 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
(c) Fundatia "George Manu", 2001-
CAROL al II-lea
reactii la reînhumarea osemintelor fostului rege publicate în "Permanente" Nr-1-2/2003
Carol cel prost
Romani de pretutindeni -
Apel
Un gest de sfidare
a istoriei romanilor
Oameni buni
Protest
Despre Carol II
Rabdator pamant
--------------------------------------------------------------------------------
Carol cel prost
În ianuarie, "Realitatea TV" a organizat o "Convorbire" dedicată initiativei
guvernamentale de a reînhuma pe meleagurile noastre si în cadru oficial,
rămăsitele pământesti ale celui ce în viata particulară s-a numit Carol
Caraiman si pe tronul tării Carol al II-lea.
N-am găsit nici măcar un posibil argument în desfăsurarea discutiei, care să
dezmintă că emisiunea s-a voit altceva decât o pledoarie pentru reînhumare
si că asa zisa intentie a fost din capul locului o decizie a executivului cu
scadentă ferm fixată. Enumerându-se, printre fărădelegile ordonate de Carol
II, asasinarea a trei sute de tineri, am constatat omisiunea, că printre cei
asasinati se afla conducătorul Miscării Legionare, Corneliu Codreanu. Să ni
se ierte dacă afirmăm, nesocotindu-i pe unii istorici, că în centrul politic
al perioadei interbelice a stat, cu precădere, tensiunea creată de Carol II
în aversiunea ce i-o purta lui Corneliu Codreanu. Pământul românesc s-a
înfiorat de efectele acestei tensiuni, de la precipitarea evenimentelor
cardinale până la răsluirea lui masivă. Tot în seria urmărilor ei s-a produs
deriva institutională a domniei lui Carol II si tot ea a jucat un rol
decisiv în împrejurările abdicării. După cum, ca să-si elimine adversarii,
câtăva vreme doar presupusi, dar abia mai târziu reali, Carol II a retezat
viitorul generatiei apte să curme, în epocă, degringolada morală devenită
stil de viată, ale cărei prelungiri România le resimte si acum. Să nu
confundăm însă categoria faptelor colaterale procesului istoric, cu
disputele a căror preponderentă le situează pe firul central, asa cum se
impune să fie estimate eruptiile tensiunii dintre Carol II si Codreanu.
Afirmatia noastră atrage atentia nu numai asupra răspunderilor fostului
monarh în catastrofa natională din 1940, când a pierdut o treime din
teritoriul tării, dar denuntându-i crima de a zădărnici redresarea
moravurilor publice, pe care le-a înrădăcinat astfel încât ele stăruie si
azi, aducerea în tară si reînhumarea lui într-o necropolă zidită anume, - cu
cheltuieli deloc neglijabile, pe spinarea bietilor impozitati, - în aceste
zile când îi îndurăm urmările atâtor nelegiuiri, colectivitatea noastră se
acoperă singură de oprobriu, asezându-l între conducătorii gloriosi ai
neamului, după ce i-a dezonorat în trecut si, prin memoria lui, îi
dezonorează si astăzi.
Restauratia, care a vrut să înscrie ziua de 8 iunie 1930 între datele faste
ale istoriei nationale, trebuia să rămână un moment de mare entuziasm
colectiv si, totodată, o instantă de confruntare cu sine, capabilă să
trezească în noul monarh constiinta obligatiilor supreme fată de tară.
Călcându-si, curând, în picioare angajamentele luate doar ca să-si asigure
urcarea pe tron, Carol II, simulant cu vocatie si amplă experientă, nu numai
că îsi păstrează toate apetiturile, dar s-a simtit liber să le adauge altele
de o factură atroce. Această obstinatie în tarele firii si dezinvoltura cu
care a privit societatea noastră ca pe o gloată de imbecili, buni de
înhă-mat oricărora dintre infamiile si toanele lui, este cu atât mai de
neînteles, cu cât nici unuia dintre sefii de stat anteriori, lumea
românească nu i-a acordat mai mult credit decât lui, cel putin în prima fază
a domniei, si nu i-a stat la dispozitie o generatie de militanti pe tărâmul
politic si social atât de hotărâtă să-l sustină în actiuni binevenite, cum a
avut el, dacă ar fi solicitat-o cinstit.
E potrivit să se stie că Ionel Mota, întemnitat în decembrie 1933 după
dizolvarea Gărzii de Fier, revoltat de ilegalitătile guvernului Duca
înaintează către Carol II memoriul de mai jos, care denotă încrederea
tineretului legionar în simtul de dreptate al noului suveran:
"Măria Ta,
În dispretul tuturor legilor, subsemnatii membri ai "Gărzii de Fier" suntem
încarcerati în închisoarea militară Jilava de 12 zile, fără a se fi emis
contra noastră mandate de arestare si fără a fi fost măcar interogati de
vr'un reprezentant al autoritătii publice.
Singura noastră vină este de a fi membrii ai eroicei organizatii legionare.
Reclamatiile scrise pe care le-am înaintat justitiei (Primului Procuror al
Tribunalului Ilfov, cât si Procurorului general al Curtii de Apel Bucuresti)
au fost, tot cu călcarea legilor, lăsate fără urmare. Suntem astfel lăsati
completamente în părăsire de către cei chemati a ne garanta ocrotirea
prevăzută de lege. Nu ne mai punem nădejdea în nimeni pentru a ne face
dreptate. Iar începând de astăzi declarăm, în semn de protest, greva foamei,
pe care o vom continua până la intrarea în legalitate sau până la moarte
(fiind hotărâti ca violentei cu care suntem amenintati cu alimentarea
fortată să răspundem cu violentă în apărarea libertăti noastre de a muri cu
demnitate).
Am dorit să vă înstiintăm despre aceasta, Sire, numai pentru a avea
multumirea, în zilele de suferintă si moarte în care păsim, de a sti că ne
urmăreste zi cu zi privegherea atentă a Regelui Românilor.
Geamătul de revoltă si de chin al tineretului românesc, torturat fără vină
din ordinul puterii iudeo-masonice în toate închisorile, este, Sire, în
acest ajun de Crăciun, adevăratul colind pe care batjocoritul suflet
românesc îl îndreaptă spre Măria Ta, care sunteti urmasul în scaun domnesc
al lui Stefan cel Mare si al lui Mihai, suprem si răspunzător ocârmuitor al
poporului românesc.
Rămânem, Sire, ca totdeauna, devotati slujitori ai idealului neclintit al
nationalismului românesc: Hristos - Regele - Natiunea."
