasi fanatici, din trupele SS, a venit in graba rugand echipa sa se intoarca pe peron, caci la o a doua somatie, acestia vor trage in plin. A fost un moment de panica. Fetele si soldatii cu caldari au facut cale intoarsa. Numai duduia Viorica Agarici s-a repezit ca un glonte in fata locomotivei, prinzandu-se cu mainile de ea si a inceput a striga cat tinea o gura ca daca nu se deschid portierele vagoanelor, pentru a se acorda ajutor detinutilor, ea ramane acolo pana ce va trece trenul peste dansa!

In timpul acesta, nemtii isi vedeau linistiti de treaba, asteptand momentul cand vor putea ordona pornirea trenului, cu riscul, de a strivi romanca aceea furioasa... La amenintarea cu pistolul in piept a unui ofiter SS, Viorica Agarici a raspuns: "Wenn Du mich schiesst, schiesst Du deine Mutter!" (Daca ma impusti pe mine, o impusti pe maica-ta!).

Intre timp, generalului Ion Antonescu, informat de cele intamplate la Roman si neavand autoritate asupra militarilor germani care nu permiteau asistarea detinutilor, a luat legatura cu Comandantul al Armatei a XI-a germana, generalul colonel Eugen von Schorner solicitandu-i aprobarea celor solicitate de regina Mama. Acesta, in cele din urma, a ordonat asistarea deportatilor din trenului cu evrei.

In sfarsit au fost date la o parte usile de la un vagon, le-a aparut o scena de infern: vii si morti, claie peste gramada, cu imbracamintea sfasiata zaceau intr-un namol de fecale si urina. Era prea din cale afara! Pentru a nu alarma populatia orasului (din care peste 7000 erau evrei), care prinzand de veste, incepusera a aflui spre gara, s-a convenit ca trenul sa fie impins indarat, la Sabaoani. Acolo fura deschise toate vagoanele iar cei morti, dupa ce au fost verificati de cpt. Dr. Radu Popovici, chirurgul Spitalului Militar (venit si el cu sanitarii sai, foto alaturata), au fost depusi intr-o groapa sapata ad-hoc in dosul garii.

Dupa intoarcerea trenului in gara dintre cei vii, cei bolnavi au fost consultati de doctorita Falcoianu, o parte din ei fiind internati in Spitalul Militar pentru ingrijirile necesare. Intre timp, dr. Stefan Pasov, medicul orasului, colaborand cu Presedintele Comunitatii evreiesti, dr. med. Reznic Meer, au organizat transportarea, cu randul, a tuturor deportatilor valizi la baia Companiei a IV-a Sanitara de langa gara, unde au fost curatiti, reechipati cu haine noi, hidratati si alimentati, cu ajutorul si pe contul Comunitatii. Bineinteles, sub paza severa, pentru a se evita dezertarile. La randul lor, prin grija Companiei a IV-a sanitare, toate vagoanele au fost spalate, dezinfectate si capitonate pe jos cu paie proaspete, peste care s-au intins cearceafuri.

A doua zi, 4.VII.1941, cu obloanele descuiate, trenul - fost pana aici „al mortii" - s-a repus in miscare. Pe parcurs, oprind in garile mai mari, se deschideau usile vagoanelor pentru ca echipele de Cruce Rosie sa poata controla si asista deportatii. E drept, ici - colo se mai auzea si cate o huiduiala, venita din partea unora, dar asta nu a influentat cu nimic tinuta ocrotitoare a organelor oficiale. Ajunsi cu bine la Calarasi (pe Dunare), la predare in lagar au fost numarati 776 de oameni. Precum se stie, in 1944, au fost eliberati cu totii.



Epilog

1. Prin anii ‘50, dupa razboi, victimele, in numar de 53, dezgropate la Sabaoani (nu „370" cum gresit s-a scris!), carora li s-a adaugat mortii in numar de 360, depusi anterior la Mircesti, au fost aduse la Cimitirul Israelit din Roman, unde au fost reinhumate in doua gropi comune alaturate, peste care s-au turnat placi de beton cu dimensiunea de 3/10 metri. Din cele de mai sus rezulta ca, daca intre Mircesti si Roman, cale de 20 km, si-au pierdut viata inca 53 de oameni, fara „minunea" de la Roman, la Calarasi ar fi ajuns numai cadavre.

A fost in mod incontestabil, meritul duduii Viorica Agarici, de a-i fi salvat pe acestia. Dar nu numai al ei, singura; fara concursul tuturor persoanelor sus mentionate, n-ar fi reusit aceasta performanta. Ii reamintim: capitan I. Cocaneanu, general divizie Stefan Ionescu, vicepresedinta Crucii Rosii romascane, Eliza Vargolici, cei trei medici cu ajutoarele lor. In fine, dar nu in ultima instanta, acordul in acest sens al conducatorului statului (si prin concursul prompt al Reginei Mama Elena), a tras mult in cumpana. Mai e nevoie sa amintim si compasiunea populatiei romascane (crestini si mozaici la un loc) care au contribuit cu totii la usurarea suferintelor atator oameni inocenti...?

2. La urma, inca ceva despre doamna Viorica I. Agarici, eroina acelor zile. Dupa anii 1949, a fost despuiata de toata averea ei (proprietatea de la Calugareni, jud. Roman, casa din oras de pe str. Alexandru cel Bun etc.) si aruncata in strada, fara chip de subzistenta. A avut totusi noroc de cateva familii romascane care i-au intins atunci o mana de ajutor. Familia av. Mart a primit-o intr-o odaita, iar dintre evrei, dr. medic Iosif Abraham si fotograful Jack Reinstein organizau lunar, pentru ea, o cheta (bani marunti), pe care doamna nu voia sa-i primeasca decat sub forma de recompensa pentru meditarea unor copii (printre care si elevul Radu Cozarescu). Desigur, fiind retinuta in casele acestora si la masa de pranz. In fond, era adusa in pozitia de cersetoare. De altfel, si umbla cu cosnita de papura in mana, unde i se mai arunca cate ceva...

Ar fi plecat din Roman, dar nu avea unde: sotul, mort de gangrena apendiculara in spitalul de aici (nu la Iasi, cum s-a scris!), cei trei fii, Georgel, Vasilica si Costache, bagati la puscarie... Abia in 1967, Georgel fiind eliberat, s-a mutat la dansul, in Bucuresti. De atunci si-a adus aminte si Federatia comunitatilor evreiesti de meritele doamnei Agarici, fixandu-i o mica renta viagera.

Acum, eroina de la Roman isi doarme somnul de veci intr-un cimitir din Bucuresti, in vreme de copacul sadit in amintirea ei, pe „aleea dreptilor" de langa Rechowod (Israel), creste falnic.

Dr. Epifanie Cozarescu
("Permanente" Nr.6-8/2003)

Prelucrarea textelor dupa articole aparute in presa (Flagrant nr. 14, 1991, Monitorul de Neamt, nr. 66 (588), 22-23 martie 1997) si relatarile autorului, medic si cercetator de istorie a medicinii. Domnia sa, la randu-i, a prelucrat marturiile facute de insasi Viorica Agarici si martori (medici si personal sanitar) ai acelor evenimente cu care a discutat.