ISTORIA MIŞCĂRII LEGIONARE
În literatura contemporană, cărţile şi comentariile asupra Mişcării Legionare din România nu lipsesc. S-ar putea chiar spune că ele sunt în abundenţă. Dacă s-ar vrea să se redacteze o listă de tot ceea ce a fost scris până în prezent asupra Legiunii s-ar obţine o bibliotecă impresionantă. Totuşi, din acest maldăr de opere şi de interpretări, un număr foarte redus respectă adevărul istoric.
Unele dintre aceste opere conţin lacune de informare inadmisibile sau tratează în mod superficial problema legionară ; altele aparţin unei specii istorice dintre cele mai detestabile : e vorba de aceste producţii insiduos comandate ori sugerate de către anumite cercuri internaţionale duşmane ale Patriei şi ale Religiei, în scopul de a lovi Mişcarea Legionară. Se pot număra pe degete autorii care şi-au dat cu adevărat osteneala spre a distinge adevărul de neadevăr şi de calomnie.
În afara de aceasta, noi trebuie să plasăm într-o categorie aparte lucrările provenind din mijlocul duşmanilor interni ai Legiunii, ale căror inepţii s-au bucurat de o largă difuzare în străinătate. Aceste publicaţii şi comentarii nu mai pot servi la cunoaşterea reală a istoriei legionare ; căci ele au fost concepute numai în scopul de a se escamota adevărul şi de a justifica, printr-o falsă prezentare a culpabilităţilor, persecuţiile dezlănţuite împotriva legionarilor.
Realizând această lucrare ce urmează să apară în mai multe volume, am voit să restabilesc, în faţa elitelor intelectuale şi politice ale Occidentului, adevăratul curs al evenimentelor istoriei atât de frământate a Legiunii. Dincolo de faptele care, în mare parte, sunt deja cunoscute, există o cheie particulară care le explică, un substrat inteligibil, format din înlănţuirea de la cauză la efect. Singură cunoaşterea motivelor ce-au determinat manifestările Legiunii permite adoptarea unei hotărâri finale asupra ei.
Pentru ce a avut loc o anume acţiune legionară ? Care au fost efectele şi care au fost reacţiile provocate în tabăra adversă ? Şi invers, ce gen de acţiuni au întreprins vrăjmaşii şi cum s-au apărat de ele legionarii ?
Istoria Mişcării trebuie expusă în conexiunile ei intime, în aceste tranziţii specifice ce s-au produs la un moment sau altul din existenţa sa. În afară de asta, nu poate exista istorie, ci o simplă colecţie de documente.
Adversarii noştri, primii, au înţeles ce enormă importanţă avea geneza activităţilor legionare şi spre acest punct ei şi-au concentrat incursiunile “istorice” ; în intenţia de a tulbura izvoarele cristaline din care a luat naştere Mişcarea Legionară şi de a altera distribuţia reală a responsabilităţilor în conflictele şi şocurile ce-au avut loc între noi şi alte grupări politice. Pentru a da un exemplu : Legiunea a fost continuu acuzată de violenţe, de acte de teroare, ca rezultat al unei doctrine ce prescria cucerirea puterii prin violenţă. Nimic mai absurd şi mai neadevărat ! Cine va citi această carte se va convinge că adevărul se află exact la polul opus : violenţele au constituit constanta de acţiune a tuturor partidelor şi regimurilor guvernamentale din România ; în timp ce legionarii au fost victimele lor permanente, plătind un tribut înspăimântător în vieţi omeneşti, din rândul elementelor celor mai alese ale naţiunii. Acteloe noastre rare de violenţă n-au fost decât reacţii legitime ale unor oameni împinşi la disperare de către teroarea exercitată de guverne într-adevăr teroriste.
În această operă am urmat, până în 1933, firul expunerii făcute de Corneliu Codreanu în cartea lui, “PENTRU LEGIONARI”. Cu începere din toamna acelui an, a trebuit să reconstitui trecutul Legiunii cu materialul pe care l-am avut la dispoziţie. Totuşi chiar pentru această perioadă – care se întinde până la sfârşitul fazei de expansiune – eu n-am fost singur. Am avut de partea mea un ghid sigur : “CIRCULĂRILE” Căpitanului, în care au fost consemnate cea mai mare parte din evenimentele epocii.
M-am folosit de asemenea, bineînţeles, de faptul că nu am fost străin faţă de Legiune, că puteri distrugătoare ale comunismului mondial – se găsesc faţă în faţă, se pregătesc pentru o luptă finală. Nu numai soarta poporului român, ci şi aceea a tuturor popoarelor lumii, depind de rezultatul acestei lupte, care depăşeşte interesele particulare ale fiecărei naţiuni şi ia proporţiile unui război apocaliptic.
În anii care vin se va decide dacă omenirea vrea să rămână fidelă lui Hristos sau dacă ea dezertează în masă, pentru a se aşeza sub domnia lui Antihrist.
Mişcarea Legionară după 40 de ani de sacrificii şi de devotament în principiile moralei creştine îşi continuă lupta pentru apărarea creştinătăţii alături de toate forţrle sănătoase din lume, sub aripa protectoare a Arhanghelului Mihail, patronul şi protectorul ei ceresc.
24 iunie 1967.
1) ROMÂNIA DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL
În timpul primului război mondial, România a luptat
împotriva Puterilor Centrale. Graţie sacrificiilor ei şi a victoriei repurtate alături de Aliaţi, ţara şi-a dublat teritoriul şi populaţia. Transilvania, Basarabia şi Bucovina, provincii româneşti, până atunci sub dominaţie străină, au fost alipite la Vechiul Regat Român, pentru a forma un stat mare şi puternic în ansamblul geopolitic din Estul european.
Totuşi, bucuria resimţită de către popor prin faptul realizării unităţii naţionale fu umbrită de apariţia pericolului comunist la frontiera orientală a României. După căderea Rusiei în mâinile bolşevicilor la începutul lui noiembrie 1917, întreaga Europă Centrală era expusă să suporte aceeaşi soartă. De aceea, în timpul verii anului 1919, armata română a trebuit să ducă lupte înverşunate pe Tisa împotriva forţelor dictatorului comunist BELA KUHN, care stăpânea Ungaria, pentru eliberarea acestei ţări de sub tirania sângeroasă instaurată de către implacabilul şef comunisto-marxist. Un an mai târziu, mareşalul PILSUDSKI zdrobea, pe Vistula, armatele bolşevice care invadaseră Polonia.
În urma acestor două campanii militare, una la Sud şi cealaltă în Nordul Carpaţilor, căile de penetraţie a bolşevismului spre Europa Centrală au fost tăiate şi şefii comunişti din Moscova trebuiră să amâne pentru mai târziu planurile lor de cucerire a Europei mulţumindu-se doar cu victoria obţinută în Rusia.
Cu toate acestea, deşi operaţiunile militare împotriva bolşevicilor se terminaseră spre finele lui 1919, pentru România, ameninţarea nu fusese îndepărtată. De dincolo de Nistru veneau fără încetare agenţi comunişti, trimişi cu misiunea de a provoca tulburări în interiorul ţării şi de a antrena masele populare într-o acţiune revoluţionară împotriva statului român. Profitând de situaţia confuză ce caracteriza perioada post-belică, comuniştii voiau să împingă ţara într-un război civil.
Iaşii, capitala Moldovei, părea şefilor sovietici cel mai favorabil teren pentru declanşarea revoluţiei. Acest oraş suferise teribil în timpul războiului, când un număr considerabil de refugiaţi s-au masat acolo. În afară de aceasta, el fusese cel mai expus propagandei comuniste, întrucât, de-a curmezişul lui, se scurgeau în debandadă trupele ruseşti din Moldova, care treceau dincolo de Nistru, atinse de febra roşie.
Chiar în acest oraş, în care comunismul contamina toate păturile sociale, de la muncitori până la intelectuali, apăru un tânăr student anticomunist de la Universitatea “MIHĂILEANĂ” (1) : CORNELIU ZELEA CODREANU.
1. Academia “MIHĂILEANĂ”, devenită pe urmă Universitate, a fost înfiinţată de prinţul MIHAIL STURZA în 1835.
2) TÂNĂRUL LUPTĂTOR ANTICOMUNIST
Corneliu Zelea Codreanu s-a născut la Iaşi, la 13 septembrie 1899. El şi-a petrecut copilăria în Huşi, modest oraş provincial, în care tatăl său, ION ZELEA CODREANU, era profesor la liceul local.
Familia Codreanu era originară din Bucovina, unde bunicul şi străbunicul tânărului fuseseră pădurari.
Corneliu Zelea Codreanu şi-a făcut cea mai mare parte a studiilor secundare la liceul militar “MÂNĂSTIREA DEALULUI” (2), foarte aproape de Târgovişte, vechea capitală a Valahiei (Ţara Românească). Liceul acesta era renumit în toată ţara pentru valoarea excepţională a corpului său profesoral.
Educaţia primită de Corneliu Codreanu în această şcoală de elită va lăsa neşterse urme în caracterul său. :
“Ordinea, disciplina şi ierarhia turnate la o vârstă fragedă în sângele meu, alături de sentimentul demnităţii ostăşeşti, vor forma un fir roşu de-a lungul întregii mele activităţi viitoare”(3).
