(c) Fundatia "George Manu", 2001-

“Dosar Horia Sima”

În primul rând, titlul cãrtii, care putea fi cu totul altul, fãrã a folosi cuvântul “dosar”, vrea sã-l punã pe Horia Sima în postura de infractor. De altminteri, întreaga carte îl prezintã ca pe un om certat cu treburile statului si în conflict cu ceea ce autoarea, dacã ar fi fost obiectivã, putea sã scoatã din el, un om onorabil si normal. Nimic din aceastã carte nu aminteste de Horia Sima, conducãtor de organizatie legitimatã sã conducã statul la un moment dat si sã justifice nãzuinta ei de a se implica decisiv în soarta Neamului românesc. Încã din capul locului suntem nevoiti sã ne impunem rezerve asupra unei cãrti ca aceasta, construitã pe baza unor note informative ale Corpului de detectivi si care, în final, este lipsitã de minima detasare, absolut necesarã care i se impune când emite pretentia de a judeca un fenomen politic, pe care-l trateazã, în cel mai fericit caz, cronologic. Telul cãrtii este, dupã ce se strãduieste sã demonstreze incapacitatea celui care a înfiintat Miscarea Legionarã, sã conteste si calitatea de continuator a aceluia care gãseste chiar în impasul Miscarii Legionare, rudimentele unei organizatii fãcute sã înfrunte tribulatiile vremii si reaua credintã a adversarilor ei.

Încã de la studiul ei introductiv, cartea pãrãseste linia de obiectivitate care i s-ar fi impus. Astfel, autorul introducerii, prof. Gheorghe Buzatu, renuntã la tinuta cu care a tratat-o initial si adoptã acuzatii împotriva Legiunii care nu se întrevedeau odinioarã. Ca atare, de unde în “Radiografia Dreptei Românesti”, scrisã împreunã cu domnii Sandache si Corneliu Ciucanu, Miscarea Legionarã prezenta calitãti care o impuneau în complexul bibliografic românesc, iatã cã în ultima lucrare pe care dl. Gh. Buzatu o compune singur, i se atribuie scãderi pe care nu le avea pânã atunci. De unde dl. Buzatu contestã Legiunii acum “orice bazã de masã”, ea devine o “agenturã a hitlerismului”, capabilã de “trãdarea tãrii”. Este însã de retinut cã toate declaratiile lui Horia Sima trebuie luate sub beneficiul de inventar, pentru cã era interesat sã disimuleze o sumã de fapte pe care, în mod firesc, nu trebuia sã le declare, ci sã le prezinte autoritãtilor sub altã versiune decât s-au petrecut. Chiar în studiul introductiv, dl. Buzatu afirmã cã Horia Sima avea de ascuns unele informatii utile dar, în primul rând, incomplete. Încât, pentru o întelegere cât mai apropiatã a declaratiilor lui, strecurate în studiul introductiv, se impune ca unele fraze, ca de pildã: “Am fãcut inventarul episoadelor legionare din 1938-1939 câteva zile în sir, [23-27 Mai 1940] dimineata si dupã masã, în biroul lui Niki Stefãnescu, n-am fãcut altceva decât sã disecãm trecutul. Am parcurs, cu fel de fel de întreruperi si comentarii, momentele principale dintre Miscare si Regim [Carol al II-lea].”... Urmeazã unele momente citate de Horia Sima din cursul confruntãrii cu Carol al II-lea. Nici intimitãtile Comandamentului Legionar, în urma arestãrii si apoi uciderii lui Corneliu Codreanu, nu fuseserã ignorate. De asemeni, declaratia lui Ernest Urdãreanu, Maresalul Palatului Regal, este si ea citatã, în sensul cã în actualele împrejurãri, „legionarii pot aduce un important aport... pentru salvarea Tãrii si a Tronului”, trebuiesc luate ca o anumitã rezervã a faptelor citate. Important este cã în urma acestei declaratii a lui Horia Sima, are loc punerea lui în libertate, în seara de 13 Iunie 1940, eliberarea altor legionari cunoscuti, dupã 14 Iunie 1940 si audienta lui Horia Sima pe care acesta dorea sã o aibã, fãcând parte  din planul lui de contact cu Suveranul.

