(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Cine si de ce nu iartã Miscarea Legionarã “a lui Horia Sima”?

Tandemul Ion Antonescu, general în rezervã, si profesorul Horia Sima a reusit si, cu pret de sânge, a obtinut îndepãrtarea de pe tronul Regatului român a lui Carol II la începutul lui septembrie 1940. Contestat si urât de majoritatea populatiei tãrii, acest degenerat psiho-fizic reusise, sub comanda unor forte strãine si ostile tãrii si poporului român, sã ducã de râpã statul în toate structurile sale existentiale, ajungând la o adevãratã dezmembrare teritorialã, iar pe cetãtenii tãrii sã-i ducã în anarhie, indiferentism si chiar disperare. O singurã mânã de oameni din jurul sãu, celebra camarilã, stãpânea si jefuia fãrã nici o fricã, având siguranta cã nimeni nu va putea sã-i rãstoarne de pe scaunele de conducere, în care se înfipseserã prin uzurpare, fraudã si coruptie.

Bine informat si abil mânuitor al intrigilor politice, Carol nu se temea de liderii politici ai vremii, fiindcã observase (corect) cã zbuciumul lor nu era în mod sincer pus în slujba intereselor tãrii si ale neamului majoritar care o locuia, ci cã fiecare îsi cãuta propriul interes (Iuliu Maniu si Ion Antonescu fiind în prim plan) sau cel al partidului în cadrul cãruia se afla.

Toate acestea si multe altele pot fi citite în volumul al III-lea al lucrãrii d-lui Alex. Mihai Stoenescu, penultimul, se pare, al unei tetralogii purtând titlul Istoria loviturilor de stat din România – Cele trei dictaturi (RAO International Publishing Company, 2002). Mãrturisesc cã dupã ce am citit primele douã volume ale acestei serii am asteptat cu interes volumul III, în care speram sã citesc despre evenimente pe care le-am trãit si la care, în parte, am participat.

Autorul declarã cã vrea sã se pãstreze pe linia adevãrului stiintific, motiv pentru care aduce o însemnatã cantitate de informatii documentare, dar care nu acoperã integral toate afirmatiile d-sale. De asemenea, emite judecãti pe care le propune a fi chei de întelegere a multora dintre faptele încã neîntelese si neexplicate nici dupã 60 de ani de la consumarea lor.
Rostul acestor rânduri va fi de a-l ajuta sã afle titlul exact si sã gãseascã înteles multora din faptele relatate de domnia sa, mai ales cã este câte ceva care nu este în cuprinsul lucrãrii – fiind îndreptãtiti sã credem cã fie din lipsa informatiei, fie dintr-o pornire initialã partizanã. Noi nu respingem apriori unele din judecãtile d-sale. Câtusi de putin. Dimpotrivã, fiind de acord cu unele dintre ele, suntem bucurosi si ne permitem sã-l felicitãm pentru valoroasa contributie la informarea generatiei prezente si mai ales a celei viitoare a poporului român.

Urmãrind cu atentie filmul istoric derulat în sutele de pagini ale lucrãrii, nu poti sã nu fii izbit de un fapt: dintre toti actorii prezenti în acest joc, autorul nu-i prezintã pe fiecare cu cele bune si rele ale lor, afarã de unul singur: Horia Sima. Este declarat scurt si nedocumentat „omul lui Moruzov” si nu a putut cãpãta nici un alt calificativ decât acela de „terorist”. Acuza se extinde si asupra celor condusi de el, dupã cât se pare abuziv si necompetent. Insistenta cu care ne este prezentat în mod atât de întunecat acest fost profesor de liceu m-a fãcut sã intitulez pãrtile din lucrare care trateazã despre Horia Sima si Miscarea Legionarã a fi o adevãratã „obsesie legionarã”.
Într-adevãr, autorul vorbind în volumele precedente despre Miscarea Legionarã a adoptat o atitudine de corect observator al celor în legãturã cu miscarea nationalist-crestinã întemeiatã în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, încercând a-i descifra o legitimitate. Dar când ajunge sã trateze evenimentele din septembrie 1940 – atunci când România trecea de la dictatura regalã la cea antonescianã – autorul îsi schimbã brusc viziunea.

La pagina 332 are grijã sã ne arate motivul care l-a dus la brusca schimbare. În capitolul Miscarea Legionarã a lui Horia Sima luãm cunostintã cã se „face o distinctie voitã între organizatia lui Corneliu Codreanu si ceea ce cunoastem sub aceeasi denumire de Miscarea Legionarã a lui Horia Sima”.

