(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Adevãratul chip al ‘maresalului’

Trebuie sã recunoastem cã evenimente de o importantã crucialã pentru istoria României si care au lovit direct în fiinta Miscãrii Legionare ne-au rãmas necunoscute pânã astãzi si este posibil sã ne rãmânã necunoscute încã multã vreme. Explicatia acestei lipse de informatii stã în simplul fapt cã Miscarea Legionarã s-a bucurat doar de un rãstimp extrem de scurt (septembrie 1940 - ianuarie 1941) pentru a intra în contact cu surse importante si arhive secrete ale evenimentelor care au punctat istoria tãrii, în ultimul secol. Este drept cã am bãnuit în unanimitatea cazurilor relatii uneori surprinzãtoare între fortele antiromânesti, dar cu aparentã nationalistã, si fortele antiromânesti cunoscute ca atare chiar prin însãsi firma lor.

Ziarul România liberã, din 3 septembrie a.c., oferã câteva relatii sub semnãtura lui Vladimir Alexe, asupra unor legãturi secrete între oamenii de prim plan ai regimului Antonescu si Partidul comunist din România. Ar fi o naivitate de neiertat din partea noastrã dacã conventiile încheiate între comunisti si exponentii politicii lui Antonescu ar fi disociate de fondul real întretinut de însusi conducãtorul statului al directiei în care a militat atunci, asa cum ne-a fost dat sã citim în revelatiile din ziarul mai sus pomenit: "Prima conventie de colaborare între comunisti si regimul Antonescu s-a încheiat pe 11 ianuarie 1941, prin mijlocirea Serviciului secret de Informatii, reprezentat de comisarul Petrovici, si a lui Constantin David, care reprezenta Partidul Comunist din România (PCdR). Prin aceastã conventie, PCdR se angaja sã participe la evenimentele din 20-23 ianuarie 1941 prin actiuni anarhice în cartierele evreiesti, alãturi de politisti, derbedei si hoti. Comunistii si-au respectat angajamentele, aducând astfel o importantã contributie la consolidarea regimului Antonescu, cu aceastã ocazie. Participarea comunistilor la devastarea cartierelor evreiesti, din 20-23 ianuarie 1941, este însã si astãzi un 'tabu' pentru istoria PCdR".

Mãrturisim cã desi bãnuiam contacte, la vremea aceea, între antonescianism si comunism, si cu toate cã ea este atestatã astãzi în cruda ei realitate, ne vine, totusi, greu sã ne împãcãm cu corectitudinea faptului direct, situat deasupra oricãror dubii. Stilul discursiv si patriotard al fostului conducãtor autoproclamat degrabã "maresal", ne trezea, ce-i drept, anumite suspiciuni, dar ni se pãrea exagerat sã-i atribuim o duplicitate care ar fi condus pânã la încheierea unor conventii cu comunistii.

E greu sã uitãm cã la 11 ianuarie 1941, când regimul Antonescu încheie prima conventie cu oamenii partidului comunist, generalul se pregãtea sã denatureze motivul pentru care Horia Sima nu a mers împreunã cu el la o audientã fixatã de Hitler. Motivul a fost prezentat lui Hitler ca o dovadã de ostilitate din partea legionarilor fatã de politica Reich-ului. În subsidiar, Antonescu mergea pânã acolo, încât sã-l înfãtiseze pe Horia Sima ca dusman al lui Hitler si trãdãtor al Europei nationaliste. Atasamentul real si cinstit al Miscãrii Legionare la Axa Roma-Berlin a devenit în manevrele initiate de Antonescu un act de trãdare. Totusi, în acelasi timp, trãdãtorul cauzei nationaliste în Europa si în tarã era însusi Antonescu. Cât caz a fãcut omul acesta de corectitudinea si onoarea lui în actele politice de pretins exponent al nationalismului românesc, la ce diapazon a vorbit de dãruirea lui integralã în rãzboiul de mai târziu împotriva Sovietelor, si cum n-a pierdut nici un prilej sã se ipostazieze în modelul unei fuziuni profunde între cele douã mari idei: crestinã si nationalã! Ori de câte ori Miscarea Legionarã a vorbit despre Antonescu si conflictul ei cu el, s-a ferit sã-i aplice epitete sortite sã-l elimine din ordinea moralã. Oare, astãzi, dupã ce am fost pusi în fata dovezii cã Antonescu a subminat întelegerea lui de colaborare frãteascã si nationalã cu Miscarea Legionarã, ce ne mai poate retine pentru a-i aplica pe frunte stampila de trãdãtor? De altminteri, toate conflictele stârnite în cursul aparentei cooperãri dintre General si Miscare erau preambulul loviturii de stat pe care a dat-o la 21 ianuarie 1941 si a desãvârsit-o cu concursul inconstient al armatei germane.