Autoarea cãrtii, doamna Honciuc, reia o notã a Corpului detectivilor din 23 Mai 1940, referitoare la activitatea legionarilor dintre 1938-1940, în tarã si în Germania, explicând rostul „actului de nebunie al lui Horia Sima” de a reveni la Bucuresti, de la Berlin, în Mai 1940, prin vointa acestuia de a împiedica cu orice pret ca România sã intre într-un rãzboi împotriva Reichului fascist, ceea ce este încã o motivatie inventatã de Sima. Autorul sintezei din 23 Mai si din  zilele urmãtoare, (mai mult ca sigur Niki Stefãnescu) a consemnat la un moment dat, urmãtoarele: „I-am arãtat lui Horia Sima numai câteva din actele de initiativã regalã, din care se desprinde categoric nestrãmutata grijã a M.S. Regele, pentru viitorul tãrii, câteva aspecte de lealitatea faptelor cu caracter binevoitor, contractate fatã de Germania si absurditatea insinuãrii agresivitãtii fatã de Reich”. Horia Sima s-a sculat atunci în picioare si a spus: „dacã este adevãrat ce spune M. Sa, dacã acestea sunt gândurile Regelui, atunci este cel mai mare Suveran pe care l-a avut Natia noastrã vreodatã”. Aceastã declaratie a fost fãcutã în totalã libertate de cunostintã, fiindcã Horia Sima stia cã initiativele atribuite Regelui erau pur si simplu inventate. Si, mai departe, vorbind de Corneliu Codreanu, H. Sima spune: „dacã, într-adevãr, a avut ocaziunea sã se apropie de M.S. Regele [Carol II] si nu a fãcut-o, a comis cea mai mare gresealã politicã, fãrã de care Miscarea Legionarã nu ar fi alunecat pe panta actualã!” Si aceastã declaratie a fost o înscenare a lui Horia Sima, pentru a acredita o imagine diferitã a evenimentelor. A le gãsi o defectiune caracterialã, ca si cum aceste declaratii erau compromitãtoare pentru Horia Sima, înseamnã a nu întelege tactica prin care acesta încerca sã câstige încrederea lui Niki Stefãnescu. De altminteri, toate elogiile lui Horia Sima la adresa Regelui, nu urmãreau decât derutarea oficialitãtii în ancheta la care era supus. Tot astfel, mentiunea despre trecerea la comanda Legiunii a câtorva personalitãti, începând cu Belgea si continuând cu Ion Antoniu si Const. Papanace, urmãrea derutarea oficialitãtii si lãsarea unei impresii de sinceritate, când ea nu mai avea nicio importantã. Este de a preciat abilitatea lui Sima, care lãsa impresia unei sinceritãti reale în relatia cu anchetatorii sãi. În acelasi spirit trebuie înteleasã ideea lui Sima prezentatã anchetatorilor, cã soarta Cãpitanului era pecetluitã si cã nu mai putea fi schimbatã în niciun fel. Era cu neputintã ca H. Sima sã ajungã la aceastã concluzie, când scopul si actiunea lui erau motivate de hotãrârea de a  apãra viata lui Codreanu. De asemenea, abilitatea cu care lãsa sã se înteleagã cã ordinul de pãstrare a linistii era respectat când, de fapt, în felul acesta, lãsa sã se creadã cã înlãuntrul Legiunii nu mai exista nicio ascultare. Erau si alte modalitãti de a prezenta viata politicã, astfel încât adversarii Legiunii sã fie derutati. Printre ele, trebuie cunoscut procedeul prin care lãsa sã se creadã cã  Sima a recunoscut greseala de a-l privi pe Rege într-o luminã falsã, gresealã la crearea cãreia au contribuit numerosi factori, începând cu Corneliu Codreanu si terminând cu Iuliu Maniu.

Însusi portretul lui Horia Sima de pe coperta cãrtii, de copil îmbufnat, este departe de a-l reprezenta, si pãstreazã aceeasi linie falsã a întregii lui fizionomii, cultivatã de-a lungul cãrtii. Este încã o dovadã cã autoarea n-a adâncit caracterul lui Sima si s-a mentinut într-o inexactã poetretizare a omului. Cine a adâncit fatetele lui, înfãtisate de-a lungul vremii, este usor sã ajungã la concluzia omeniei sale, pãstratã chiar în tragice împrejurãri.