Noi nu întelegem ce a vrut sã spunã, sau mai bine zis ce a înteles când a alãturat „distinctie voitã” la „aceeasi denumire”; ori este deosebire (si, eventual, în ce constã) ori este aceeasi. „Miscarea Legionarã a fost decimatã (executia unuia din zece, dar în cazul cu pricina proportia nu a avut cum sã fie stabilitã) în cei doi ani succesivi de asasinate, 1938 si 1939, iar la conducerea rãmãsitelor a fost propulsat de cãtre Moruzov, seful SSI, un agent al sãu, Horia Sima” (subl. n.). Ne oprim deocamdatã cu citatul si încercãm sã atragem atentia asupra acestei afirmatii: „Horia Sima – om al lui Moruzov”, formulã categoricã, semãnând a axiomã. Aceastã caracterizare a lui Horia Sima nu ne oferã nici un temei documentar, prin care sã ne arate de unde stie d-sa, trãitor la câteva decenii dupã petrecerea faptelor relatate, cã Horia Sima era omul lui Moruzov.

Cititorii lucrãrii la care ne referim nu sunt câtusi de putin informati asupra celui ce era sef al SSI. Îi vom informa aici cu titlu general si orientativ. Acel Moruzov, rusnac din Tulcea (amintim aici cã Boeru era din Hârsova), a fost numit de Carol II cu un scop initial precis. Care îi vor fi fost calitãtile, pregãtirea si cum de a ajuns în gratiile regale? Unde l-a dibuit Carol si cum l-a cocotat asa de sus? D-l Stoenescu nu suflã o vorbã, desi am putut vedea în cele trei volume cã a avut acces la felurite surse informative. Oare despre Moruzov nu a putut afla nimic? Cred cã în cercurile pe care le frecventa d-sa mai existau supravietuitori ai vremurilor la care se face referire, care cu un minim efort de memorie sã-i spunã câte ceva despre acest sinistru personaj.

El si-a început activitatea alcãtuind vestitele „dosare” ale intelectualilor din România (asa fusese instruit si trimis de NKVD, care l-a recomandat lui Carol. Lista cu numele celor „îndosariati”, fiind copiatã în trei exemplare, unul a fost trimis la Moscova, unul lui Carol, iar unul pãstrându-l el, pentru zile negre. Carol s-a servit cu mare randament. Rusii, rãbdãtori, au folosit-o dupã 1944; dupã ce au cotropit tara, pe cei ce nu pieriserã pe front i-au luat ca din oalã, multi dintre ei habar nu aveau cã se aflau de ani buni în vizorul sovieticilor.
Va sã zicã, Moruzov, agent sovietic în România, fidel slujitor al intereselor rusesti, îl are „om al sãu” pe profesorul român crestin Horia Sima, declarat cu vorba si cu fapta anticomunist, antisovietic si anticarlist. Prin cele fãptuite de Horia Sima în acele zilele, nu vedem în ce fel putea sluji stãpânilor lui Moruzov.

În orice caz, dornicul de adevãr istoric, legat de acest adevãr mãcar sentimental, nu numaidecât si prin constiintã, trebuia sã arate cititorilor pe ce temei credibil stie d-sa cã Horia Sima a fost agentul lui Moruzov?

Din rândurile care urmeazã reusim sã întelegem de ce a fost nevoie sã se recurgã la aceastã afirmatie fãrã acoperire. Trebuia gãsit ceva care sã-i justifice repetatele d-sale afirmatii cu privire la „Miscarea Legionarã a lui Horia Sima”. Pentru d-sa si pentru multi altii problema legionarã constituie si azi, ca si odinioarã, o obsesie.

„În momentul septembrie 1940 pozitia lui Horia Sima la conducerea Legiunii nu era încã definitivatã”, este în cã o afirmatie nesprijinitã pe vreo bazã documentarã. Mãcar asa…, sã se fi spus, cutare sef sau personalitate legionarã a declarat în vreun fel cã Horia Sima nu a fost acceptat sau a fost contestat de cutare sau cutare, desi se stie cã în lunile anterioare fusese numit ministru si activa febril la reorganizarea Miscãrii Legionare.

Mai departe se afirmã: „organizatia cunoscând regrupãri, nuclee, centre rãspândite în tarã si fenomene de localizare pronuntarã (ce o fi vrut sã spunã cu asta?). Principalul corp supravietuitor orientându-se cãtre tatãl lui Corneliu Z. Codreanu, numerosi lideri legionari (mai înainte era vorba doar de rãmãsite, la nivelul întregii Legiuni!) îl acuzau pe Sima pentru violentele (care?) declansate fãrã ordin (de la cine, de la Moruzov?), pe timpul cât Codreanu era în închisoare, cu scopul de a provoca asasinarea acestuia”. Va sã zicã Cãpitanul a fost asasinat din cauza lui Horia Sima? Bietii români, cum vor înghiti ei gãlusca aceasta? Dacã la un moment dat Horia Sima a „lucrat ceva”, este de înteles cã a displãcut atunci si displace si acum unor anumite cercuri din România.