La 15 / 28 august 1916, România intră în război împotriva Puterilor din Europa Centrală. Corneliu Ciodreanu e surprins de evenimente la Huşi, în casa părintească în care-şi petrecea vacanţa. Deşi n-avea încă 17 ani, el pleacă imediat să-şi regăsească tatăl pe front.
Regimentul de care aparţinea profesorul Codreanu trecuse deja munţii şi se afla angajat în Transilvania. Tânărul Corneliu ajunge din urmă regimentul şi ia parte la campania-ofensivă a armatei române ; totuşi, când luptele deveniră mai dure, colonelul Piperescu, comandantul regimentului, îl obligă pe profesorul Codreanu să-şi trimită înapoi fiul. Corneliu Codreanu se reîntoarce acasă şi intră în Şcoala Militară de infanterie din Botoşani, de unde va ieşi cu gradul de sublocotenent. Între timp, războiul luase sfârşit.
În primăvara lui 1919, Corneliu Codreanu se nelinişteşte în faţa svonurilor care circulau în toată ţara, şi care anunţau o iminentă invazie bolşevică, cu provenienţă de dincolo de Nistru. Atunci, el adună mai mulţi elevi de liceu, şi pe câţiva prieteni, în pădurea apropiată oraşului, numită DOBRINA, şi le pune următoarea întrebare : “Ce facem dacă vin bolşevicii peste noi ?”
Sub impulsul lui Corneliu Codreanu, aceşti tineri, de 16 până la 18 ani, hotărăsc ca, în cazul în care bolşevicii ar invada ţara, să se retragă în munţi şi să formeze acolo un centru de rezistenţă , un “maquis”, de unde vor putea să hărţuiască fără încetare duşmanul, pentru a întreţine astfel spiritul de libertate în sânul maselor populare.
Decizia acestui grup de elevi n-a fost niciodată pusă în practică. Flăcările revoluţiei comuniste s-au oprit la Nistru, şi tinerii liceeni din Huşi n-au avut ocazia să-şi probeze vitejia. Totuşi, episodul din pădurea Dobrina are o profundă semnificaţie. Acest episod constituie punctul de plecare, germenul de unde se va naşte Mişcarea Legionară. În acest loc şi în acest moment se dezvăluie, pentru întâiaşi dată şi cu o intensitate dramatică, personalitatea excepţională a lui Corneliu Codreanu, creatorul Mişcării. La vârsta în care alţi tineri se zbat încă în incertitudinile adolescenţei, el se simte responsabil de soarta poporului său. Chinul ce pune stăpânire pe sufletul său, de pe când era încă liceean, nu-l va părăsi până la sfârşitul vieţii lui.
Ce se va întâmpla cu România, dacă în Rusia comunismul se consolidează ?
Poporul român nu riscă să fie una din primele sale victime ?
Această tragică viziune asupra destinului poporului său l-a determinat să-şi consacre toate forţele fiinţei lui luptei pentru apărarea ţării ; ca ea să nu cadă niciodată sub sclavia comunismului.
2. “MÂNĂSTIREA DEALULUI”, fondată în 1504 de principele RADU CEL MARE.
3. Corneliu Zelea Codreanu : “Pentru legionari”, p.10, ed.a 3-a, 1940.
3) “GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE”
În toamna lui 1919, Corneliu Codreanu pleacă la Iaşi,
unde se înscrie la Facultatea de Drept. O mare decepţie îl aşteaptă. În loc să găsească un tineret universitar mobilizat împotriva comunismului, un tineret gândind şi simţind ca el, află o masă de indivizi, din care majoritatea alunecase deja spre stânga.
Teoriile marxiste erau la modă, propagate -de la înălţimea catedrelor lor- de către înşişi profesorii. Intelectualii chiar uitaseră sutele de mii de soldaţi căzuţi pe câmpul de onoare şi pactizau în mod deschis cu duşmanul de moarte al poporului român. Pentru aceşti intelectuali pervertiţi, doctrina comunistă reprezenta ultimul cuvânt al ştiinţei şi al progresului. Cine vorbea de “Patrie”, de “Biserică” sau de “Rege”, era luat în râs, socotit drept anacronic şi retrograd.
Muncitorii, strâmtoraţi de mizerie, erau cu uşurinţă manevraţi de agenţii comunişti, îndemnaţi la greve şi la manifestaţii antipatriotice, la defilarea coloanelor revoluţionare, care strigau : “Jos armata !”, “Jos Regele !”, “Trăiască Uniunea Sovietică !” . . . Situaţia nu era bună în Capitală şi în alte mari oraşe ale ţării. România se găsea la un pas de revoluţie.
Corneliu Codreanu era înspăimântat de inconştienţa ce domnea în rândurile studenţilor. Cu toate că întreaga atmosferă universitară era ostilă convingerilor sale, el nu ezita nici un moment să se arunce în luptă, pentru a încerca să îndiguiască acest curent vătămător. Dificultăţile acţiunii sale păreau insurmontabile. În masa studenţească nu avea nici un punct de sprijin, organizaţiile universitare se aflau în mâinile comuniştilor. Corneliu Codreanu trebuia să se opună curentului general şi să forţeze schimbarea orientării lui cu 180 de grade. Oricare altul decât el ar fi fost descurajat numai gândind la o asemenea problemă. Tentativa era supraomenească !
Câteva săptămâni după venirea sa la Iaşi, întâmplarea face să cunoască o extraordinară figură de combatant naţionalist : muncitorul CONSTANTIN PANCU.
Acesta era preşedintele unei organizaţii muncitoreşti naţionaliste şi creştine, denumită “GARDA CONŞTIINŢEI NAŢIONALE”. Pancu voia să-i scoată pe muncitori de sub influenţa sloganurilor internaţionaliste şi ale şefilor comunişti. Fără să fie un intelectual, Pancu era un cunoscător profund al problemelor muncitoreşti. În cuvântările pe care le adresa muncitorilor, arăta că revendicările lor drepte puteau fi satisfăcute tot aşa de bine în cadrul patriei ; că ei n-aveau nevoie de a se lăsa antrenaţi de către ideologiile străine. Într-un stat guvernat de o echipă de oameni pasionaţi pentru ţara lor, lucrătorii încetează de a fi trataţi drept nişte “paria” ai societăţii.
Constantin Pancu devine aliatul principal al lui Corneliu Codreanu în lupta împotriva comunismului. În sufletul omului acestuia simplu, şi în cadrul organizaţiei sale, Corneliu Codreanu găseşte elementul spiritual corespunzător propriilor sale convingeri. Datorită aportului tânărului student,, organizaţia lui Pancu se dezvoltă în proporţii încurajatoare. De la reuniuni secrete într-o cameră mică, unde se adunau 20 de persoane numai, se ajunge la mulţimi, strânse la un loc, de 10.000 de persoane, în pieţele publice. Graţie voinţei lor unite, curentul comunist îşi pierde ascendentul asupra miilor de muncitori şi se găseşte în final redus la o dimensiune inofensivă, în toate marile întreprinderi din Iaşi.
Pancu şi Codreanu profită de entuziasmul provocat în sânul maselor muncitoreşti de programul lor şi de discursurile lor înflăcărate, pentru a organiza pe aceşti lucrători în Sindicate Naţionale, primele din România, străine oricărei influenţe marxiste. La 9 februarie 1920, ei crează şi un partid politic, pe care-l denumesc “SOCIALISM NAŢIONAL CREŞTIN” (4).
În discuţiile Pancu, pentru stabilirea programului noului partid, Corneliu Codreanu îşi fixează atitudinea faţă de problema muncitorească în termenii următori :
“Nu admitem nimănui ca să caute şi să ridice pe pământul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre naţionale. Oricâtă dreptate ar avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca să se ridice peste şi împotriva hotarelor ţării . . . DREPTATEA TA, ÎN CADRUL DREPTĂŢII NEAMULUI. NU SE ADMITE ca pentru dreptatea ta să sfarmi în bucăţi dreptatea istorică a naţiei căreia aparţii”.
“Dar nici nu vom admite ca la adăpostul formulelor tricolore să se instaleze o clasă oligarhică şi tiranică, pe spatele muncitorilor de toate categoriile, şi să-i jupoaie de piele, fluturând prin văzduh necontenit : PATRIE – pe care n-o iubesc, DUMNEZEU – în care nu cred, BISERICĂ – în care nu intră niciodată, ARMATĂ – pe care o trimit la război cu braţele goale! (5).
Mişcarea lui Pancu îşi atinge apogeul în primăvara lui 1920. Apoi începe să-şi piardă din actualitate şi din putere, pe măsură ce agitaţiile comuniste slăbesc. Când generalul Averescu ajunge la putere, în martie 1920, el ia măsuri energice împotriva comuniştilor, îndepărtând pericolul imediat al unei revoluţii.