Este notabilă reputatia pe care o avea atunci Carol II în lumea legionară,
încât a doua personalitate după Corneliu Codreanu putea crede că Regele va
fi solidar cu ea si va ordona guvernului s-o scoată din închisori. Totusi,
în pofida imaginii initial favorabile în rândurile Legiunii, Carol II
dezlăntuie mai târziu o prigoană infernală împotriva ei si, după ce îi ucide
o bună parte din elită, este nevoit să părăsească tronul urmărit de
blestemul tării.
Sătulă de o îndelungată si contraproductivă semidictatură liberală, obstea
românească tânjind după un reviriment, a luat usor în serios promisiunile
fiului risipitor la întoarcerea lui. Edificat asupra cupiditătii funciare a
faunei politice, în loc să tragă concluzia că-i va fi imposibil, rămânând în
mijlocul ei, să realizeze un program constructiv, el ajunge campionul
afacerismului autohton.
Horia Sima trece în revistă astfel domnia lui Carol II într-un memoriu
închinat raporturilor dintre Regalitate si Miscarea Legionară. Se stie că
Horia Sima a făcut o încercare disperată în vara lui 1940 de a putea să mai
salveze ceva din teritoriul national si, în acelasi timp, să ofere lui Carol
II prilejul să se afirme ca un monarh pe măsura momentului crucial de
atunci, vrednic să-si înscrie finalmente numele în istoria tării printre
figurile conducătorilor de seamă. Spre dezastrul tuturor, consecvent cu
ambivalenta caracterului său, monarhul a înselat si de data aceasta
organizatia care voia să-i apere tronul, desconsiderând, ca si altă dată,
mâna cinstită care i s-a întins, si îsi pregăteste singur dezonoarea si
falimentul.
"Regele Carol se desparte, mai întâi, de toate persoanele care l-au ajutat
să-si dobândească tronul: colonelul Precup sfârseste în închisoare, Nae
Ionescu în lagăr si, mai târziu, în mormânt; ceilalti, Maniolescu,
Sân-Georgiu, Crainic etc., nu mai au cuvânt de spus. Prieteniile,
recunostintele pe care le datora, sunt dizolvate în profitul "Ocultei" de la
Palat, constituite sub conducerea Elenei Lupescu. Centrul de greutate al
politicii românesti se deplasează de la popor, de la parlament, de la
partide, de la guvern, în sânul acestei "Oculte", care devine instanta
supremă a politicii românesti.
Paralel cu înjghebarea camarilei, începe procesul de fărâmitare a partidelor
românesti. Goga se desparte de Averescu, Vaida de Maniu, Lupu de Maniu,
George Brătianu de vechiul partid liberal. Toti sunt momiti cu oferta
puterii în viitorul cel mai apropiat. Încercarea nu izbuteste cu Miscarea.
Mota stie ce înseamnă sugestiile de la Palat, iar Stelescu sfârseste ca
trădător.
Moravurile democratiei românesti permit apoi regelui Carol să facă schimbări
de guvern total desprinse de logosul politic al tării. Nici un sef de partid
nu stia când vine la putere si de ce pleacă. Indicativul electoral a fost
scos din functiune si soarta guvernelor atârna exclusiv de bunul plac al
camarilei. Guvernele Iorga, Duca, Tătărescu, Goga nu erau înscrise cu
necesitate în curba vointei nationale. Ele au reprezentat întruchipări
artificiale, create pentru a elimina singura solutie viabilă a crizei din
acea vreme: Iuliu Maniu. Se mai obtinea si altceva cu această imixtiune în
jocul partidelor politice: se demonstra cetătenilor, incapacitatea
partidelor de a guverna tara, iar Coroana apărea ca un punct fix, ca o
ultimă rezervă la care va trebui să se facă apel pentru a se împiedica ruina
totală a statului.
Permanentele statului - institutiile - ajung în mâna Regelui instrumente de
opresiune ale poporului. În special Armata, Politia si Jandarmeria sunt
supuse unor continue prefaceri. Se dă întâietate în conducerea lor
elementelor servile, incapabile de o tinută dreaptă. Monarhia "activă" îsi
recruta personalul de serviciu."
Cu toate că nu i-a fost greu să cunoască priza Miscării Legionare în
actiunea de regenerare morală prin exemplul personal si persuasiune
educativă, totusi în loc s-o sprijine si să si-o facă aliat, încearcă s-o
subplanteze prin imitatie, confectionând caricatura ei, puerila "Straja
tării". Îngrijorat, apoi, de ineficienta mijloacelor conventionale expirate
de mult pretutindeni în actiunea organizatorică a tineretului, cu care voia
să combată ascensiunea legionarilor, încearcă să-l ademenească pe Corneliu
Codreanu, promitându-i că îl face prim-ministru, într-un regim autoritar,
Carol II rezervându-si, în schimb, sefia Legiunii. Refuzul lui Codreanu îi
atrage, în gândul ascuns al monarhului, condamnarea la moarte, ca rival
intratabil. După succesul legionarilor, neasteptat chiar de ei, la alegerile
din decembrie 1937 (este cunoscută declaratia lui Eugen Cristescu că a
primit ordin să sustragă 300.000 voturi obtinute de legionari, care, dacă ar
fi fost însumate la rezultatul oficial, situau Legiunea pe primul loc si
trecea la conducerea tării, deoarece guvernul liberal nu întrunise numărul
necesar de voturi pentru a guverna în continuare), Carol II, sfidând legea,
în loc să aducă la cârma tării, asa cum era legal si firesc, partidul
Legiunii, răstoarnă ordinea politică si dictează o avalansă de măsuri
destinate să-i consolideze pozitia dinăuntru si dinafară, până când planul
asasinării rivalului său avea să prezinte oportunităti în executie, după
schimbările în conjunctura politică, asa cum spera el să evolueze. Această
perioadă dintre opozitia regelui de a lăsa desfăsurarea normală a procesului
intern si violentarea lui, adică de la 23 decembrie 1937, până la 30
noiembrie 1938, relevă cât de benefic ar fi fost pentru el să permită
intrarea lucrurilor în normalitate, dacă, bineînteles, ar fi avut bunul simt
si supletea inteligentei să se împace cu imperativul situatiei de fapt. Dar,
de unde Corneliu Codreanu respecta ordinea legală, desi în repetate rânduri
era provocat s-o calce, Carol II, încurajează uciderea mai multor legionari
în disputa electorală ajunsă la discretia bătăusilor gogo-cuzisti, si dă
mână liberă organelor represive. Iar, după ce seful Legiunii face declaratii
publice pentru a-l linisti pe rege, că detestă ideea loviturii de stat
pentru a-si adjudeca puterea si, mai mult, că nu este adeptul unui sistem
dictatorial, regele îi răspunde instaurând dictatura. Îndârjirea obtuză de a
nu îngădui intrarea lucrurilor în vadul lor, mai ales când îndrumarea apelor
îi sta la îndemână, pune în lumină incapacitatea lui de a întelege cursul
evenimentelor, dublată de reflexul diabolic distructiv pe care -l manifesta
sub toate formele, convins că e legitim, doar pentru că îi alimenta orgoliul