În sfârsit, mai aflãm „una”: „Numirea sa la conducerea Miscãrii Legionare a fost fãcutã de Ion Antonescu, prin decretul din 14 septembrie 1940” (sursa informativã Pr. Stefan Palaghitã). În ce calitate Antonescu, venit din afara Miscãrii, avea dreptul sã facã o astfel de numire si încã prin decret?

Si asta dupã ce Horia Sima reusise a organiza Miscarea si a strânge acele câteva mii de legionari care prin manifestatiile din Capitalã, Brasov si Constanta împotriva regelui trãdãtor, întreprinzând actiuni riscante, ajunsese sã forteze mâna lui Antonescu spre a obtine plecarea, detronarea lui Carol. Aceastã actiune, cum spune d-l Stoenescu, era doritã si recomandatã de toti liderii politici, dar nici unul dintre ei nu avusese curajul a o înfãptui, fiecare asteptând „sã o facã celãlalt”.

Doar “contestatul” sef, Horia Sima, a avut curaj. De ce si de unde? „Ceilalti” actionau toti si fãrã exceptie – o stim tot de la d-l Stoenescu – în vederea realizãrii unor scopuri sau nãzuinte personale. Singur Horia Sima a intervenit în interesul unui popor umilit si batjocorit, a unei armate care-si lepãdase în retragerea din teritoriile cedate orice simt al onoarei militare (ostasii români s-au lãsat ucisi, degradati sau spurcati cu dejectii) si al demnitãtii umane. Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Dacã vrãjmasul îti dã o palmã, întoarce si celãlalt obraz”. Acea recomandare privea relatiile interpersonale si nu acelea ale unui ostas confruntat în cadrul împlinirii sacrei îndatoriri de apãrare a tãrii, cu nemaiauzite modalitãti de batjocurã.

În numele acestora toate s-a ridicat Horia Sima si prin cele ce a fãcut a dovedit cã nu a pus hotar, el si ai lui, actiunii lor. Au fost martiri si rãniti, dar numai dintre legionari. Nu stim dacã în lupta anticarlistã a cãzut vreun liberal, tãrãnist sau alt opozant. În schimb, ostasii de sub comanda lui Carol si Antonescu care s-au lãsat ucisi si batjocoriti de comunisti, au tras în plin în fratii lor români. Si ca sã nu fie cineva nelãmurit, Al. Stoenescu încheie, scriind cu litere groase: „Numai din septembrie 1940 putem vorbi de caracterul terorist explicit al Miscãrii legionare”. Va sã zicã, actiunea hotãrâtoare de izgonire de pe tron a lui Carol II a fost pentru d-l Stoenescu „teroristã” (?!).
Îngrijorat de curajul cu care a fãcut aceastã afirmatie, d-sa continuã: „Vor exista întotdeauna îndoieli asupra faptelor de violentã personalã si colectivã din trecut, dar si noi informatii asupra felului cum au fost provocate”. Formulare sibilinicã care încearcã sã o sprijine documentar trimitându-ne la o notã de subsol în care ne recomandã tot o lucrare a d-sale: Armata, maresalul si evreii (RAO, 1998) si un adaos explicativ conceput în acelasi stil. Ca sã nu rãmânem datori îl vom cita: „Eu însumi am confruntat documente si mãrturii noi, care ridicã semne de întrebare asupra dreptului la ripostã al legionarilor, dar reactiile lor nu vor putea fi scoase niciodatã din contextul lor juridic (sentintã sau prorocie?) alterat de interventii politice”. Aceastã frazã cu iz de formulã masonicã poate fi înteleasã în sensul cã în vremea aceea nici unui român nu-i era îngãduit sã se opunã batjocurii si nici mãcar sã încerce a spãla obrazul murdãrit de excrementele democratiei sovietice lucrate în România de Carol II, bineînteles la sugestiile din vremuri de erotism ale Duduiei. Orice gest contrar era socotit act terorist.

Dar cine era Duduia si în numele si interesul cui lucra? Recent s-a arãtat în presã cã ea se definea „o evreicã cu pãrul rosu”. Ca sã întelegem formula, trebuie sã facem un scurt popas în istoria evreilor. Pe scurt, patriarhul Isaac a avut doi fii: Esau (Edom, nume cãpãtat dupã bogatul sãu pãr rosu) si Iacob. Duduia era edomitã, evreicã, dar nu israelitã (numai urmasii lui Iacob purtau acest nume); edomitii (rosii) erau altã spitã ebraicã. Între cele douã ramuri a existat o vrãjmãsie secularã, consemnatã în Vechiul Testament.
Cui servea Duduia? Sunt convins cã d-l Stoenescu stie mai multe decât a scris. Nu este greu de înteles, chiar din cele spuse ici, colo de d-sa cã fusese prostituatã si agentã sovieticã., adicã slujitoare a ateismului comunist. Pozitia pe care o cucerise era importantã – amantã pe fatã a regelui, cu intentia de a legaliza legãtura desfrânatã prin cãsãtorie (Carol se afla la a treia, iar ca „ortodox” se afla într-o situatie delicatã).