O altã prezentare a lui, mergând însã pânã la trãsãturi deplin conforme cu realitatea omului înfãtisat, rãsare din rândurile închinate lui Carol al II-lea. Nu stim dacã cineva l-a vãzut pe Monarh în natura lui anormal de prefãcutã si vicleanã, asa cum apare în portretul pe care i-l face Sima, la moartea acestuia:

“[...] Omul acesta [Carol] nu iubea decât propria lui persoanã. Nu concepea o actiune generoasã, un gest de detasare de sine însusi. Era un complex de egoisme perfect  pus la punct. Nu vedea în oameni decât niste instrumente pentru a-si satisface setea de mãrire, dorul de arginti si poftele care îl munceau. Simtul datoriei îi era strãin. Familia, Dinastia, Neamul – notiuni fãrã interes, fãrã corespondentã interioarã. Un astfel de individ, în care numai imaginea exterioarã rãmãsese de om, era sortit sã intre în conflict cu Neamul, asezându-se de-a curmezisul elanurilor lui creatoare. Acest fond tenebros n-avea altã iesire în istorie decât sã se asocieze cu cele mai degenerate fãpturi ca sã sãvârsesascã Marea Crimã [...].

În mijlocul dezagregãrii generale a tãrii, o singurã fortã mai rãmãsese intactã: Miscarea Legionarã. Ea nu putuse fi captatã, nici împãrtitã si nici intimidatã de prigoana continuã a autoritãtilor. Popularitatea ei crescuse simtitor între anii 1933-1937. Alegerile din 1937 i-aduseserã 66 de deputati. Era vizibil cã regimul ocultei nu se putea consolida, atâta vreme cât Miscarea nu era pusã la pãmânt. Anii 1938-1939 i-a consacrat Regele Carol, distrugerii Legiunii. Dupã toate încercãrile de pânã atunci, învãtãturile ce le-a tras oculta, erau cã împotriva Legiunii, o singurã metodã mai putea fi eficace: terorismul de stat. Planul întocmit prevedea, într-o primã fazã, decapitarea Miscãrii de sefii ei autentici, în frunte cu Corneliu Codreanu, iar în a doua fazã, captarea celor rãmasi în viatã, cu frica mortii în oase si cu oboseala anilor de lagãre si de închisoare. Pentru executia sefilor legionari nu-i trebuia Regelui nici inimã de viteaz, nici inteligentã politicã, nici viziunea viitorului, ci o echipã de cãlãi antrenatã si bine plãtitã. La 30 Noiembrie 1938 si 22 Septembrie 1939, cea mai mare parte a elitei legionare este masacratã. Cât priveste partea a doua a planului, acesta n-a izbutit pentru cã Miscarea mai avea încã suficientã vigoare ca sã-si reconstituie centrul ei de greutate si sã reia lupta contra regimului. S-a afirmat deseori cã Regele a deschis lupta contra Gãrzii de Fier pentru a împiedica alunecarea României în orbita puterilor Axei. Nici acest lucru nu stã în picioare. Politica externã a Regelui Carol n-a fost nici pro-occidentalã, nici antigermanã, ci exclusiv personalã. Era o politicã la dispozitia regimului. În vara anului 1940 a dat totul peste cap, toate  relatiile externe create pânã atunci, ca sã câstige favoarea lui Hitler. Totul a încercat, în afarã de a sacrifica ceva din atotputernicia camarilei. A acceptat toate amputatiile teritoriale fãrã un protest, fãrã a se gândi cã, cu o altã echipã de guvernare, tara ar fi vorbit si o altã limbã. Colaborarea care s-a început între Rege si Miscare, în vara anului 1940, determinatã de situatia grea în care ajunsese tara, n-a putut duce la rezultate din cauza aceluiasi spirit meschin si acelorasi interferente nefaste. Dupã un scurt timp de încercare, proiectul a trebuit sã fie pãrãsit. Actul de la 6 Septembrie [1940], în afarã de actiunea de fortã care l-a precedat, reprezintã scadenta tuturor pãcatelor ce le-a îngrãmãdit Regele deasupra capului sãu, în cei zece ani de domnie. Prea mult înselase pe toatã lumea, ca sã mai gãseascã crezare la cineva. Pe prieteni îi pãrãsise, pe oamenii de vazã ai tãrii îi compromisese. Nici Antonescu din 1940, închis si umilit de Carol, nu mai era Antonescu din 1938, mâna dreaptã a Regelui la instaurarea dictaturii. Semnificativ  pentru toatã linia vietii lui, este cã Regele n-a renuntat la tron decât în clipa în care s-a convins cã nu se mai gãseste nimeni dispus sã facã o baie de sânge pentru a-i salva situatia. În seara zilei de 5 Septembrie [1940], dupã ce toate partidele se declaraserã împotriva lui si zeci de mii de oameni manifestau pe strãzi, cerându-i sã plece, în Palatul Regal, înconjurat  de trupe, se desfãsura ultima scenã a bãtãliei pentru abdicare. Regele mai avea o sansã sã schimbe mersul destinului. Personagiile erau Regele, Antonescu si Comandantul militar al Capitalei, generalul Coroamã. De afarã pãtrundeau strigãtele manifestantilor, si, din când în când, se auzeau focuri de armã. Regele îi cere generalului Antonescu sã tragã în manifestanti. Antonescu se întoarce spre generalul Coroamã:

