Maresalul Ion Antonescu recunoaste ca a gresit fata de Miscarea Legionara

In cazul maresalului Antonescu, nu stiu daca acesta si-a recunoscut unele greseli comise in timpul guvernarii, caci era un tip foarte orgolios, foarte mandru de sine, dar Gabriel Balanescu scrie in "Din imparatia mortii" (Ed. Gordian, Timisoara, 1994, pag. 51): “Eugen Cristescu, fost condamnat la moarte in lotul maresalului Antonescu si apoi gratiat, in anii 1948-1949, fiind in celula cu Gabriel Balanescu, i-a spus acestuia: "Am fost seful spionajului si contraspionajului, am stat cu el (Antonescu) in celula pana in clipa cand l-au dus in fata plutonului de executie. Cu o ora inainte, respingandu-i-se cererea de gratiere, a venit mama lui cu un buchet de trandafiri rosii si dandu-i buchetul i-a zis: "Esti nedemn de numele meu. De ce ai facut cerere de gratiere? Dumnezeu sa fie cu tine". Si batrana a plecat. Maresalul a venit in celula, a aruncat buchetul pe pat si-mi spune: "Ce zici, Cristescule, nu crezi ca era mai bine sa ne fi inteles cu tinerii aceia?" si usa s-a deschis si l-au luat (tinerii aceia erau legionarii cu care a fost un timp la guvernare)”.

In volumul sau, "Morminte vii", Nistor Chioreanu relateaza (pag. 118-119) ca in timpul procesului lui Antonescu, maresalul, aflat pe banca acuzatilor langa generalul Petrovicescu - fost ministru de interne in timpul guvernarii cu legionarii - i s-a adresat:

- Petrovicescule, cu voi, legionarii, am savarsit o mare greseala.

- Constatarea vine prea tarziu, domnule maresal, i-a raspuns Petrovicescu. Greseala nu mai poate fi reparata.

- Din pacate, nu, i-a replicat Antonescu, dar mi-ar placea sa se stie ca maresalul Antonescu si-a recunoscut greseala.

Din cele doua declaratii facute de doua personalitati diferite, fata de care avea consideratii diferite, rezulta concluzia ca el a recunoscut in mod indubitabil ca a gresit atunci cand a inlaturat Miscarea Legionara de la putere - la cererile si intrigile camarilei care se instalase in jurul sau si care i-a inselat buna credinta - dar, in singuratate a inteles mai bine faptele si, probabil ajungand la concluzia finala, aceasta l-a obsedat si a marturisit aceasta in doua randuri, pentru ca mai apoi sa ajunga la cunostinta publica.

Indiferent ce s-a intamplat si ce a urmat, daca ar fi ramas cu legionarii - care pe parcurs ar mai fi castigat experienta politica - acestia, in mod sigur nu l-ar fi dat pe mana rusilor si a comunistilor ca sa-l omoare, spre rusinea neamului nostru, ci l-ar fi aparat.

Pe de alta parte, aceasta concluzie rastoarna toate minciunile fabricate de cei din jurul sau, cuprinse in parte in "Pe marginea prapastiei" si in alte documente folosite de istoriografii comunisti si dusmanii cunoscuti ai Miscarii Legionare.

Am scris aceste randuri acum, cand se fac fel de fel de mese rotunde si cand anumite neadevaruri (sa nu zic minciuni) se prezinta drept adevaruri, incercandu-se sa se scrie istoria acestui neam, de catre neaveniti si incompetenti, intr-un anumit fel.

Ion Pantis, veteran de razboi, fost detinut politic

(Permanente, ianuarie 2002)

#######

Fragment din lucrarea "Generalul Antonescu in camasa verde legionara" de Vasile Blanaru-Flamura

Am spus intr-un capitol anterior ca in tot timpul razboiului, facand abstractie de intreg cortegiul de suferinte, nedreptati, samavolnicii si crime pricinuite lor de dictatura antonesciana, iertandu-le pe toate, straduindu-se sa uite, legionarii s-au aflat permanent in spatele maresalului, printre primele randuri in marea inclestare impotriva bolsevismului. Li s-au parut suferintele lor proprii prea mici in comparatie cu imensele calvaruri ce se pregateau neamului romanesc prin politica mioapa a unei aliante cu bolsevicii. Mai mult ca oricand, acum in ultimele ceasuri ale vietii, maresalul avea nevoie sa nu se mai simta singur, sa stie ca milioane de romani constienti sunt alaturi de el, acum cand interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese.