Nu putem trece cu vederea cã îndepãrtarea Miscãrii Legionare prin fortã si în cadrul unei strategii de o supremã perfidie, a fost pregãtitã de Antonescu, alãturi de comunisti, stipulând masacrarea populatiei evreiesti din douã cartiere binecunoscute ca fiind asezarea lor predilectã. Câtã josnicie trebuie sã fi stãruit în Antonescu pentru a transforma în victimã o populatie fatã de care avea obligatia sã-i respecte viata si bunurile. Cãci conventia prin care se nãpustea asupra ei, asmutind împotrivã-i drojdia mahalalelor, denota o uluitoare absentã a simtului moral. Iar manevra prin care a stãruit sã arunce în spatele Miscãrii Legionare crimele dezlãntuite de el, secondat de drojdia societãtii, refuzã orice comentariu. Înscrierea în calendarul evenimentelor din ianuarie 1941 a crimelor si jafurilor sãvârsite de antonescieni si comunisti, ca promotori ai dezordinilor convertite în ‘rebeliunea legionarã’, rãmâne o paginã în istoria României motivatã sã conteste tot ceea ce a pretins Antonescu cã a dãruit pentru Dumnezeu, tarã si neam. Nu stim dacã istoricilor care au afirmat sus si tare cã evenimentele din ianuarie 1941 au fost provocate de legionari, nu le revine datoria de a recunoaste cã au nesocotit adevãrul ascuns în spatele acestor evenimente. Dupã publicarea celor douã conventii dintre Antonescu si comunisti se confirmã, fãrã nici o urmã de dubiu, cã mult trâmbitata ‘rebeliune’ a fost pregãtitã de conspiratia antonesciano-comunistã, cu cel putin 10 zile înainte.

A doua conventie încheiatã de Antonescu, în iulie 1941, cu exponentii Partidului comunist din România este un alt model de trãdare a aliatilor lui si de inconstientã în urmãrirea telurilor unui rãzboi. Ea e prezentatã astfel: "A doua conventie între comunisti si regimul Antonescu s-a încheiat în iulie 1941, dupã atentatul contra trenului «Patria», si a fost semnatã de Eugen Cristescu, directorul SSI, si Stefan Foris, secretarul PCdR, din acel timp. Prin aceastã conventie, comunistii se angajau de a se abtine de la acte de sabotaj în industria de armament si transportul feroviar pe perioada rãzboiului. SSI-ul, la rândul sãu, se angaja sã nu trimitã pe front nici un comunist, care astfel ar fi ajuns sã lupte contra lui Stalin si a URSS. În al doilea rând, de a nu-i preda pe comunisti lui Adolf Eichman pentru a-i duce în lagãrele germane. În al treilea rând, de a nu se opune 'infiltrãrii' cãtre Bucuresti a comunistilor din tarã".

Considerãm cã una dintre conditiile de la baza acestei conventii este un monument de criminalitate si, totodatã, dovada profundei alienãri a lui Antonescu de interesele comunitãti românesti, vãzute în perspectiva viitorului. Cãci în vreme ce se dãduse un ordin ca nici unul dintre comunisti sã nu sufere consecintele rãzboiului scutindu-i de mobilizare, legionarii erau concentrati în puncte din imediata apropiere a frontului, pentru a fi trimisi sã lupte în "batalioanele mortii". Asadar, tineretul care constituia o garantie incontestabilã a plãmãdirii unui viitor onorabil pentru societatea noastrã, elementului acestuia i se pregãtea o moarte de neocolit. Nu vãd ce ne poate opri sã concluzionãm cã Antonescu pregãtea viitorul României conservându-i pe comunisti si lichidându-i pe legionari. Sã retinem cã dincolo de toate acuzatiile aduse legionarilor, în virtutea cãrora li se contestau o sumã de calitãti, putine minti au împins vrãjmãsia, încât sã nu li se recunoascã atasamentul fatã de neam. Pânã unde putea sã meargã rãtãcirea lui Antonescu, încât sã-si imagineze cã poate sluji interesele tãrii, conservându-i pe comunisti si suprimând segmentul cel mai important din tineretul tãrii, care purta atunci pe umerii lui greul rãzboiului!

Revelatiile articolului apãrut în România liberã constituie o îndatorire a cercetãtorilor trecutului nostru apropiat, pentru a situa în lumina ei adevãratã o epocã de primã importantã din istoria româneascã. În cadrul unei noi viziuni asupra evenimentelor din 1941 este obligatorie revizuirea modului cum s-a cerut armatelor române sã lupte pe frontul de rãsãrit, cum au fost abandonate pozitii dupã pozitii, facilitând strãpungerea frontului românesc si, mai ales, cum s-a ajuns la actul de la 23 august 1944, când însusi regimul antonescian a convenit "de a nu se opune 'infiltrãrii' cãtre Bucuresti a comunistilor din tarã".

Mircea Nicolau ("Permanente", Nr. 9/2003)