5. Corneliu Zelea Codreanu, op. cit., p.24.
4) ZDROBIREA COMUNISMULUI LA UNIVERSITATE
După ce a jugulat mişcarea comunistă din cercurile
muncitoreşti din Iaşi, Corneliu Codreanu îşi concentrează eforturile asupra studenţilor. El reuşeşte să adune în jurul său un pumn de studenţi naţionalişti şi, cu ajutorul lor, pătrunde în lumea universitară dominată de comunişti. Primul şoc al micului grup naţionalist cu clica roşie de la Universitate se produce în toamna anului 1920, cu prilejul deschiderii cursurilor.
De când exista această Universitate, obiceiul era ca inaugurarea cursurilor să se facă printr-un serviciu religios, la care asistau cu toţii, profesori, studenţi şi notabilităţi ale oraşului. Or, pentru prima oară în istoria acestei instituţii, autorităţile universitare anunţaseră deschiderea cursurilor fără serviciul religios tradiţional. Profesorii “progresişti” ai epocii, care formau majoritatea Consiliului Universitar, susţineau că invocarea Sfântului Duh în cadrul unei instituţii culturale era o manifestare de “obscurantism” şi o “ofensă adusă ştiinţei”.
După intervenţii inutile pe lângă Consiliul Universitar, pentru a se încerca revenirea asupra deciziei luate, Corneliu Codreanu hotărăşte să se opună cu forţa acestei reluări a cursurilor fără slujbă religioasă.
În ziua solemnităţii, el vine primul la Universitate, barează uşile de la intrarea principală şi -la ora deschiderii- anunţă pe toţi cei care deja erau masaţi în faţa portalului, că nu va permite trecerea nimănui, atâta vreme cât nu i se va promite ca anul şcolar să fie binecuvântat de cătr un preot. I se răspunde cu insulte şi ameninţări.
În timp ce vorbea cu un profesor, profitând de un moment de neatenţie din partea lui, masa de afară forţează uşile şi valul de studenţi comunişti pătrunde furios în clădire, îl dă jos pe Corneliu Codreanu, singurul apărător, îl loveşte şi îl izbeşte de perete.
Succesul final rămâne totuşi de partea lui. Consiliul Universitar, neliniştit de repercursiunile conflictului de la Universitate în populaţie şi printre studenţi, anunţă că începerea cursurilor va avea loc la o dată ulterioară, cu slujba religioasă tradiţională.
În cursul anului şcolar 1920-1921, conflictele se multiplică între grupul mic de studenţi naţionalişti, care nu numără mai mult de 14 membri, şi marea majoritate a celorlalţi, dominaţi de organizaţiile comuniste. Cu toate acestea, lupta împotriva preponderenţei comuniste în Universitate este dusă cu atâta bravură şi inteligenţă de Corneliu Codreanu, încât la sfârşitul anului comuniştii nu îndrăznesc să mai manifesteze.
Atunci, Consiliul Universitar vine în ajutorul comuniştilor învinşi. Corneliu Codreanu, acuzat de tulburarea ordinei, este eliminat din Universitate. Dar sentinţa nu poate fi executată, pentru că decanul Facultăţii de Drept -în care predominau profesorii de tendinţă naţionalistă- se opune hotărârii Consiliului ; şi Corneliu Codreanu continuă să facă parte din Facultate şi poate să se prezinte la examene.
La începutul anului şcolar următor, 1921-1922, Corneliu Codreanu este ales preşedinte a Societăţii studenţilor în drept. Activitatea bogată şi fecundă pe care de-ici înainte o desfăşoară susnumita societate, atrage de partea sa majoritatea studenţilor celorlalte facultăţi.
Astfel, “CENTRUL STUDENŢESC IAŞI”, organizaţie oficială ce se afla încă în mâinile comuniştilor, începe să-şi piardă influenţa asupra tinerimii universitare. Acest centru dispare definitiv atunci când, la propunerea lui Codreanu, ia naştere, la 20 mai 1920, “ASOCIAŢIA STUDENŢILOR CREŞTINI” de la Universitatea ieşeană. Această Asociaţie se substituie fostului Centru Studenţesc şi -odată cu consolidarea lui în mediul studenţesc- dispare influenţa comunistă din Universitate,
Exemplul studenţilor de la Iaşi e urmat de celelalte universităţi. Revărsatul de zori al naţionalismului îşi face apariţia în toate centrele universitare. Masa de studenţi, o clipă dezorientată de mişcarea revoluţionară rusă şi de acţiunea subterană a agenţilor comunişti, îşi asumă iarăşi tradiţionalul ei rol de luptă de pe poziţiile cele mai înaintate ale naţionalităţii române.
5) MIŞCAREA STUDENŢEASCĂ
Corneliu Codreanu îşi ia licenţa în drept în iunie 1922. În
toamna aceluiaşi an, părăseşte ţara şi merge în Germania, unde are intenţia să-şi completeze studiile, urmând cursurile de economie politică. Nu va rămâne acolo decât câteva luni.
Fiind în Germania, el află că puternice agitaţii studenţeşti au izbucnit în România. Dacă, de-a lungul anilor precedenţi, mişcarea studenţească nu depăşise limitele unui fenomen local (adică Iaşii, cu repercursiuni în Cernăuţii Bucovinei), de astă dată ea s-a generalizat, propagându-se ca un uragan în toate centrele universitare. La Cluj, la Bucureşti, la Iaşi, la Cernăuţi, studenţii părăsesc cursurile şi manifestează pe străzi. Încăierările cu poliţia şi armata sunt constante. Fenomenul e cu atât mai semnificativ cu cât el nu este rezultatul unei acţiuni organizate. Este o explozie spontană. Este “un mare moment de electrizare colectivă, fără pregătire prealabilă, fără discuţii pro şi contra, fără decizii luate în comitete restrânse . . .”(6).
E “un spasm al naţiunii bolnave” -cum s-a exprimat Ion Moţa, un alt mare român din această generaţie.
Corneliu Codreanu se simte tulburat până în străfundurile fiinţei sale de această deşteptare a conştiinţei naţionale. El îşi pierde liniştea necesară studiilor. Renunţând la planurile de lucru, revine în grabă în România. Simte că ridicarea maselor universitare e un semn providenţial, un fenomen de o reală semnificaţie istorică şi că nu poate lipsi de la această luptă.
Mişcarea studenţească era esenţial anticomunistă ; însă primise, în acelaşi timp, şi un alt caracter : devenise “antisemită”.
Trecerea de la anticomunism la antisemitism se produsese în cea mai naturală manieră. Majoritatea conducătorilor comunişti din România, şi cei mai numeroşi agenţi veniţi din Rusia, erau de origine iudaică. Combătând pe comuniştii din Universitate, studenţii s-au lovit peste tot de evrei. Aceştia erau evreii care excitau masele populare la revoltă împotriva statului român. Erau evreii care cereau ca regele să fie detronat şi ca România să se transforme într-o “republică sovietică”. Erau evreii ce propagau ateismul şi insultau pe slujitorii Bisericii. Erau acei care, prin presa controlată de dânşii, susţineau toate tendinţele antinaţionale, îşi băteau joc de patrie, de tradiţie şi de întregul trecut al României.
Toate aceste manifestări ale evreilor au condus pe studenţi la situaţia de a vedea în fiecare evreu un duşman al patriei lor, un element în solda acelora care vizau distrugerea statului român abia constituit. ANTICOMUNISMUL NOII GENERAŢII TREBUIA SĂ CONDUCĂ ÎN MOD INEVITABIL LA ANTISEMITISM.
Existau şi alte cauze de ordin social şi economic, legate strict de stadiul dezvoltării ţării noastre, ce explica antisemitismul tinerimii universitare. Un număr mare de evrei pătrunseseră după războiul mondial în şcoli şi universităţi. În majoritatea liceelor din Bucovina, Basarabia şi Moldova, numărul evreilor înscrişi depăşea pe acela al românilor. Ceea ce nu înseamnă că ei erau mai numeroşi în aceste regiuni decât autohtonii.
Anumite facultăţi, în special la Cernăuţi (Bucovina) şi Iaşi (Moldova) erau literalmente invadate de evrei. La Facultatea de medicină din Iaşi, de exemplu, în 1920, erau 556 de studenţi români faţă de 831 de studenţi evrei. Nimeni nu putea nega faptul că proporţia evreilor înscrişi în aceste universităţi era în flagrantă contradicţie cu realitatea etnică a ţării !
Evreii se aflau într-o situaţie privilegiată în România. Stăpâni ai vieţii economice, ei puteau să-şi trimită copiii în şcolile superioare ; în vreme ce masa poporului, formată în mare parte din ţărani, nu putea în nici un fel să suporte cheltuielile de întreţinere a copiilor lor în aceste şcoli. Pericolul era evident ! Dacă majoritatea elevilor şi studenţilor de astăzi e formată din evrei, atunci pătura conducătoare de mâine a ţării va avea fatalmente aceeaşi compoziţie etnică. Şi cum evreimea din România simpatiza cu mişcarea comunistă, aceasta însemna că fiecare evreu cultivat putea deveni mâine un factor de dezagregare a naţiunii române şi de înfeudare la Rusia sovietică.