exacerbat si nevoia stringentă de securitate personală. O asemenea
înrădăcinare a răului reprezenta mai mult decât o trăsătură de caracter
primejdioasă si absenta instinctului etic. Ea trăda o personificare a
puterilor malefice, răspândite în lume, care, ori de câte ori descoperă
indivizi susceptibili să pătrundă în ei, procedează astfel ca spiritul
acestora să nu rămână un factor constitutiv neutru, ci să actioneze ca o
fiintă vie, în afara si înăutrul lor. Este de presupus că duhul unor
asemenea oameni, în care se înstăpânesc demonii, n-au acces după moarte
într-o dimensiune transcendentă, ele rămânând aici în lume ca unelte ale lui
Satan. În ipoteza aceasta nu apare imposibil ca, în a doua lor existentă să
slujească si mai vârtos răul, când li se dă ocazia să se întoarcă pe
locurile unde l-au săvârsit cândva. Efectul malefic al prezentei acestor
fiinte în spatiul asupra căruia si l-au exercitat, - asa cum glia românească
l-a cunoscut din plin în timpul asupririi carliste, - este posibil ca tara
noastră să-l cunoască în viitor prin readucerea lui Carol II în mediul
neprevenit al tării. Iar dacă suntem convinsi că acei care nesocotesc legile
instaurate de Dumnezeu, rânduielile obstesti si ordinea legală a unui stat
asa cum le-a batjocorit Carol II, reînhumarea lui va fi pedepsită de
puterile de sus si odată cu pedepsirea acestei reînhumări este pândită de
pedeapsă si obstea natională. De aici, este firesc să se deducă înrâurirea
lor funestă asupra oamenilor si spatiului unde s-au desfăsurat cu depline
puteri, postură în care actionează fie că sunt vii sau reînhumati cu rangul
de odinioară. Aceasta poate fi una din explicatiile calamitătilor pe care
le-a provocat în timpul domniei lui, culminând în lunile iunie-septembrie
1940, si poate stârni si altele, de altă natură, si astăzi, astfel încât
nenorocirile aduse de reînhumarea sa ar putea să egaleze calamitătile din
timpul Restauratiei.
E binecunoscut faptul că, devenind cauza primă de proliferare a venalitătii
si obsedat de ideea lichidării rivalului său, Carol II se înconjoară de
indivizi care comuniau cu fărădelegea. Astfel, Armand Călinescu, în
"Însemnări politice", Humanitas, 1990, la pg. 338-339, consemnează într-o
notă din 1 martie 1937:
"Lungă întrevedere cu Gavrilă Marinescu la mine acasă. Tătărescu a avut
intentia numirii lui în guvern. Nu a acceptat decât după ce Rex l-a convins
si el. Gavrilă îi făcuse un raport de vineri. Când s-a întors Rex în
Bucuresti, duminică, l-a chemat de dimineată si i-a spus că s-a convins de
primejdia Gărzii de Fier si de necesitatea represiunii. Gavrilă i-a spus lui
Tătărescu că primeste numai cu conditia de a-i aproba planul de lucru. El nu
merge la parlament, nu merge nici la consilii, decât pentru a i se da
aprobarea. Apoi să fie lăsat să lucreze liber. S-a primit propunerea. Are de
gând să suprime pe Codreanu si vreo 30 gardisti principali. Si-a format
echipe de 200 puscăriasi, cu care va da lovitura într-o noapte. E convins că
dacă nu-i suprimă el pe ei, vor cădea el, si Rex apoi, victime".
Si continuă în alt paragraf:
"Gavrilă i-a spus R(egelui) că ceea ce se putea odată vindeca cu o
cataplasmă, acum va trebui tratat cu bisturiul. Deci, vor trebui câtiva
suprimati. R(egele) a întrebat dacă e posibil în fapt. A mai spus aceasta în
trecut Rex, dar atunci s-a opus".
Aceste intentii apar, pentru concretizarea lor, si în jurnalul intim tinut
de Carol II. De retinut că uciderea lui Corneliu Codreanu s-a produs din
ordinul lui Carol II, pe când venea spre tară dintr-un turneu de câteva
săptămâni din Occident.
Manifestul pe care-l reproducem mai jos, lansat în împrejurările respective,
atestă si el că asasinarea Căpitanului fusese plănuită de rege încă
dinaintea călătoriei în Apus si, ca atare, nu în urma convorbirilor de
acolo. Din el rezultă că decizia asasinării fusese luată mai demult si nu
recent, deci n-a fost determinată de un fapt petrecut atunci sau în trecutul
apropiat.
"Către toti Românii,
Informatii venite de la persoane de mare răspundere arată că se pune iar la
cale uciderea lui Corneliu Codreanu.
Armand Călinescu, ale cărui gânduri ucigase le cunoastem de mult, afirmă că
are consemn de la M.S. Regele ca această odioasă faptă să se întâmple în
timpul absentei Suveranului din Tară, cu ocazia vizitei la Londra.
Refuzăm să concepem o asemenea monstruozitate.
Miscarea Legionară stă de veghe si nu va tolera ca cel mai curat din
generatia noastră să fie asasinat de o ceată de guvernanti corupti si
trădători de neam.
11 Noembrie 1938,
Miscarea Legionară."
Redactarea manifestului apartine lui Vasile Christescu. Asertiunea din
manifest, de altminteri, s-a adeverit, asasinarea Căpitanului săvârsindu-se
pe când Carol II nu era încă în tară. Lăsând la o parte abjectia acestei
crime, vom sublinia consecintele ei pe plan national si obtuzitatea de care
suferea Carol II în abordarea problemelor capitale. Nimic nu justifica ura
pe care acesta i-o purta lui Codreanu, încât ordinul de a-l asasina rămâne
un monument de cutremurătoare crimă organizată la nivel statal si
obscurantism politic, care n-ar fi fost cu putintă dacă nu era dublat de o
enormă neghiobie în alegerea procedeelor de guvernare. Să se retină că nu
există nici un act în care Codreanu să fi declarat, asa cum nici nu i-a
trecut vreodată prin minte, că de-ar fi fost să conducă tara va cere ori va
determina abdicarea regelui. Iar mărturisirea că respinge să-si adjudece
guvernarea tării prin lovitură de stat, includea că n-o va obtine decât prin
asentimentul lui Carol II, gest pe care, dacă acesta l-ar fi făcut, era
vrednic să i se recunoască merite si vointa de a deschide drumul celor
drepti, toate menite să-l aseze sub o aură de noblete comportamentală si
receptivitate la nevoile tării, în fata cărora Codreanu s-ar fi plecat cu
lealitate si respect. Pe deasupra, să nu uităm că în conceptia lui
Regalitatea, ca institutie, era inseparabilă de Biserică si Natiune. Avem
puternice temeiuri să credem că sub conducerea lui Corneliu Codreanu, tara,
scutită de impedimente pe care i le-ar fi cauzat factorul din vârful
piramidei, ar fi făcut pasi mari în plan civilizatoriu. De asemenea, chiar
dacă unele insolubile controverse din surescitarea internatională de la
vremea aceea, au dus la semnarea unui pact Ribbentrop-Molotov, era cert că
prin pozitia Căpitanului ar fi fost evitată orice clauză privitoare la
România, deoarece al treilea Reich nu putea să lovească într-un aliat de
mare importantă geopolitică.