KGB-ul nu putea pierde pozitia câstigatã prin infiltrarea Duduii si nu dorea cãderea lui Carol. Dupã ce sovieticii reusiserã ocuparea Basarabiei, Bucovinei de Nord si a Tinutului Hertei fãrã sã tragã un glont, doreau în mentinerea lui Carol pe tron, sperând a ocupa ce mai rãmãsese din România, înainte ca nemtii sã-i poatã împiedica. Dar lozinca pe care o aflai pe mai toate buzele – „Fie tronul cât de mic, numai sã nu abdic” – exprima lapidar tragicul situatiei.

E momentul în care Antonescu – adus în Bucuresti dupã un domiciliu fortat la mãnãstirea Bistrita – presat de nemti, de popor si de Miscarea Legionarã, oferindu-i considerabile avantaje lui Carol (pensie pe viatã, plecarea cu toatã averea si lãsarea „cuiului lui Pepelea”, în persoana fiului sãu), îl convinge nu atât sã abdice, ci doar sã pãrãseascã tara si tronul. De unde Miscarea Legionarã cerea judecarea pentru numeroasele lui crime, Antonescu l-a lãsat sã plece însotit de o numeroasã camarilã, într-un lung tren încãrcat cu prada strânsã în cei zece ani de jaf sistematic al tãrii.

Pe legionari i-a amãgit cu înselãtoarea formulã: „Aveti rãbdare”. Si asa a fost pânã la 21 ianuarie 1941, când pregãtirile fiind încheiate, în acelasi timp cumpãratã si bunãvointa germanã, Antonescu a putut trece la înlãturarea legionarilor, prin lovitura sa de stat, sub masca luãrii mãsurilor de apãrare!

De ce nu au intervenit rusii nu ne-o spune d-l Stoenescu. Noi credem cã i-a oprit Dumnezeu pentru jertfa de sânge a legionarilor – numiti teroristi pentru cã voiau îndepãrtarea cu orice pret din capul tãrii a unui psihopat (o demonstreazã pe larg d-l Stoenescu), trãdãtor si asasin cum rar s-a mai vãzut în istoria acestui neam. Deoarece planul sovietic de a pune mâna pe România printr-o Izabelã modernã a esuat, fiind astfel întârziat cu cinci ani, „agentul lui Moruzov” fiind cel care l-a zãdãrnicit, nu a putut fi uitat si iertat de marea noastrã prietenã.

Furtuna antilegionarã a continuat. De ce aceastã urã împotriva legionarilor este si azi nestãvilitã? Nu e greu de înteles: deasupra României planeazã acelasi diavol rosu care în fel si chip îi duce pe români (si mai ales pe ceilalti conlocuitori) sã urascã pe singurii care, vãrsând râuri de sânge si fluvii de lacrimi, au pus totul în lupta împotriva cotropirii de cãtre imperialismul sovietic.
Oare Intelligence Service britanic si CIA american cred cã oamenii formati de Moscova rosie se vor putea transforma din slujbasii lui Antihrist sã devinã niste blânzi democrati? Chiar dacã ar vrea, Centrala nu le dã voie si actioneazã prin bratul ei cel lung.
Renuntãm acum sã analizãm si ultimul act al tragediei poporului român, trãitã dupã 1940. Ne referim la celebra asa zisã „rebeliune legionarã”. […] Si de astã datã „terorismul” legionar a încercat sã tulbure linistea adusã de stãpânirea lui Antonescu… Obsesia legionarã nu a putut fi, însã, vindecatã. Ea apare ca o manifestare psiho-patologicã de care continuã a fi stãpâniti toti aceia care vãd în aceastã miscare desfãsurarea unei forte materiale care le amenintã interesele si bunul trai material.

Dar miscarea aceasta (Miscarea Legionarã) este o miscare a duhului acestui neam, care pe încetul va ajunge sã dea jos zãbranicul înselãtor prin care legionarii au fost obnubilati. Încrezãtori în dreptatea si bunãtatea Sfintei Providente, ei asteaptã ca încã o datã glasul Arhanghelului sã se audã cu tãrie: „Sã stãm bine, sã stãm cu fricã (de Dumnezeu) si sã luãm aminte” (de poruncile Lui). Cãci Duhul vine de unde nu stii si se duce tot unde nu stii.

dr. Iosif Niculescu,
medic, veteran de rãzboi ("Permanente" Nr. 5/2006)