Conştienţi de condiţiile de inferioritate economică a poporului român din acea vreme, preocupaţi să împiedice alienarea clasei conducătoare române, studenţii au întreprins singura politică posibilă în faţa gravităţii situaţiei : ei au cerut “NUMERUS CLAUSUS”, adică limitarea numărului de evrei admişi în Universitate, conform cu proporţia efectivă dintre evrei şi români pe ansamblul teritoriului naţional.
Agitaţiile studenţilor au plasat “chestiunea evreiască” în centrul interesului public. De fapt, această problemă nu era nouă. Ceea ce era nou era virulenţa actualizării ei de către tineret.
În analele politice ale României moderne, antisemitismul reprezintă o tradiţie. Agitaţiile antisemite au început în România încă din prima jumătate a secolului XIX-lea, provocate de numărul excesiv de evrei, care pătrunseseră în acea epocă în Principatele Române, venind din Galiţia (Polonia) şi din Rusia. Moldova, în special, suferise enorm din cauza acestei tăcute invazii.
Cele mai ilustre personalităţi ale culturii naţionale au fost antisemite. E suficient să-l cităm pe poetul de renume MIHAI EMINESCU, pe istoricii HAŞDEU, XENOPOL, IORGA, pe filozoful VASILE CONTA şi pe omul de stat MIHAIL KOGĂLNICEANU. Aceştia sunt cei care au dat strigătul de alarmă contra pericolului iudaic şi s-au opus cu înverşunare asimilării civile, în bloc, a evreilor.
Precizăm, totodată, că antisemitismul poporului nostru n-a avut niciodată un caracter religios sau rasial. Din punct de vedere religios, poporul român este cel mai tolerant din lume. Nu se cunoaşte un singur caz de persecuţie religioasă în România în tot decursul istoriei sale.
Antiseminismul românesc a avut o origine SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ. El a fost provocat de numărul disproporţionat de evrei ce s-au stabilit în România în veacul al XIX-lea ; şi, care, parveniţi în poziţii economice preponderente, pretindeau să domine ţara. Tensiunea dintre români şi evrei s-a accentuat după primul război mondial, datorită participării făţişe şi provocatoare a minorităţilor iudaice la agitaţiile comuniste.
Înainte de primul război mondial, a existat un partid care, între alte puncte, avea înscris programul său, “luarea de măsuri în vederea apărării poporului român de exploatarea economică a evreilor”. Acest partid, denumit “Partidul Naţionalist-Democrat” a obţinut 34 de locuri. Însă, curând după acest răsunător succes, el s-a destrămat. Profesorul Nicolae Iorga a părăsit linia antisemită şi s-a distanţat de Cuza.
A. C. Cuza a rămas pe vechea lui poziţie. Profesor de
economie la Universitatea din Iaşi, el expunea de la catedră tezele antisemite, cu o rigoare ştiinţifică pe care înşişi duşmanii săi nu o puteau ataca. Dezbaterea asupra acestei probleme esenţiale pentru neamul românesc, atrăgea la cursuri numeroşi studenţi de la alte facultîţi.
Nu se poate tăgădui influenţa ideilor “cuziste”, asupra
studenţilor ; dar ar fi exagerat să pretindem că mişcarea studenţească este rezultatul învăţămâmtului doctrinar al profesorului. Reacţiunea studenţilor n-a fost generată de ideile audiate la cursuri, de ideile luate din cărţi şi de speculaţiile filozofice asupra problemei evreieşti. Tineretul studios s-a revoltat în momentul în care şi-a dat seama, în ambianţa în care trăia, de inferioritatea lui numerică în raport cu evreii ce se îndesau la universităţi. Antisemitismul studenţilor avea la bază o realitate palpabilă, un fapt vizibil şi uşor de verificat.
6. Corneliu Codreanu : Op. cit., p.75.
6) “LIGA APĂRĂRII NAŢIONAL CREŞTINE” (L. A. N. C.)
La întoarcerea din străinătate, Corneliu Codreanu
întâlneşte următoarea situaţie : lumea studenţească este în grevă şi continuă cu înverşunare lupta pentru a determina votarea lui “numerus clausus”. Guvernul, la rândul său, tot atât de ferm hotărât să nu facă nici un pas în sensul dorit de studenţi.
Analizând forţele care erau faţă în faţă. Corneliu Codreanu ajunge la concluzia că lupta studenţilor se desfăşoară în gol, fără nici o şansă de succes.
Într-adevăr, studenţii nu reprezentau decât o fracţiune infimă din populaţie. Forţele lor, în ciuda bravurii cu care ei înfruntau presiunile guvernamentale, şi în pofida tuturor victoriilor parţiale posibile, erau insuficiente ca să constrângă guvernul să cedeze.
Pentru a face să triumfe tezele lor, era necesar ca ele să fie proiectate, pe scară largă, în conştiinţa naţională.
Acţiunea studenţilor trebuia să iasă din cadrul universitar, din sectorul limitat în care opera până atunci ; pentru a deveni o mişcare de masă, o mişcare politică la scară naţională ; prin urmare această mişcare, luptând pe căi legale şi utilizând formidabilul curent de opinie creat în favoarea ei, ar putea să determine parlamentul să ratifice “numerus clausus”.
Corneliu Codreanu demonstrează conducătorilor studenţilor necesitatea creării unei organizaţii politice sub preşedinţia profesorului A. C. Cuza, a cărui probitate ideologică era mai presus de orice bănuială. Studenţii trebuiau să constituie avangarda noii organizaţii, în timp ce persoanele mai în vârstă să formeze cadrul propriu-zis politic.
Acest punct de vedere n-a fost acceptat cu uşurinţă.
Majoritatea conducătorilor studenţilor erau de părere că mişcarea nu trebuia să iasă din cadrul universitar. După discuţii ample, s-au raliat în cele din urmă argumentelor lui Codreanu şi s-a adoptat proiectul său.
La 4 martie 1923, a fost convocată, în Iaşi, Adunarea Constitutivă a noii grupări politice. În faţa a peste 2000 de persoane, venite din toate părţile ţării, s-au pus bazele “Ligii Apărării Naţional Creştine” – L. A. N. C., profesorul A. C. Cuza fiind proclamat preşedinte.
Cel dintâi act al noului preşedinte este de a însărcina pe tânărul avocat Corneliu Zelea Codreanu cu organizarea Ligii pe întreaga întindere a ţării, ceea ce corespondea cu funcţia de Secretar General.
7) COMPLOTUL STUDENŢESC
Pe frontul studenţesc, greva continua în condiţii din ce
în ce mai penibile, şi se observa cum se multiplicau semnele de dezorientare şi de oboseală. Cu greutăţi teribile, conducătorii acestor mase universitare reuşesc să împiedice deschiderea cursurilor în iunie 1923, deschidere hotărâtă de autorităţile guvernamentale, care ademeniseră pe studenţi cu perspectiva prezentării le examene la timp, pentru a nu pierde astfel anul şcolar. Cu acest ultim efort, studenţii ajunseseră la capătul puterilor lor.
E uşor să ne imaginăm sacrificiile consimţite de către
aceşti studenţi, pentru menţinerea unei greve neîntrerupte pe durata unui întreg an, în cele patru universităţi ale ţării. După război, masa universitară crescuse enorm. Numai la Universitatea din Bucureşti erau mai mult de 30.000 de studenţi înscrişi. Toţi aceşti tineri care refuzau frecventarea cursurilor, nu puteau să se prezinte la examene şi, în consecinţă, erau condamnaţi să-şi piardă anul. Fiecare dintre ei făcea un sacrificiu dureros, pentru ca bătălia în vederea lui “numerus clausus” să fie câştigată. Şi nu era vorba de unul, de o sută sau de o mie de indivizi, ci de zeci de mii.
Guvernul, pentru a forţa încetarea grevei, închise cantinele şi căminele. Despuiaţi de resurse, cea mai mare parte din aceşti studenţi, fii de ţărani, de muncitori ori de modeşti funcţionari, se vedeau constrânşi să se întoarcă acasă. Acolo, îi aşteptau lamentaţiile părinţilor, care îi sfătuiau “să termine cu aceste prostii şi să se pună pe treabă ; va fi timp să facă politică când vor avea o situaţie asigurată”. Studenţii rezistau, deşi tracasaţi din toate părţile, fără sprijin, fără încurajare . . . Toate forţele dominatoare se coalizaseră împotriva lor : guvern, profesori, presă, partide şi chiar proprii lor părinţi.
Între 22 şi 25 august, conducătorii studenţilor din întreaga ţară organizează un Congres în vederea examinării situaţiei create. Delegaţiile Centrelor studenţeşti decid să se opună deschiderii cursurilor pentru noul an şcolar şi reafirmă voinţa lor de continuare a grevei ; mai mult, ceea ce era extrem de important pentru victoria curentului naţionalist, se hotărăşte a se acorda sprijinul oficial al maselor universitare LIGII APĂRĂRII NAŢIONAL CREŞTINE.
Cu toate acestea, decizia continuării grevei nu a putut fi menţinută. Marea majoritate a studenţilor erau obosiţi şi descurajaţi. Guvrnul, informat perfect de această stare de spirit, era hotărât mai mult ca oricând să nu cedeze exigenţelor lor şi să aştepte apropiata lor capitulare. El reuşise chiar să atragă pe câţiva conducători, prin promisiunea unor situaţii bune la sfârşitul studiilor, cu condiţia de a contribui la spargerea grevei.