În ceea ce priveste prezenta Elenei Lupescu, ar fi pueril să ne închipuim că
seful Legiunii, prin spiritul său ponderat în solutionarea chestiunilor
gingase, n-ar fi tinut seama de substratul patologic care-l lega pe Carol de
amanta sa, astfel că, după ce ar fi circumscris la alcov influenta acesteia
si la familiaritătile Palatului, nu mai avea nici un motiv să bruscheze o
situatie neutralizată deja. S-ar putea face, desigur, critici pe seama
constructiei întreprinse de noi în perspectiva unei Românii cu preponderentă
legionară, reprosându-ni-se că respiră subiectivism si partizanat, desi
realitătile interbelice contineau în mod peremptoriu o sumă de elemente care
ar fi validat-o. Mai greu de crezut este însă cum un rege cu reputatia de om
inteligent si politician versat, al cărui prim interes era să nu-si piardă
tronul, a putut totusi să ordone în mod impardonabil de josnic, iresponsabil
si prostesc, tocmai suprimarea singurului om si a singurei organizatii care
i l-ar fi garantat efectiv si, peste toate, putea să păstreze intactă
România Mare!
De la Bismarck a rămas următorul semnal: "Nu vă încredeti niciodată în
Hohenzollerni, sunt nerecunoscători si prosti". Dacă nu i-am fi avut pe
Carol I si Ferdinand, i-am da pe toată linia dreptate.
Mircea Nicolau
Români de
pretutindeni – Apel
O Hotărâre de guvern adusă la cunostintă publică recent (19-20 Decembrie
2002) anuntă decizia forului nostru executiv suprem (condus de Dl. Adrian
Năstase) de a aduce în tară rămăsitele fostului rege Carol-Caraiman de
Hohenzollern, denumit Carol II. (A domnit între anii 1930-1940.)
Cei următori semnatari ai acestui "Apel" si foarte multi altii, "considerăm
această hotărâre a guvernului (si cu atât mai mult împlinirea ei) o mare
greseală împotriva constiintei românesti, o palmă nedreaptă si murdară dată
istoriei tării, o insultă gravă a Neamului nostru". Pe scurt, pentru stiinta
compatriotilor de azi, vom argumenta această afirmatie dureroasă, arătând:
Cine a fost si ce a făcut acest rege Carol II.
Fiu al Regelui "Ferdinand cel loial" si al reginei Maria, urma la mostenirea
tronului. În timpul primului război mondial, fiind ofiter de front,
dezertează (1917) si fuge cu o metresă la Odessa si anuntă că renuntă la
mostenirea tronului. Este judecat în lipsă de instanta militară competentă,
fiind acuzat de dezertare si degradat. Este renegat de însăsi familia
regală.
Carol II este deci dezertor.
Din ratiuni de stat, interventii ale primului ministru de atunci (Ion I.C.
Brătianu) fac să fie iertat si Carol este readus în tară. Se căsătoreste cu
principesa Elena din familia regală greacă si are copil pe viitorul rege
Mihai.
După doar câtiva ani (în 1923) părăseste din nou tara cu o altă metresă.
Renuntă în scris la dreptul de mostenitor al tronului si se duce la Paris.
După moartea Regelui Ferdinand în 1927, urmează la tron Mihai, fiul
fugitului de două ori Carol Caraiman. Mihai, fiind minor, este tutelat de o
regentă compusă din Regina mamă Maria, printul Nicolae, frate al lui Carol,
patriarhul Miron Cristea si presedintele Curtii de Casatie magistratul
Buzdugan.
În 1930, (întorsătură de comedie la bâlci), trăgând ite politice si
promitând desprinderea din concubinaj si maturitate politică, fugarul si
renegatul de la Paris, reapare în tară prin surprindere (cu un avion). De
fapt a fost un act de fortă, cu sprijinul unor militari. Este acceptat ca
rege de parlament.
Carol II este uzurpator.
Domneste 10 ani (1930-1940). Chiar de la început adună în jurul lui oameni
servili, fără tinută demnă, din pletora politică si îi îndepărtează pe cei
demni, care l-ar fi putut înfrâna. Repejor îsi aduce metresa de la Paris si
alungă sotia legală, mama lui Mihai, care devine Voievod de Alba-Iulia.
Înscăunat rege, Carol este tot mai mult subjugat metresei Elena Lupescu
Wolf, care patrona o liotă de profitori si jecmănitori ai tării.
Carol II este sperjur.
În câtiva ani numai, prin părtăsia grasă la mari afaceri oneroase în dauna
avutului tării si periclitând apărarea tării, Carol însusi ajunge unul din
cei mai avuti oameni din lume. Averea realizată prin jaf o pune la adăpost
în bunuri si bănci din Occident.
Arătăm doar câteva din "afacerile" în dauna tării săvârsite de Carol. Numele
acestora a fost dat încă de atunci de presa cinstită si curajoasă a vremii.
Afacerea Irimescu (din timbrul pentru aviatie)
Afacerea Skoda (din armamentul pentru armată)
Afacerea Via (din asfaltarea soselelor tării)
Afacerea Ali-Kadri (pe seama insulei Ada-Kale)
si alte multe afaceri nerusinate în dauna avutului public, fiecare din ele
însumând miliarde de lei, la valoarea de atunci a monedei.
Deci Carol II este jefuitor direct al tării.
Mai mult încă; în primii 7-8 ani ai domniei, prin actiuni proprii, constient
sau abil manevrat de intentii oculte dusmănoase tării, Carol destramă pătura
politică bătrână, adormită pe laurii întregirii tării si totodată propagă
dezmătul civic-moral. Apar, teribile, urmările nefaste pentru tară, asa cum
afirmă întelepciunea din Psalmi: "Când oamenii de nimic sunt conducători,
miseii misună în toată tara".
În 1938, ca o încoronare a nemerniciei, Carol II instaurează dictatura.