- Dumneata tragi?

- Eu nu trag!

- Atunci, nici eu nu trag!

Armata a trecut de partea poporului, refuzând sã mai asculte de ordinele unui Rege sperjur, care-o împingea la un nou masacru.

Nu stim ce epocã din istoria Neamului se poate compara cu perioada de domnie a Regelui Carol. Si epoca fanariotã pare sã aibã trãsãturi mai blânde decât ceea ce ne-a fost sã pãtimim sub acest despot. Trebuie sã ne cãutãm exemple aiurea: Petru cel Crud, din istoria Spaniei, sau regimul sovieto-moscovit. Poporul român a cunoscut ororile bolsevismului înainte de invazia de la 23 August [1944]. Atât rãu a fãcut tãrii Regele Carol, încât si crestinescul “Dumnezeu sã-l ierte” e penibil a fi rostit la moartea acestui tiran, sunând mai degrabã ca o ofensã adusã Divinitãtii”.

Avem obligatia sã ne reprezentãm starea de spirit în care se afla Horia Sima în timpul anchetei când declaratiile lui hotãrau soarta Miscãrii Legionare. El trebuia sã simuleze o distantare  de Legiune, gãsindu-i anumite defecte pentru a lãsa impresia cã încurajeazã o judecare obiectivã a acesteia. Afirmatiile la adresa Legiunii si a Cãpitanului, vor sã lase sã se creadã cã judecã detasat situatia. De asemenea, toate personajele politice la care Miscarea si Horia Sima au fãcut apel pentru apropierea de Suveran, au fost de rea credintã din calcul politic. Acest calcul stã în vederile lui Sima, pentru a descoperi toate tarele Suveranului.

Mai sunt si alte afirmatii pe seama lui Sima, analizându-i structura, pentru a stabili dacã era un ambitios, fãrã a fi un arivist. Un alt neadevãr este si acesta: “a vrut si a reusit sã intercepteze conducerea Miscãrii Legionare... “ignorând” pe Corneliu Zelea Codreanu si pe toti comandantii legionari care au rãmas, fortuit, în afara Miscãrii”. Sima nu putea niciodatã sã ignore dispozitiile Cãpitanului, dintr-un cult nestrãmutat fatã de acesta, în lipsa cãruia, si-ar fi anulat propria personalitate. Este adevãrat cã “a reusit sã reconstituie clandestin Miscarea Legionarã într-o conjuncturã de represiune si s-o fanatizeze pânã la a o determina sã comitã atentate si lovituri de Stat”, dar este profund inexact cã a vrut sã aducã la picioarele Tronului, Miscarea Legionarã clandestinã. Alt neadevãr este acela cã Horia Sima “trãieste momentul istoric în care, uzând de influenta sa asupra Miscãrii, poate sã contribuie la orientarea tineretului, pentru a-l alãtura actiunii Suveranului”. În ceea ce priveste inteligenta lui, cã ea era mai mare decât  a lui Codreanu, si cã era mai cult decât acesta, este iarãsi inexact. Ca si aprecierile asupra “lipsei de cãldurã a unui cãmin, a unui prieten sufletesc”, asertiunile dnei Beldiman sunt gratuite. Cât priveste acuzatia cã Corneliu Codreanu era “un om lipsit de scrupule si incapabil”, sustinem cã Sima avea o consideratie prea puternicã fatã de acesta, pentru a putea ajunge la asemenea declaratii. Sunt si alte actiuni ale lui Sima închipuite pentru a rupe legãtura cu Codreanu, toate, în realitate, rãmase în afarã obiectului.