Ion Moţa, preşedintele Centrului studenţesc de la Universitatea din Cluj, este îngrozit de perspectiva înfrângerii. Atâtea sacrificii inutile îi puneau o gravă problemă de conţtiinţă. El se zbătea să găsească o ieşire onorabilă din impasul mişcării studenţeşti. După ce a reflectat îndelung timp, el se duce să-l întâlnească pe Corneliu Codreanu, pentru a-i prezenta planul său. Întâlnirea are loc într-un mic oraş, Câmpulung, din Bucovina, unde Corneliu Codreanu participase la un Congres al Ligii.
Amândoi s-au dus pe muntele Rarău, unde, în singurătatea naturii, în mijlocul pădurilor seculare, s-au simţit slobozi de orice influenţă, spre a decide drumul de urmat. Moţa îi destăinui temerile sale. Lumea studenţească ajunsese la limita de rezistenţă. Guvernul şi toate forţele antinaţionale aşteptau, triumfând, iminenta lor capitulare.
Moţa era de părere ca studenţii să fie lăsaţi să meargă la cursuri ; dar estima ideea că diriguitorii lor nu puteau abandona lupta, fără a oferi un exemplu generaţiilor viitoare. Cu riscul de a muri ori de a fi încarceraţi pe viaţă, ei trebuiau să lovească fără milă toate elementele responsabile de situaţia tragică a studenţilor şi de suferinţele naţiunii întregi.
Corneliu Codreanu ascultă cu o intensă emoţie pledoaria lui Moţa. El însuşi gândeşte că atul final al luptei lor trebuie să fie pedepsirea trădătorilor. El însuşi e gata de sacrificiul libertăţii sale şi chiar al vieţii ; însă trebuie mai întâi să pedepsească cu asprime pe responsabili. Ei se reîntorc la Iaşi, pentru a încunoştiinţa de această decizie pe ceilalţi conducători ai studenţilor.
Responsabilii de suferinţele poporului erau prea numeroşi pentru a-i putea elimina pe toţi, cum ar fi fost just de a face ; ei se fixează asupra a câtorva persoane numai, considerate drept principali vinovaţi ; câţiva miniştri liberali, câţiva bancheri evrei (aceştia fiindcă finanţau partidele şi corupeau viaţa publică), care vor trebui să cadă sub gloanţele şefilor studenţilor ; după ce a fost determinat rolul fiecărui participant, în această istorică acţiune punitivă, membrii echipei vor pleca la Bucureşti, unde trebuiau să aibă loc atentatele.
Evenimentele n-ajung până în stadiul final, din pricina unei defecţiuni survenite printre membrii echipei. Studentul VERNICHESCU îi denunţă autorităţilor. Acest student, s-a aflat ulterior, era un agent al Siguranţei, care se infiltrase printre conducătorii studenţilor. În timp ce întregul grup era reunit acasă la un prieten din Bucureşti pentru a regla ultimile detalii ale operaţiunii şi a-i fixa data, casa e încercuită de poliţie şi toţi cei prezenţi sunt arestaţi, inclusiv Vernichescu, pentru a deturna bănuielile.
Toţi presupuseseră că arestarea rezulta dintr-o indiscreţie ori o stângăcie, ca să se ajungă până acolo încât poliţia să afle locul în care erau ascunse revolverele şi scrisorile lăsate de ei părinţilor şi prietenilor lor, şi în care explicau sensul gestului lor. Ei fură siguri că aveau printre dânşii un trădător şi, mai târziu, după declaraţiile făcute la Parchet, el putu fi identificat.
Studenţii arestaţi sunt mai întâi transportaţi la Prefectura Poliţiei, unde sunt înregistrate primele lor declaraţii. Dovezile de culpabilitate erau destul de grave ; totuşi cu o anumită abilitate, era posibil s-o scoată la capăt şi să evite orice condamnare.
Când vine rândul lui Corneliu Codreanu de a-şi face depoziţia, acesta era încă chinuit de îndoială. Nu ştie cum să se comporte. Nu poate admite, în sufletul şi în conştiinţa sa, să se apere, adoptând o atitudine de duplicitate în faţa justiţiei, renegându-şi propriile convingeri şi acte. Cere un minut de reflecţie, în timpul căruia ia hotărârea de a spune întreg adevărul, şi nu numai de a-l mărturisi ; însă de a-l afirma cu putere, de a insista asupra lui, de a-l transforma într-o armă de luptă, pentru a lovi, ca ultima oară, pe duşmanii neamului, înainte de a fi condamnaţi la închisoare pe viaţă (căci asta-i aştepta, în cazul unei condamnări).
Declaraţia lui Corneliu Codreanu şi a celorlalţi studenţi provoacă o comoţie în guvern. Acesta prefera ca procesul să nu ia această turnură dramatică, şi ca el să se mărginească la stigmatizarea acţiunii nedemne a câtorva exaltaţi. Totuşi, opinia publică e profund afectată de mărturiile studenţilor, deoarece afacerea complotului se ivise chiar în momentul în care cercurile guvernamentale anunţau emfatic că studenţii renunţaseră la manifestaţii şi se hotărâseră să-şi reia cursurile.
Descoperirile poliţiei, şi mai ales declaraţiile inculpaţilor, seamănă panică în mediile vizate, întrucât, departe de a se calma, manifestaţiile studenţeşti luară o întorsătură alarmantă.
Presa iudaică, dezlănţuită, reproşează guvernului slăbiciune faţă de studenţii agitatori şi cere pedepsirea exemplară a “complotiştilor”.
Ceea ce nelinişteşte mai mult guvernul şi toate partidele este calitatea spirituală a acestor tineri. Pe scena naţionalismului românesc, un tip nou de student apăruse. Până atunci, mişcarea studenţească se mărginise la acte uşor de controlat de către autorităţi : studenţii refuzau să apară la cursuri ? Asta era în propriul lor detriment şi al părinţilor lor . . . Făceau manifestaţii pe stradă ? Forţele de ordine erau acolo pentru a le împiedeca . . . Spărgeau vitrinele caselor evreieşti ? Chiar dacă poliţia nu putea să le prevină, nu era o pierdere, căci tocmai statul plătea pagubele ocazionate . . . Dar, de astă dată, aceşti tineri adoptaseră un comportament diferit : ei renunţaseră la agitaţie de stradă şi se apucaseră să conspire, voiau să omoare pe conducătorii ţării . . . !
În fond, nu atât complotul în sine înspăimânta pe guvernanţi. Exaltaţi sunt în fiecare generaţie, gata să rezolve problemele politice cu ajutorul revolverului. Cu vârsta, fanatismul se potoleşte, entuziaştii intră în funcţiuni, îşi fondează familii, şi nebuniile juvenile se sting . . .
Ceea ce alarmează guvernul e spiritul de decizie al acestor tineri, luciditatea convingerilor, credinţa în misiunea lor. O altă specie de individ s-a iscat : sunt oameni care au o viziune integrală a luptei naţionaliste şi sunt gata să-şi dea viaţa pentru triumful idealului lor. Acesta era un fapt inedit în istoria politică a României.
Cu “complotul studenţesc” se deschide o nouă eră în raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi în România. Generaţia nouă nu mai era dispusă să se încline în faţa ilegalităţilor şi abuzurilor. Ea era hotărâtă să nu mai tolereze sistemul de guvernământ în vigoare, bazat pe exploatarea poporului de către clasa posedantă, aliată cu evreii. Timpul acomodărilor facile trecuse. Înaintea uzurpatorilor puterii şi a trădătorilor neamului se ridica un tineret intransigent, care nu mai ceda ameninţărilor, nu mai putea fi cumpărat prin mijlocirea unor linguşiri, beneficii materiale ori onoruri.
La finele instrucţiei preliminare, numai şase persoane au rămas implicate în complot : Corneliu Zelea CODREANU, Ion MOŢA, Corneliu GEORGESCU, Ilie GÂRNEAŢĂ, Tudose POPESCU şi Radu MIRONOVICI.
Până la data judecării, ei sunt depuşi în celebra închisoare “VĂCĂREŞTI”, din împrejurimile Bucureştiului. Această închisoare era o veche mânăstire, a cărei capelă fusese rezervată deţinuţilor. Acolo, în această capelă de închisoare, începe extraordinara evoluţie spirituală ce va da naştere MIŞCĂRII LEGIONARE.
Pe uşa din stânga a altarului era icoana Arhanghelului Mihail, de o rară frumuseţe. Când Corneliu Codreanu a văzut-o, el s-a simţit fascinat de ea. Ori ce câte ori capela era deschisă, el mergea ca să se roage în faţa icoanei, subjugat de calitatea extraordinară a expresiei sale. Arhangelul părea viu . . .
De pe urma nenumăratelor meditaţii dinaintea icoanei, o idee a izvorât, umplându-i sufletul şi gândul : să pună bazele, în cadrul LIGII, unei organizaţii de tineret, care să poarte numele “ARHANGHELUL MIHAIL”.