Printr-o altă constitutie, impusă, interzice partidele politice, creează
artificial un partid unic al cărui conducător declarat era chiar el si pe
care (hilar) îl denumeste Frontul Renasterii Nationale (FRN). Prin partidul
său unic maimutăreste militarizarea vietii publice, pentru ca de fapt să-si
acopere relele proprii si ale camarilei.
Carol II devine astfel dictator în tară.
În această postură de monarh-dictator, în următorii ani (1938-39), prin
uneltele lui servile din politia si jandarmeria vremii si prin asa numita
"Sigurantă a Statului" se săvârseste un lung lant de crime politice odioase
împotriva noii elite politice tânără, mânată de un patriotism curat si
entuziast si care în mod firesc i se opunea nemerniciilor lui.
Câteva sute din tinerii adversari ai regimului dictatorial regal sunt
omorâti (asasinati) prin metode care mai de care mai bestiale: torturi
inchizitoriale până la incinerarea de viu sau strangulare sau împuscare în
grupuri mari sau mai mici si expunerea ucisilor în piete pentru intimidarea
întregii tări.
Carol II este, iată, criminal (asemeni lui Irod din Iudeea antică).
Urmare a relelor săvârsite la scară natională, precum si prin politica
externă personală, duplicitară dar nefastă pentru tară, România întregită
prin luptele din primul război mondial, ajunge din "România Mare", România
ciuntită: Basarabia si Bucovina smulse de URSS, Cadrilaterul luat de
bulgari, Transilvania pe jumătate ocupată de Ungaria, tara îngenuncheată,
milioane de români pribegiti în refugiu si perspectiva distrugerii întregii
tări.
Prin întreaga domnie a lui Carol II, România mare, în loc să fie o Românie
tare, a ajuns slabă si pradă poftelor străine.
Astfel Caroll II distruge tara.
Proteste publice si actiuni ferme însângerate ale tineretului de atunci îl
obligă pe Carol să fugă (de-a dreptul) din tară, cu o garnitură de tren,
luându-si cu el metresa si câtiva din camarilă.
Toate acestea spuse aici despre Carol II nu sunt povesti scornite. Ele sunt
doar frânturi din tragedia impusă poporului român si tării de domnia lui
Carol II. Istoricii nostri de după 1945 si până mai acum, nu prezintă
această dramă a istoriei noastre.
Pe acest nesăbuit trădător-dezertor, de trei ori fugar din tară si renegat,
criminal si distrugător al României întregite vrea guvernul de acum al tării
(2002-2003) să-l readucă si să-l reîngroape în Ctitoria voievodală de la
Curtea de Arges. Stiu ministrii zilei ce înseamnă aceasta? Probabil nu au
habar. În orice caz responsabilul culturnic - Dl. Răzvan Theodorescu -
istoric fiind, stie.
Ceea ce nu stie sau i se comandă să ignore sunt consecintele morale,
istorice si spirituale ale acestei blasfemii. Acela care a distrus România
întregită să fie readus si pus într-un altar al ei si asta printr-o hotărâre
chiar a unui for politic al tării!!!
Domnii din guvern probabil îsi zic: sub voalul "reconcilierii nationale"
(actiune actuală meritorie) le putem băga pe gât românilor nestiutori,
nepriceputi, zdrentuiti moral de cei destepti si smecheri, le putem băga pe
gât hapul ăsta. Să rămână în istoria tării că noi, cei din guvern, noi
facem, ceea ce noi vrem.
În constiinta natională asa ceva, credem, nu poate fi acceptat. Facem apel
la Constiinta natională să spună "Nu" acestei blasfemii.
În cadrul particular, ca o treabă de familie, descendenti ai lui
Carol-Caraiman, o pot face (pe vreo proprietate familială redobândită, la
Savârsin, de pildă). Guvernul, dacă o vrea dinadins o va face, săvârsind
blasfemia. Dar constiinta, sufletul românesc spune "Nu".
Pe marii martiri ai istoriei românesti, pe Horia, pe Closca, pe Crisan, pe
Mihai Viteazul, pe Ion Vodă cel Cumplit, pe Brâncoveanu, pe Tudor
Vladimirescu (amintindu-i doar pe cei mai de demult) să-i împăcăm istoric cu
cei care i-au trădat si i-au ucis?!
Pe Carol II să-l împăcăm cu Neamul Romînesc?!
Nu!! Aceasta 'Nu' domnilor ministri ai zilei.
Cele spuse mai sus nu sunt stârniri la stări emotionale care trebuie (?)
depăsite prin întelegere istorică (!).
E aici un Apel la Constiinta dreaptă, înteleaptă românească! E o Datorie a
constiintei noastre fată de sfânta dreptate.
Carol Caraiman rămâne în istoria tării asa cum a fost: un rege rău, jefuitor
al tării si al poporului românesc, dictator nesăbuit, criminal odios si
distrugător al României Mari.
Lăudători contemporani domniei lui l-au împăunat drept mare ctitor cultural
(Fundatia Carol II). Nu a fost deloc meritul lui; pe darul si munca
românilor creatori ai timpului, lăudătorii l-au "tămâiat". De asemenea,
relativa "bună stare" din anii 1936-38, nu i se datorează lui. El a
exploatat-o doar, în folos propriu de jecmăneală.
După ultima fugă, Carol si-a scris (zice-se?) si publicat memoriile. Sunt
false, măsluite. Culme a fariseismului, (el sau un cirac bine plătit) a mai
ticluit o carte de filosofie politică, având iz de autor neprihănit si
firoscos în ale moralei politice. A apărut si pe la noi, după 1989, cu
titlul "În zodia satanei". Doar cei de la talpa iadului l-ar mai putea
crede.
Cei care subscriu acest "Apel" (rugând pe Bunul Dumnezeu, Duh al Adevărului,
de bună îndrumare) ne adresăm românilor, cetătenilor Patriei Române, să nu
se lase înselati de ticluirile măsluite si manevrante ale unora care nu au
nimic în comun cu aspiratiile Neamului nostru. Să spunem "Nu" aducerii la
Curtea de Arges a rămăsitelor lui Carol cel netrebnic.
Crăciunul lui 2002
Vasile Afilie - Bucuresti; Petre Baciu- Bacău; Maria Brahonschi- Sibiu;
Dumitru Comsa - Bucuresti; Ion Gavrilă Ogoranul - Galtiu, Alba; Constantin
Iulian - Bucuresti; Victor Leahul - Ploiesti; Nicolae Mazăre - Vălenii de
Munte, Prahova; Mircea Motei - Bucuresti; Dumitru Oniga - Suceava; Emanuel
Paraschivas - Bucuresti; Nicolae Purcărea - Brasov; George Todirascu - Iasi;
Virgil Totoescu - Siret, Suceava si multi altii.