La 31 mai 1946 legionarii de la "Reduit" (aici erau incarcerati, in doua camere cu geamurile in dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de gratiere ale condamnatilor de la celula zero. Au mai aflat ca dupa-masa, la dorinta maresalului, avea sa aiba loc la capela inchisorii o mica slujba religioasa de impartasanie a condamnatilor la moarte; inca nu disparuse acest obicei, aceasta practica religioasa crestina, mostenita de la burghezimea in agonie.

Atunci unul dintre conducatorii grupului se gandi la o operatie prin care Ion Antonescu sa ia cunostinta de ultima pozitie a legionarilor fata de el, acum ca osandit la pedeapsa capitala, pentru politica sa antisovietica. In cuvintele cronicarilor marxisti urma sa fie un act, ultimul, de fidelitate legionara pentru ceea ce a insemnat in politica, in lupta anticomunista a Romaniei maresalul Ion Antonescu. Operatia se concretizeaza: maresalul va primi din partea legionarilor un mesaj de imbarbatare. Fostul prim-gardian Sabau va spune si cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului inchisorii (care era legionar), cu consemnul de a face sa ajunga in mana maresalului. Duhovnicul s-a conformat. A impaturit biletelul, reducandu-l la dimensiuni mici si, in timpul impartasaniei, cand i-a dat maresalului sa sarute Sfanta Evanghelie, i l-a strecurat in mana. Maresalul fiind atentionat prin semne discrete, a primit biletelul si, dupa ceremonia din capela, la citit in celula. Potrivit spuselor lui Sabau si a altor fosti gardieni, mesajul legionar n-a fost gasit in bagajele maresalului dupa executie. Nu-i exclus sa-l fi avut la el undeva la inima, ca talisman.

Mai tarziu, in inchisorile staliniste, impreuna cu dr. Ilie Niculescu (acesta facuse parte din conducerea Miscarii ca sef al Corpului legionar "Razleti" si fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava in ziua de 31 mai 1946) am reusit sa-l reconstituim, desigur cu aproximatia de rigoare. Iata textul mesajului dupa o nota pe care am scris-o imediat dupa eliberarea de la Aiud in vara anulu i1954:

"Domnule maresal Ion Antonescu,

In numele legionarilor din inchisori, al legionarilor si simpatizantilor din tara ne permitem a va scrie aceste randuri. Consideram mesajul nostru un act de admiratie si de imbarbatare din partea tuturor romanilor de buna credinta, constienti ca patria noastra se gaseste azi la cota cea mai periculoasa a existentei sale.

Nu punem acum in discutie cum si de ce am ajuns aici. Istoria cea dreapta a Romaniei de maine va avea grija sa explice in mod obiectiv, fara pasiuni ideologice si falsuri grosolane, cauza dezastrului politic in care am fost aruncati ca natiune. In momentul de fata gandul nostru, de pe pozitia lealitatii dintotdeauna, este la d-voastra... Suntem alaturi de viteazul general Ion Antonescu in aceste clipe de mare cumpana si vrem sa stiti ca am fost mereu in spatele conducatorului statului aflat in lupta impotriva barbariei comuniste.

Maine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Capitanul nostru e inca prezent cu spiritul, la capataiul veacului frant sub povara unui destin potrivnic, in secunda ultimului foc vom striga impreuna cu d-voastra: Traiasca Romania noastra, a romanilor, in credinta stramoseasca!..."

(...)

Dupa citirea mesajului a urmat o tacere apasatoare. S-a spus ca maresalul ar fi plans. Apoi Sabau l-a auzit pe Ion Antonescu spunand cam asa: "Iata, domnilor, realitatea ... Oamenii acestia sunt aici condamnati de tribunalele noastre. I-am prigonit ... i-am defaimat si i-am ucis. Am fost necrutatori si am cerut si altora sa fie ... Si acum, iata-i, cand cand cei cu care i-am defaimat si ucis sunt la ospatul tradarii maresalului sau langa mine, se vaita ca nemernicii, acesti copii curajosi, cinstiti, demni, care dupa cate stim cu totii niciodata nu s-au temut de moarte, imi declara ca sunt alaturi de mine in aceste momente de cumpana ... Acum ii cred, mereu au fost incolonati in spatele meu, sunt singurii in stare sa puna interesele neamului mai presus de orice interes personal... Mi-e rusine, domnilor, ca nu am putut, n-am vrut sa-i cunosc pana acum cu adevarat ... Da, mi-e rusine..."

S-a spus ca in dupa-amiaza aceea de 1 iunie 1946, maresalul Antonescu nu a mai scos un cuvant. Mut, abia stapanindu-se sa nu izbucneasca intr-un puhoi de plans, s-a asezat in fata ferestrei (celula condamnatilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din sectii, avea fereastra mare care da in curtea inchisorii) si s-a lasat purtat de ganduri privind in gol.

[Acasa] [Inapoi] [Contact]