Această organizaţie trebuia să călăuzească noile generaţii, să le împiedice de a cădea în mocirla politicianismului sordid. Tineretul intelectual al ţării, în loc să rătăcească în cadrele vechilor grupări politice, pierzându-şi calităţile spirituale, cum se produsese până atunci, trebuia să se concentreze într-un organism care să reflecte propriile aspiraţii. Această organizaţie nouă ar fi avut un alt scop : “Corupţia politică” nemaifiind alimentată prin aportul statornic al tinerimii, ar muri de moarte bună şi această rană a societăţii româneşti, dispărând ea însăşi printr-un natural proces de extincţie.
După eliberare, Corneliu Codreanu a încercat să pună în aplicare această idee în cadrele Ligii ; însă, în faţa incomprehensiunii prof. A. C. Cuza, el trebuie să aştepte despărţirea lui de Ligă spre a trece la realizarea planului.
În ajunul procesului, o tragedie izbucneşte în închisoarea Văcăreşti. Ion Moţa trage mai multe focuri de armă asupra lui Vernichescu, trădătorul, şi îl răneşte grav.
Gestul lui Moţa nu pornea dintr-o dorinţă de răzbunare : era expresia unei concepţii superioare de etică naţională. Forţele poporului nostru fuseseră, într-o manieră permanentă, anihilate de trădători. Toate marile figuri ale neamului muriseră prin trădare. În aceste condiţii, orice efort de renovare naţională era consacrat eşecului. Convingerea aceasta era generală în cercurile naţionaliste şi în sufletul tuturor patrioţilor. Nu se putea continua lupta studenţească tolerându-se trădarea unui Vernichescu ; alţii îi puteau urma exemplul, lăsându-se cumpăraţi de inamicii naţiunii române, siguri de nepedepsire.
Gestul lui Moţa era pe atât de impresionant, pe cât el a avut loc în ajunul marelui proces care avea să decidă soarta tuturora. Pedepsirea lui Vernichescu agravează considerabil situaţia grupului. Totuşi, Moţa nu se gândea să-şi menajeze şansele de achitare, lăsând pentru mai târziu pedepsirea trădătorului. El sesizase prima ocazie propice, fără nici o speculaţie asupra oportunităţii actului său.
Procesul “complotul studenţesc” s-a judecat la Bucureşti, pe 29 martie 1924. Guvernul nu putea decât indirct să exercite vreo influenţă. Soarta celor şase studenţi depindea de decizia juraţilor. Or, juraţii erau supuşi la două presiuni antagoniste : de o parte, guvernul, partidele politice şi presa iudaică ; pe de alta, studenţii din Capitală, la care se adăugau delegaţiile numeroase venite de la celelalte universităţi. Miile de studenţi concentraţi la Bucureşti întreţin Capitala într-o continuă efervescenţă şi reuşesc să câştige opinia publică de partea cauzei lor.
În ziua procesului, Tribunalul e păzit de puternice cordoane de jandarmi, înconjurate şi ele de zeci de mii de oameni, care intonează cântece patriotice şi cer achitarea studenţilor.
Procesul s-a desfăşurat într-o atmosferă ce sfârşeşte prin derutarea cercurilor guvernamentale. Rolurile se inversaseră : nu mai era vorba de procesul studenţilor, ci de acela al clasei conducătoare. STUDENŢII ACUZAŢI DEVENISERĂ ACUZATORII GUVERNULUI, MANDATARII CONŞTIINŢEI NAŢIONALE. Opinia publică identificase pe adevăraţii vinovaţi în rândurile guvernului.
Presiunea opiniei publice a anulat aparatul de intimidare al guvernului, ca şi influenţa presei controlate de evrei. Juriul a dat verdict de achitare, în aplauzele întregii asistenţe. Verdictul acesta era de altfel, din punct de vedere juridic, perfect motivat : nu erau reunite toate elementele necesare pentru ca acţiunea studenţilor să poată fi încadrată în categoria “complot”, aşa cum noţiunea aceasta e definită de Codul Penal -studenţii nu fixaseră data la care trebuia să aibă loc acţiunea lor ; şi această lipsă formală anula valoarea juridică a rechizitoriului.
Totuşi, mult mai important dcât aspectul legal şi formal al verdictului, era semnificaţia politică a acestei achitări. Juraţii recunoscuseră că revolta acestor tineri pornea de la o legitimă nelinişte pentru soarta naţiunii ; această revoltă exprima brusca tresărire de conştiinţă naţională, continuu jignită de către partide şi politicieni. Revolta era aceea a unui popor întreg împotriva profitorilor şi “învârtiţilor” de război (acela din 1914-1919), care, ridicaţi acuma în fruntea statului, posturi de comandă, continuau jefuirea ţării şi exploatarea poporului. Juraţii ratificau sentimentele întregii naţiuni. Curentul naţionalist reputase o victorie mare contra claselor parazitare care sufocau ţara.
Atunci când mulţimile rămase afară, aşteptând ore întregi sfârşitul dezbaterilor, auziră rezultatul judecăţii, ele izbucniră în aclamaţii nesfârşite. Capitala trăi un moment de neuitată emoţie. În cele din urmă, la ieşire, studenţii sunt purtaţi în triumf. Împreună cu juraţii, opinia publică ratifica gestul lor, condamnând forţele regimului, care, prin politica lor de slăbire şi de persecutare a elementului românesc, împinseseră pe aceşti tineri la gesturi de disperare.
Un oarecare timp, guvernul şi aliaţii lui oculţi nu s-au manifestat public. Curând, însă, inamicii implacabili ai mişcării naţionaliste au înjghebat noi planuri în vederea distrugerii acestei mişcări care deranja într-atâta uneltirile lor secrete.
8) EDUCAŢIA TINERETULUI – PRIMA TABĂRĂ DE MUNCĂ
Întors la Iaşi, Corneliu Codreanu îşi reia activitatea din
cadrul Ligii, ocupându-se în mod special cu educaţia tineretului, aşa cum îşi făurise planul în închisoarea Văcăreşti. Totuşi, când el şi-a început acţiunea, s-a lovit de o greutate majoră : nu exista local de adunare. Erau aşa de săraci, încât nu aveau din ce să închirieze o cameră. În afară de aceasta, sălile Universităţii, ca şi căminele studenţeşti, le erau interzise de către autorităţile guvernamentale, care îi expulzaseră.
Atunci Corneliu Codreanu convoacă un grup de studenţi şi elevi de liceu şi le propune construirea, cu propriile lor braţe, a Căminului de care aveau ei nevoie. Propunerea aceasta e primită cu stupoare şi cu o anumită răceală. Nu numai că acest plan le părea drept irealizabil, însă el contraria mentalitatea dominantă. Intelectualii români de-acuma să se dedea muncii manuale ! Şi Corneliu Codreanu subliniază acest lucru în discursul său, ţinut în faţa studenţilor şi elevilor :
“ . . . ne trebuie în primul rând curajul de a sfărâma mentalitatea în care creştem noi, mentalitatea care face pe tânărul intelectual să-i fie ruşine, a doua zi după ce a devenit student, să mai ducă un pachet în mână pe stradă” (7).
Construirea Căminului de către studenţi avea astfel o misiune educativă : înnobilarea muncii manuale. Tinerimea care trece prin această experienţă avea să privească pe muncitori cu alţi ochi şi să ia în seamă SOLIDARITATEA TINERETULUI INTELECTUAL CU MUNCITORII.
Fără bani, fără să aibă chiar mijloacele (instrumentele) de muncă necesare, Corneliu Codreanu, însoţit de 26 de tineri, pleacă la Ungheni, un mic târg pe Prut, aproape de Iaşi ; şi acolo, pe un teren pus la dispăziţia lor de un om înţelegător, ei încep să sape pământul şi să confecţioneze cărămizi. Este o dată memorabilă pentru România Nouă : la 8 mai 1924, primul şantier de muncă voluntară ia naştere în ţară.
Ţăranii şi muncitorii din târg priveau cu stupefacţie această echipă de studenţi şi de elevi care călca argila sub picioare. Aşa ceva ei nu mai văzuseră niciodată !
O generaţie nouă se pregăteşte sub ochii treji ai lui Corneliu Codreanu : o generaţie căreia nu-i era ruşine de greutăţi şi de muncile poporului de rând şi care fraternizează cu durerile şi nenorocirile lui :
GENERAŢIA ACŢIUNII CREATOARE.
“Prima noastră tabără de muncă -spune Corneliu Codreanu- a avut efectul unui început de revoluţie în mentalitatea curentă. Toată lumea din jur -ţărani, muncitori, şi, nu mai puţin, intelectuali- se aduna plină de curiozitate să ne privească. Această lume era învăţată să-i vadă pe studenţi plimbându-se, eleganţi, pe Lăpuşneanu, sau cântând cântece de veselie în jurul meselor din berării, în ceasurile lor libere. Acum îi privea cum frământă lutul cu picioarele, plini de noroi până la brâu, cum cară apă din Prut cu căldările, cum stau aplecaţi pe sapă sub arşiţa soarelui. Lumea asista la sfărâmarea unei mentalităţi stăpânitoare până atunci : e ruşine pentru un intelectual să muncească cu braţele, mai ales în muncile greoaie, rezervate în trecut robilor sau claselor dispreţuite . . . “(8).