Un gest de sfidare a istoriei românilor
În aceste zile România este martora unui eveniment care-i sfidează nu numai
istoria, dar si orice fel de ordine morală: reînhumarea la Curtea de Arges,
sub patronajul organizatoric si propagandistic al însusi Guvernului
României, a rămăsitelor fostului rege Carol al II-lea si ale metresei sale
ce i-a devenit până la urmă sotie, Elena Lupescu. Dacă gestul s-ar fi
consumat în mod discret, în cadru privat, la dorinta expresă a
descendentilor regali, ar mai fi fost poate de înteles. Daca tinem însă cont
că pe peretii actualelor institutii ale statului atârnă încă portrete ale
fostilor tortionari comunisti, nici acest gest al guvernului nu mai are
darul de a ne mira. Ne surprinde totusi atitudinea pasivă, dacă nu de-a
dreptul servilă, a înaltei ierarhii a Bisericii noastre, care ar fi trebuit
să vină cu un cuvânt răspicat tocmai în numele acelei ordini morale care e
acum călcată în picioare fără scrupule.
Majoritatea presei noastre scrise a relatat evenimentul în mod decent, dar
posturile TV aservite puterii s-au întrecut într-o propagandă dezgustatoare
făcută sub masca "filmului documentar" si a buletinelor de stiri. S-au
minimalizat si s-au trecut cu vederea într-o factură inacceptabilă crimele
fostului rege, găsindu-se chiar justificări pentru ele, tonul reportajelor
fiind în genul "personaj controversat, playboy etc., dar care are si o seamă
de merite, dictatura lui n-a fost chiar dictatură etc.". S-a încercat adică,
atât cât s-a putut, spălarea "imaginii" sale. Totul este ca poporul ignorant
să rămână cu o imagine cât mai "curată" a celui care în epoca a fost
supranumit si "regele călău", având pe constiinta sa vietile unei întregi
generatii de elită a neamului nostru.
La vremea abdicării sale, poporul a fost cel care a iesit în stradă, aderând
în mod spontan la actiunea initiată de legionari. Carol a abdicat tocmai
pentru că în acel moment neamul nostru nu i-a mai putut suporta crimele,
samavolniciile si trădarea de tară. Cel care l-a alungat de pe tron a fost
însusi Poporul Roman! Iată adevărul pe care puterea actuală vrea să-l
ascundă, servind românilor de azi o istorie bine cosmetizată.
Trăim vremuri de confuzie morală, în care reperele par a se fi răsturnat cu
susul în jos!
Până când vor mai tolera românii această stare de promiscuitate?
Redactia "Sfarmă Piatră"
Oameni buni,
Ne bate bunul Dumnezeu dacă uităm cine a fost si ce a făcut Carol al II-lea!
Dacă uităm răul pe care l-a pricinuit neamului românesc regele infam, regele
dezertor, regele sperjur, regele poltron, regele criminal Carol al II-lea!
Nu ne va ierta nimeni dacă îi uităm astfel pe cei trei sute de tineri,
majoritatea elevi si studenti, pe care regele asasin Carol al II-lea i-a
ucis fără nici un motiv cât de cât valabil dinaintea lui Dumnezeu si a
legilor statului român!
Poate oare cineva să-l ierte pe Carol al II-lea pentru suferintele îndurate
de români în Ardealul de Nord, în Basarabia si Bucovina, teritorii românesti
pe care regele trădător al tării sale le-a cedat în mod rusinos în 1940?
De ce, la al cui ordin, cenzura guvernului de azi împiedică presa românească
să aducă la cunostinta publicului crimele si fărădelegile lui Carol al
II-lea? Care sunt aceste crime si fărădelegi? Iată numai câteva:
În 1917, când România se afla într-o situatie disperată, Carol al II-lea, pe
atunci numai ofiter, a dezertat. Generalul Averescu a cerut judecarea si
condamnarea la moarte, pentru dezertare. Părintii săi, regina Maria si
regele Ferdinand, îl declară renegat. Printul Carol se vede obligat să
renunte la rangul de print mostenitor al tronului si părăseste România,
promitând că nu se va mai întoarce.
Cu sprijinul unor politicieni, unii naivi, altii corupti, Carol al II-lea
revine în tară, în 1930, cu jurăminte si angajamente mincinoase. Îl
detronează pe Mihai, adăugându-si astfel si păcatul de uzurpator. Îsi alungă
sotia, pe mama regelui Mihai, si-si aduce de la Paris metresa, vestita fostă
prostituată Elena Lupescu Wolf, transformând palatul regal în bordel de lux
si intrând astfel într-un conflict ireconciliabil cu Iuliu Maniu, fată de
care îsi luase o serie de angajamente, niciodată onorate!
A fost în fruntea jefuitorilor din banul public, al tării. Delapidările
patronate de Carol al II-lea au afectat în mod deosebit înzestrarea militară
a României.
Din ordinul său a fost asasinat, prin otrăvire, Nae Ionescu, mintea cea mai
luminată a României interbelice.
A încercat să preia conducerea Miscării Legionare, dar a fost refuzat,
deoarece legionarii cunosteau că au de-a face, în persoana regelui Carol al
II-lea, cu întruchiparea celor mai abjecte si mai diabolice porniri ale
fiintei omenesti. Spre a se răzbuna, dar si de teama intransigentei morale a
legionarilor, Carol al II-lea a anulat alegerile din toamna lui 1937,
câstigate de legionari în modul cel mai legal. Desfiintează Parlamentul si
partidele politice, abrogă Constitutia si instituie dictatura personală.
Ulterior, în noiembrie 1938 si septembrie 1939 ordonă si organizează
asasinarea a 300 de legionari, elita Miscării, în frunte cu Corneliu Zelea
Codreanu. Putin a lipsit ca printre legionarii asasinati în 1939 să se
numere si Mircea Eliade.
Cercetări recente (printre altii, ale d-lui Alex. Mihai Stoenescu) au
demonstrat că regele Carol al II-lea a fost mereu sprijinit din umbră de
Moscova si Budapesta, îndeosebi în anii premergători întronării sale. Asa se
explică probabil pozitia lui Carol al II-lea din vara anului 1940, când
granitele României se prăbusesc în beneficiul Moscovei si al Budapestei! Ion
Antonescu, pentru prestatia regelui din vara anului 1940, l-a considerat
trădător al propriei tări.
În mai 1944 “Sovieticii fac demersuri pe lângă anglo-americani pentru
readucerea lui Carol, la sfârsitul războiului, pe tronul României” (după
revista «Dilema», nr. 227), împrejurare care ne obligă să ne întrebăm dacă
“sovieticii” au cumva un amestec si azi, în februarie 2003, când se va
produce “readucerea lui Carol” în România, cu onoruri pe care nu le merită
nicicum din partea românilor!