O altã afirmatie gratuitã rãmâne aceea cã Sima “era fermecat de personalitatea si întelepciunea Regelui si lucra intens pentru extinderea în cadrul Miscãrii Legionare a opiniilor sale fatã de Suveran”. Ne întrebãm atunci cum s-au împãcat aceste opinii cu actiunea lui Sima, de a-l alunga pe Rege din tarã.

Autoarea sau autorul discriminãrilor dintre Corneliu Codreanu si Horia Sima, sustine cã Horia Sima “are comunã cu acesta, puterea de atractie personalã si felul de a se izola de oameni, care îi acoperã slãbiciunile si face pretioasã întrevederea rar acordatã”. În realitate, contactul dintre Sima si legionari a fost frecvent, nu întotdeauna Sima a fost ascultat de oamenii pe care-i conducea, încât nu poate fi vorba de o atractie personalã indefectibilã si a felului de a se izola de oameni. Datoritã conditiilor de luptã - în clandestinitate, Sima a fost nevoit deseori sã stea la un loc cu camarazii sãi. Sã nu nesocotim afirmatia de la început, cã Sima cunostea anumite slãbiciuni ale Cãpitanului care-i “zdruncinaserã prestigiul, anterior arestãrii lui, invocând ordinul de executare a lui Silaghi pentru complicitate la infidelitatea sotiei Cãpitanului; cazul lui Mota care, pentru a nu provoca o rupturã oficialã cu Codreanu, a trebuit sã plece în Spania”, în supozitia cã putea sã moarã acolo. Acestea sunt consideratii gratuite fãrã niciun dram de certitudine si, ca atare, nu puteau sã “zdruncine” prestigiul lui Corneliu Codreanu.

O altã aberatie, insinuatã în text, este aceea cã “Sima vrea sã punã discret Legiunea în serviciul Suveranului”. “El mãrturiseste noul sãu atasament cu franchetea cu care recunoaste proiectele sale de atentat”. Ori, si aceastã asertiune a lui Sima îsi pierde greutatea pentru cã proiectele de atentat ale lui Sima, nu prezentau deloc siguranta realizãrii. Este iarãsi o afirmatie gratuitã cã Sima s-ar fi temut cã Noveanu are o prizã mai mare în Legiune si el, Sima, ar pierde influenta asupra ei. Niciodatã Sima nu s-a temut de influenta lui Noveanu, dovadã este cã, în pregãtirea lui 3 Noiembrie 1940, i-a conferit acestuia un loc de mare importantã, fapt pe care îl cunosc eu pentru cã Horia Sima mi l-a încredintat.

Mai pot fi discutate memoriile preotului Dumitrescu-Borsa, profund rãuvoitoare la adresa lui Sima. Memoriile acestea însã, nu pot fi convingãtoare, deoarece preotul Borsa era ca si exclus din comunitatea legionarã, pentru greselile lui de conduitã.

Este oportun acum sã mãsurãm învinuirile aduse lui Horia Sima si contestarea dreptului sãu de a conduce Legiunea. Defãimarea acestuia, cu toate asa-zisele argumente pentru sustinerea ei, nu are niciun sprijin real si incontestabil. Ele au fost sau abilitãti ale lui Sima sau, dimpotrivã, acuzatii fabricate împotriva lui. Este greu sã gãsim în perioada aceea un legionar care sã fi avut ca si el constiinta obligatiilor lui fatã de Legiune si totodatã, inteligenta procedeelor de a o sluji.

Acesta a fost Horia Sima si asa a rãmas pânã astãzi în cugetul camarazilor lui.

Mircea Nicolau

("Permanente" Nr. 2/2008)

*) Dana Honciuc-Beldiman, „Dosar Horia Sima”, Editura Kullusys, Bucuresti, 2007