Pentru a-i ajuta pe acei care lucrau la cărămidăria de la Ungheni, Corneliu Codreanu deschide în Iaşi o a doua tabără de muncă ; era o grădină de zarzavat, pusă gratuit la dispoziţia lor de o admiratoare a mişcării studenţeşti.
7. Corneliu Codreanu : op. cit., p.189-190.
8. Corneliu Codrenu : op. cit., p.191.
9) TEROAREA POLIŢIENEASCĂ ŞI EPILOGUL EI
Munca se desfăşura în linişte şi cu rodnicie în cele două
tabere de muncă. Se putea crede că chiar autorităţile căpătaseră respect pentru acest tineret care, în loc să se amuze sau să se ocupe de frivolităţi şi de scandaluri, îşi petrecea vacanţa muncind pe malurile Prutului.
Asta nu-i decât o iluzie!
Guvernul se pregătea să dea o nouă lovitură mişcării studenţeşti, decretând drept subversivă orice muncă desfăşurată în taberele voluntare. Dar studenţii nu mai sunt în grevă, nu mai sparg vitrinele evreilor, nu mai au loc ciocniri cu jandarmii… Ceea ce înfăptuiesc ei acuma pare mult mai grav autorităţilor : e un gen nou de subversiune şi un contagios exemplu.
Până atunci, tinerii fuseseră copleşiţi cu o mulţime de acuzaţii specifice : ei nu munceau; se delăsaseră de studii; erau derbedei şi vagabonzi… Acum, nu numai că s-au reîntors la carte, dar fac un lucru în plus : îşi construiesc Căminul cu propriile lor mâini. Dispreţuind viaţa uşoară, se înhamă voluntar la treburi dintre cele mai dure. Lucrează în comun, duc o viaţă disciplinată, fără ca nimeni să-i forţeze şi fără să primească remuneraţie.
Un asemenea lucru nu se mai văzuse niciodată în România, unde muncile grele erau repartizate claselor inferioare. Acest Codreanu, după opinia guvernului şi a autorităţilor, era un om periculos, căci tulbura tineretul, indicându-i un mod de viaţă contrar obiceiurilor societăţii existente. După părerea lor el creea un curent redutabil care tulbura ordinea socială, economică şi politică. Trebuia să se pună capăt unei astfel de influenţe, aparent inofensive, încărcată în realitate de primejdii viitoare pentru securitatea statului.
Într-o zi, pe când Corneliu Codreanu lucra la zarzavaturi cu un grup de 50 de voluntari, poliţia şi jandarmii năvălesc în grădină şi, sub ameninţarea puştilor, îi aruncă la pământ, îi lovesc cu picioarele, cu vânele de bou şi paturile armelor. Apoi, tinerii, legaţi, sunt duşi de-a lungul străzilor principale ale oraşului, până la Prefectura de Poliţie. Acolo, prizonierii sunt din nou brutalizaţi sub pretextul ca să le scoată vreo vorbă despre “ceea ce le-a spus Codreanu”, planurile de revoluţie pe care le urzesc în timpul muncii din grădina de zarzavaturi”. Cum nenorociţii n-au nimic să declare, loviturile se dublează; tălpile picioarelor sunt negre de sânge.
Călăii îl aduc pe urmă pe Corneliu Codreanu la locul de tortură, pentru a-i aplica acelaşi tratament. În momentul în care brutele îşi încep mârşava lor treabă, se aude zgomot pe culoar. Sunt părinţii studenţilor torturaţi care, aflând de violenţele săvârşite la Prefectură, au venit să-şi salveze copii. Ei solicitaseră de asemenea, prezenţa Primului - Procuror şi erau însoţiţi de profesorii naţionalişti de la Universitate, în frunte cu A.C.Cuza. prins în flagrant delict de abuz de putere Prefectul de Poliţie, MANCIU, e obligat să elibereze victimele.
Oraşul fierbea de indignare! Mai trebuia puţin ca poliţiştii vinovaţi să nu primească o corecţie sângeroasă din partea publicului.
Părinţii studenţilor şi elevilor trimit o plângere împotriva lui Manciu către Ministerul de Interne, cerând destituirea acestuia şi pedepsirea sa. Ministerul de Interne, nu numai că îl menţine pe Manciu în postul său, dar îi decerne o decoraţie, în timp ce comisarii ce au participat la torturi beneficiază de înaintare în grad.
Manciu fusese numit Prefect al Poliţiei de Iaşi în intenţia evidentă de a înfricoşa tineretul, de a-l obliga să renunţe la lupta lui naţionalistă. Înainte de toate, Manciu atacase pe Corneliu Codreanu. Voia să-l provoace, făcându-l să-şi piardă răbdarea, obligându-l să riposteze, făcând un gest de apărare, ce-ar putea furniza omului regimului un motiv pentru a-l tortura, a-l pune în afara luptei sau chiar de a-l omorî.
Mişcarea naţionalistă se găsea la o răscruce: ori se lasă intimidată de violenţele luiManciu şi riscă să se sfarme, în care caz, din toate sacrificiile consimţite până aici nu mai rămânea decât amintirea unei agitaţii sterile; ori să nu cedeze deci să se opună insultelor, violenţelor, pe care Manciu le săvârşea sub acoperământul funcţiilor sale şi al imunităţii de care se bucura; în care caz, tineretul ar fi fost el însuşi vinovat de violenţă.
În agitata istorie a Mişcării Legionare, şefii ei s-au aflat adeseori în situaţii similare : să capituleze sub loviturile şi atacurile nedrepte; sau să răspundă acestor atacuri, deschizându-şi un drum cu sabia în mână, după ce s-a văzut eşuându-se toate resursele legale de luptă şi de afirmare.
Corneliu Codreanu rămâne multă vreme frământat de problema aceasta. După umilinţele şi loviturile îndurate, el pare un alt om, un om disperat. Ceva se prăbuşeşte în el… El nu mai are încredere în propriile forţe, nici în lupta căreia i-a consacrat cei mai frumoşi ani de viaţă. Nu se mai simte capabil de nimic. Taberele de muncă, nici ele nu-l mai interesează. E un vultur cu aripile tăiate…
Zdrobit spiritualiceşte, se retrage în liniştea munţilor. Pe muntele Rarău, în Bucovina, la 1500 de metri altitudine, îşi construieşte o cabană, se izolează de lume timp de o lună şi jumătate, şi meditează asupra ultimilor evenimente… Se sfâşie fără să găsească vreo soluţie. Cu toate acestea, un lucru i se cristalizează în conştiinţă : hotărârea neclintită de a nu accepta nicicând cea mai mică umilinţă, cea mai mică lovitură, indiferent de unde vine aceasta. Dacă cineva îndrăzneşte să-l atace, să-l atingă chiar, va riposta chiar cu preţul vieţii la nevoie.
În starea aceasta de spirit, se întoarce la Iaşi, unde îşi reia ocupaţiile obişnuite de la cărămidărie şi de la grădina de zarzavat; în scris, în afară de acestea, ca avocat în baroul de Iaşi, el îşi împarte timpul între o treabă civică şi Tribunal. Totuşi, violenţele poliţieneşti n-au slăbit. De la Iaşi, luînd exemplul lui Manciu, autorităţile extind teroarea asupra întregii Moldove. Orice comisar doritor de avansare sau de sporire a lefii dispune de un mijloc infailibil: brutalizarea unui student.
La 25 Octombrie 1924, Codreanu se prezintă la unul din Tribunalele Iaşului, unde trebuia să pledeze într-un proces intentat de un student împotriva Prefectului Poliţiei, Manciu, pentru lovituri şi ofense. Prefectul vine la şedinţă cu întregul său stat – major, plus 25 de poliţişti înarmaţi. Abia începuseră dezbaterile când Manciu, cu grupa sa de poliţişti, în prezenţa judecătorului, se precipită asupra lui Corneliu Codreanu şi a persoanelor chemate să depună ca martori. Corneliu Codreanu, în faţa numeroaselor atacuri şi intenţii agresive ale lui Manciu, se consideră în stare de legitimă apărare. Scoate revolverul şi trage. Manciu cade, lovit mortal; doi comisari sunt grav răniţi; alţi poliţişti dispar.
Ştirea morţii lui Manciu se răspândeşte ca o dâră de praf de puşcă în tot oraşul. Populaţia respiră, uşurată. O spaimă apăsătoare s-a risipit. Torţionarul şi-a primit pedeapsa meritată. Studenţii părăsesc căminele, ies pe străzile oraşului şi-şi exprimă bucuria prin cântece patriotice.
10) PROCESUL
Un mandat de arestare e lansat împotriva lui Corneliu Codreanu, care este închis în puşcăria GALATA, lângă Iaşi, supus fiind unui tratament de distrugere fizică. E depus într-o celulă neîncălzită cu o simplă scândură de lemn drept pat. Iarna venea şi temniţa era aşa de umedă, încât apa şiroia pe pereţi. Nu i se dă nimic pentru a se înveli; şi astfel suferă teribil de frig. Ca hrană, primeşte o pâine neagră pe zi. În asemenea condiţii, trăieşte timp de 13 zile.