Este un mare păcat să ucizi, asa cum a ucis Carol al II-lea sute de români,
zeci de mii, dacă îi pui la socoteală si pe cei din Ardealul de Nord sau din
Basarabia si Bucovina, căzuti victime trădării sale. Dar este un păcat si
mai mare să stii cine este asasinul si să nu ceri pedepsirea lui. Ba chiar
să accepti ca în locul pedepsei, asasinul să aibă parte de onoruri din
partea Guvernului si a Bisericii! De acest păcat ne facem noi vinovati azi!
Si pentru acest păcat vom plăti! Vom plăti noi si copiii copiilor nostri!
Căci a lăsa nepedepsită vărsarea de sânge nevinovat este crima cea mai
cumplită!
Bucuresti, 4 februarie 2003 –
Uniunea “Vatra Românească”
Fundatia “Profesor George Manu”
Liga pentru Combaterea Anti-Românismului
Uniunea Veteranilor de Război
Protest
În "palmaresul" negativ al actualei guvernări se înscriu nenumărate
initiative si luări de pozitie care au transformat România dintr-o tară
bogată si stabilă într-o alta aflată în coada tuturor statisticilor. De la
gafe monumentale care frizează nu numai incompetenta, dar si reaua credintă
premeditată si până la expedientele cele mai discutabile toate sectoarele
vietii noastre s-au văzut transformate pe parcursul a 13 ani într-un amalgam
de incertitudini, dezorganizare si improvizatii care-au afectat profund
societatea românească.
Ultima (?) stire care a determinat de pe acum reactii ostile în opinia
cetătenilor români este cea care anunta, în urmă cu circa trei săptămâni,
intentia autoritătilor de resort ca să aducă în tară osemintele fostului
rege Carol II si să le înhumeze în incinta sau sub zidurile bisericii de la
Curtea de Arges alături de părintii si bunicii săi, respectiv Carol I si
Ferdinand, si a sotiilor lor.
Ni se pare revoltător, de-a dreptul strigător la cer, actul prin care s-ar
depune în sanctuarul acela resturile unui membru al familiei care l-a
repudiat, dezmostenit si căreia nu numai o dată Carol II I-a adus numai
ofense grele si prejudicii. Să nu se neglijeze faptul că fostul rege
datorită renegării sotiei legitime si a concubinajului cu Elena
Wolff-Lupescu nu a fost încoronat, relatia cu metresa sa nefiind agreată de
către nici un om politic român. Au mai fost regi dictatori, regi transfugi,
regi cu o viată particulară condamnabilă, dar nici unul nu s-a socotit
vrednic de a repausa lângă înaintasii săi gloriosi.
Pentru noi, un personaj grevat de uciderea în conditii incalificabile a sute
si sute de tineri opozanti, care a desfiintat o Constitutie viabilă si a
dizolvat democratia parlamentară, care a fost implicat în afaceri financiare
oneroase în dauna tării si a prestigiului pozitiei sale de rege, în cedarea
de teritorii fără rezistentă militară, în sfârsit, un rege dezonorat pe
câmpul de luptă, considerat dezertor si trădător si care pe parcursul a zeci
si zeci de ani nu a manifestat nici un gând pentru fosta sa tară, acest rege
total descalificat mai poate fi asezat alături de un Carol I sau Ferdinand
în incinta unei biserici ce se vrea a deveni panteonul României?
Anuntul din ziare de acum câtva timp, ni se pare o sfidare a bunului simt, o
palmă pe obrazul si-asa chinuit al României si, în ultimă analiză o gravă
eroare si-o provocare ce ar putea avea urmări imprevizibile.
Asteptăm si nădăjduim ca Biserica si opinia publică să-si manifeste
neîntârziat si ferm respingerea cu oroare a stirii, înconjurată deocamdată
de o suspectă tăcere. În consens cu aceste sperante ale noastre alăturăm si
un "cuvânt", nu al nostru, ci din cărtile sfinte - extras din culegerea de
texte crestine cuprinse în "Proloage", reunite de P. S. Benedict Ghius,
duhovnicul "Rugului aprins" (ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, vol.
I, pag 422) - cuvânt plin de învătăminte pentru cine vrea să înteleagă (1).
În fond, avem departe de tară mormintele lui George Enescu, Dinu Lipatti,
Pamfil Seicaru, Eugen Ionescu, Mircea Eliade…, dar îl avem pe Brâncusi si
despre a căror asezare aici, în pământul românesc, nu se pomeneste nimic
demn de a fi luat în consideratie.
În ce priveste Fundatia "Profesor George Manu", membrii ei rămân consecventi
cu gândirea lui Corneliu Zelea Codreanu:
"… Legiunea stă scut neclintit în jurul Tronului, din care voievozi si regi
s-au jertfit pentru apărarea si înăltarea Patriei".
Repetând de aproape 80 de ani, din generatie în generatie, devenită lege
pentru noi, trăsătura aceasta definitorie a Miscării Legionare ne călăuzeste
si azi.
În virtutea acestui considerent protestăm cu toată hotărârea împotriva
realizării funestului proiect anuntat.
15.01.2003
dr. Nae Nicolau
1) Întru această zi, cuvânt pentru cei ce sunt îngropati în biserici - la 15
ianuarie
"Un oarecare, Valentin cu numele, judecător al Ladionului, a murit. Si era
el un om foarte rău si lua mită si vietuia în toate neorânduielile. Iar
trupul lui a fost îngropat în biserica Sf. Mucenic Var. Iar la miezul noptii
s-au auzit în biserica aceea niste glasuri si tipete. Iar păzitorii,
alergând la acel tipăt au văzut un chip groaznic si înfricosat, ferecând cu
un lant picioarele acelui Valentin si trăgându-l fără milă afară din
biserică, iar el amar striga. Deci păzitorii dacă au văzut aceasta s-au dus
cu frică al lăcasurile lor. Iar a doua zi au deschis înaintea tuturor
mormântul unde fusese pus Valentin si n-au aflat acolo trupul lui, ci
căutându-l, departe de biserică l-au aflat, într-o groapă si cu picioarele
legate, precum îl trăseseră din biserică.
Drept aceea, să cunoască toti lucrul acesta: că cei ale căror păcate sunt
grele si dacă au fapte vrednice de osândă, chiar dacă ar porunci cuiva să-i
îngroape pe ei în locuri sfintite, apoi în locurile acelea nu primesc
nicidecum izbăvire. Ci pârâti fiind de însesi păcatele lor, mai amară muncă
vor lua, că locul pe nimeni nu mântuieste, ci din fapte sunt si folosul, si
munca.
Deci acestea cunoscându-le să nu ne străduim a pune în biserică trupurile
păcătosilor care nu sunt vrednici."
*Protest publicat si în “Oglinda”.
Despre Carol II
Carol al II-lea este pentru mine cel mai pustiitor flagel care s-a abătut
vreodată asupra tării românesti: mai rău decât hunii, avarii, gepizii,
pecenegii, podghiazurile tătăresti si sleahtnicii polonezi, decât potopul,
grindina, seceta, invazia lui Carol Robert, ciuma lui Caragea, incursiunile
lui Pazvantoglu, expeditiile punitive turcesti, pasa din Silistra, cazacii,
dragostea puterii ocrotitoare după 1774, incendiile, cutremurele, lăcustele,
despăduririle, revărsările de apă, răpirile de teritorii, prăvălirile de
morene, fumăritul, ruperile de zăgazuri, filoxera, gărgărita, ocupatiile
austriece si rusesti, decât puturile otrăvite, femeile siluite de
năvălitori, copiii luati de ieniceri, decât prăbusirile de turnuri, decât
bisericile pângărite, decât Mohamed Baiazid, Suleiman si Faud, decât orice.
Nicolae Steinhardt, "Jurnalul fericirii", pag. 131
Răbdător pământ
Vestea transmisă de agentiile de presă în dimineata zilei de 19 decembrie
2002, nu m-a surprins. Eram familiarizat cu "bombe" lansate de guvern
aproape în fiecare zi. Momentul ales pentru această ultimă initiativă, mi
s-a părut deasemenea bine gândit. Ne-am obisnuit să vedem avioane returnând
din tări străine borfasi, cersetori, prostituate si chiar criminali,
însotiti de un număr cel putin egal de politisti ai tării respective.
Aterizarea încă a unui avion, aducând de data aceasta lesul regelui călău
Carol al II-lea ar trece neobservată. În acelasi timp eram obisnuiti cu acte
socante dintre care unele injustitii executate în preajma sau în ziua
Crăciunului, întru spurcarea crestinătătii noastre. Ceea ce surprinde însă e
faptul că initiativa nu a apartinut familiei regale sau cel putin a unei
fundatii purtând numele regelui Carol al II-lea, ci de-a dreptul guvernului
care probabil a terminat de rezolvat toate problemele importante ale tării,
obtinându-se ulterior acordul familiei.
Cel care în 1930 si-a detronat propriul fiu, făcându-l din rege print
mostenitor, cel care în timpul domniei a dat dovadă de o imoralitate
nemaiîntâlnită în istoria patriei, care a pierdut o treime din teritoriul
tării fără să tragă un singur glonte si a instaurat prima dictatură din
România, cel care a ucis cu sânge rece mii de tineri, în marea lor
majoritate având studii superioare si care a reusit să nu dea niciodată
socoteală de mârsavele lui fapte fugind din tară după abdicare, urmează să
fie adus si reînhumat în măruntaiele pământului românesc si anume la Curtea
de Arges, acolo unde odihnesc vrednicii lui înaintasi care au făcut cinste
tronului, Carol I alături de regina Elisabetha si Ferdinand I cu sotia sa,
regina Maria. Mă întreb, acest Carol al II-lea lângă cine va fi îngropat,
cine va lua locul hărăzit reginei consoarte? Se stie că a fost căsătorit de
trei ori. Prima sotie cu care a avut un copil legitim, a trebuit să ia calea
exilului după un divort regizat de politicieni. Cea de a doua sotie, regina
Elena, mama regelui Mihai I, cea care a avut o luminoasă activitate alături
de poporul ei, făcând ca notiunea de holocaust să existe numai în capetele
înfierbântate ale unor interesati ai zilelor noastre, a plecat de asemenea
în exil. Ultima sotie a fost Elena Wolf Lupescu, mult timp tiitoare
nelegitimă, lângă care cu limbă de moarte a dorit să fie îngropat în
cavourile regale ale Portugaliei. Va fi adusă regina Elena? Imposibil!
Probabil guvernul actual ar fi în stare să-i respecte ultima dorintă si în
cavoul regal să odihnească si intrusa Elena Lupescu.
Prezenta osemintelor lui Carol al II-lea pe pământ românesc ar putea intra
în calculul politicienilor si ca simbolic consilier al acestora. Nu cunosc
un alt personaj atât de experimentat în destrămarea tării, asa cum se
întrevede acum la început de globalizare, în instaurarea unei dictaturi,
paradoxala dictatură chiar a democratiei si în revigorarea terorismului
aplicat cu diabolic rafinament în tara noastră. În toate acestea Carol al
II-lea a rămas un "maestru".
La reînhumarea lui va asista asa cum se cuvine, familia regală. Totodată
initiativa fiind a politicienilor, va trebui să fie de fată primul ministru,
presedintele Senatului, cel al Camerei Deputatilor si toti reprezentantii
acestui amărât popor. Si bineînteles Biserica. Patriarhul României ar face
încă o gafă, ungând cu mir ciolanele regelui, cel care după cum prea putin
se vrea să se stie si-a otrăvit si ultima lui slugă trimisă pe Coasta de
Azur, Apostatul Miron Cristea. Îsi va aminti oare Fericitul Teoctist că pe
timpul lui Carol al II-lea a fost amenajat la Sadaclia în Basarabia un lagăr
special pentru încarcerarea preotilor? Că în noaptea de 21-22 septembrie
1939 au fost asasinati, printre multi altii si 14 preoti fără ca Biserica să
mimeze un minim gest de împotrivire? Nu-i va tremura mâna Patriarhului
Teoctist când va sălta coliva întru pomenirea "robului lui Dumnezeu" Carol
al II-lea? Pământul românesc a răbdat si rabdă atât pe cei multi nevrednici
să-l calce, cât si pe cei dintre acestia zăcând în adâncurile lui. De acum
înainte pentru mine orice seism ucigător al pământului va căpăta o conotatie
metafizică.
Portugalia, locul de unde vor fi aduse osemintele lui Carol, va putea să
răsufle linistită, cedarea acestora fiind oportună. Îmi imaginez un val al
oceanului care i-ar fi purtat otrăvitele oase în fundul Atlanticului: si
ultimul rechin ar fi murit ucis de veninul acestui satrap al istoriei.
Nici un crestin al României nu ar fi grăit vreun cuvânt de împotrivire
privind reînhumarea lui Carol al II-lea, dacă totul s-ar fi petrecut la
cererea familiei si într-un mod discret, prohodit eventual de un răspopit.
Avem cultul mortilor si al mormintelor acestora! Dar azi când Bălcescu zace
în pământ străin, când nu se cunosc mormintele atâtor mărturisitori si
mucenici strangulati la margine de Bucuresti sau omorâti în închisori, când
în orasul nostru încă nu se stiu gropile comune unde au fost aruncati
luptătorii din munti, acest gest al guvernului este incalificabil.
Să-l ierte Dumnezeu pe Carol-Ticălosul, ca si pe cei ce îi slăvesc
ticălosia!
Flor Strejnicu