Guvernul voia cu orice preţ să obţină condamnarea lui Corneliu Codreanu. Totuşi, atmosfera de la Iaşi nu i se părea destul de favorabilă; de aceea Ministerul de Justiţie ordonă transferarea acuzatului în oraşul Focşani. Cum procesul trebuia să se desfăşoare la Curtea Criminală (Tribunal), era de maximă importanţă ca mediul social din care proveneau juraţii să nu fie contaminat de curentul naţionalist. Focşanii erau consideraţi drept o citadelă a partidului liberal. Or, spre marea decepţie a guvernului, îndată ce Corneliu Codreanu e adus în acest oraş, o schimbare radicală se manifestă în opinii. Citadela liberală se transformă în citadelă naţionalistă. Întreaga populaţie, indiferent de culoarea politică, merge să-l aclame pe eroul tineretului. Cele mai bune familii din oraş se îngrijorează de soarta lui şi copii lor se înscriu printre apărători.
Procesul e fixat pentru 14 Martie 1925. Acuzatul fusese deja adus în sală şi juraţii trăseseră la sorţi, când se anunţă amânarea procesului, în urma unui ordin venit de la Bucureşti. Mulţimea care a venit cu grămada în Focşani ca să asiste la proces – numai din Iaşi sosiseră 300 de persoane – manifestează zgomotos, împreună cu populaţia locală, pentru a protesta împotriva acestei amânări şi pentru a înfiera procedura abuzivă a guvernului.
Acesta a fost informat, de către autorităţile locale, că nu se poate conta pe juraţii locului, şi că achitarea lui Codreanu e sigură. Trebuia să fie găsit de urgenţă alt oraş, în care să nu fie populaţie evreiască dominantă; căci existenţa elementului evreiesc declanşa în mod automat reacţia naţionalistă a românilor.
Ministerul de Justiţie ordonă transferul procesului la Turnu Severin, oraş din Oltenia, într-o regiune pur românească, ce părea a corespunde din plin dorinţelor ascunse ale guvernului. El număra foarte puţini evrei şi agitaţiile antisemite îi erau necunoscute. Autorităţile locale au garantat guvernului că, acolo, Corneliu Codreanu va fi condamnat.
Totuşi, calculele guvernului se arătau a fi la fel de greşite ca şi prima dată. Moartea lui Manciu a luat proporţiile unui eveniment naţional. Curentul de simpatie pentru Corneliu Codreanu s-a răspândit în toată ţara, şi rezultatul judecăţii a fost pretutindeni acelaşi: ACHITAREA. Cu cât regimul se înverşunează să se amestece în derularea procesului, cu atât indignarea populară sporeşte.
La Turnu Severin, zilele procesului sunt de sărbătoare. Închisoarea în care se găseşte Codreanu a devenit un loc de pelerinaj. Acuzatul e înconjurat de calda afecţiune a populaţiei. Mii de persoane au alergat din toate colţurile ţării ca să-şi manifeste simpatia. Autorităţile locale, nu numai că nu sunt capabile să-şi ţină angajamentele luate faţă de guvern, însă se văd antrenate de entuziasmul general.
Procesul are loc pe 20 Mai 1925. Preşedintele Tribunalului primise 19.300 de cereri de înscriere pentru apărarea tânărului naţionalist. În sală nimeni nu ascultă lectura actului de acuzare; toate dezbaterile seamănă cu o simplă formalitate. Martorii acuzării, comisarii din Iaşi care au torturat pe studenţi, abia de se strecoară printre mulţimea iritată.
Când verdictul de achitare e citit, un entuziasm indescriptibil stăpâneşte mulţimea. Ochii tuturora se îndreaptă spre tânărul om, calm şi mândru în boxa acuzaţilor. Este purtat în triumf pe străzile oraşului.
De la Turnu Severin, Corneliu Codreanu, cu apărătorii lui şi cu studenţii veniţi la proces, pleacă cu un tren special spre Iaşi. De-a lungul drumului, mii şi mii de oameni se adună în gări, pentru a-i saluta. La Bucureşti, în Gara de Nord, 50.000 de persoane aşteaptă sosirea trenului. Un impuls misterios a adus mulţimile la gară în acea zi, cum afirmă Corneliu Codreanu:
“Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc ! Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam”.
11) TRIUMFUL ŞI PRĂBUŞIREA LIGII
Curentul provocat în ţară de proces este imens. El se repercutează în chip favorabil asupra organizaţiei politice din care eroul făcea parte: LIGA APĂRĂRII NAŢIONAL CREŞTINE.
Din nefericire, profesorul Cuza, preşedintele L.A.N.C., nu ştie să folosească acest moment unic; el lasă să se stingă entuziasmul popular. Corneliu Codreanu insistă pentru lansarea imediată a unei campanii de canalizare a acestui curent, creând organizaţii acolo unde ele lipsesc, consolidânu-le pe acelea care deja există.
Din această deosebire de puncte de vedere se nasc primle neînţelegeri dintre profesorul Cuza şi Corneliu Codreanu. Preşedintele Ligii e convins că partidul va învinge fără osteneală, adus la putere de elanul irezistibil al maselor; în timp ce Codreanu, mai conştient de deficienţele omeneşti, pune accentul pe necesitatea organizării. Pentru a nu agrava mai tare divergenţele dintre profesorul Cuza şi el, pe marginea organizării Ligii; şi pe de altă parte, simţind nevoia desăvârşirii studiilor, Corneliu Codreanu hotărăşte să plece în străinătate, alegând pentru astă dată Franţa. În toamna lui 1925, el părăseşte ţara şi se stabileşte la Grenoble, unde urmează cursurile de eonomie politică în vederea doctoratului.
În Martie 1926, generalul AVERESCU vine la putere. În luna Mai a aceluiaşi an, se anunţă noi alegeri şi L.A.N.C. se prezintă pentru întâiaşi dată. La insistenţa câtorva notabilităţi ale Ligii, profesorul Cuza acceptă şă fie desemnat candidat de Focşani Corneliu Codreanu. Codreanu îşi întrerupe studiile şi revine în ţară, pentru a participa la campania electorală.
În judeţul Putna (capitala – Focşani), e împiedicat în mod sistematic să ia contact cu populaţia. “Starea de asediu” a fost decretată şi, ca să mergi în turneu de propagaandă, trebuia să obţii un permis de liberă trecere. Deşi Codreanu avea acest bilet în buzunar, deşi era candidat, jandarmii voiau să-l împiedice să iasă din oraş. El refuză să se supună acestui ordin ilegal şi trece mai departe. Jandarmii trag; maşina îşi vede de drum cu două gloanţe în caroserie. Prin miracol, Codreanu şi tovarăşii lui nu sunt atinşi.
În urma acestui incident, Codreanu se duce la Bucureşti, pentru a se plânge Ministrului de Interne, Octavian GOGA, de la care emana în relitate ordinul de arestare. După o discuţie cu Goga, obţine autorizaţia de a desfăşura liber campania electorală; dar, nu mai rămâneau decât două zile până la alegeri; în afară de aceasta, în fiecare sat nu i se autorizează să vorbească decât UN MINUT.
În ziua alegerilor, delegaţii Ligii sunt trataţi cu asprime şi împiedicaţi să ajungă la birourile de votare. Sate întregi sunt puse în imposibilitatea de a vota. Rezultatul fusese prevăzut dinainte : Codreanu nu e ales, cu toate că se bucură de o popularitate enormă în acest judeţ.
Totuşi tânărul candidat e satisfăcut de rezultatele obţinute. Liga a reputat un foarte frumos succes, cu toate abuzurile guvernului : în întreaga ţară, ea a obţinut 120.000 de voturi şi zece locuri în Cameră. Profesorul Cuza, împreună cu un grup excelent de personalităţi, intră în Parlament. Liga vede deschizându-se în faţa ei perspectiva de a deveni, în câţiva ani, principala forţă politică a ţării ; dacă acest prim nucleu poate acţiona victorios şi poate da asigurările necesare, de fidelitate faţă de credo-ul naţionalist. Toate privirile şi toate speranţele naţiunii sunt fixate asupra grupului celor zece deputaţi ai Ligii. De energia lor, de curajul şi devotamenztul lor depinde soarta naţionalismului românesc.
Corneliu Codreanu se reîntoarce la Grenoble ca să-şi continue studiile. La începutul lui mai 1927, o veste consternantă îi parvine dinţară : Liga Apărării Naţional Creştine s-a scindat în două. Scrisori disperate – de la Ion Moţa, printre altele – îl roagă fierbinte să revină în România, pentru a încerca salvarea LIGII.
Bulversat de acest trist eveniment, el roagă pe profesori să-i permită avansarea datei examenelor lui ; şi, după ce le trece, se reîntoarce în patrie.
Situaţia pe care o găseşte aici era mai gravă de cum şi-o imagina, profesorul Cuza excluse din Ligă pe majoritatea notabilităţilor, printre care opt deputaţi din zece câţi numărau. Spre marea satisfacţie a celorlalte partide, Liga, această, organizaţie pe care neamul românesc îşi întemeiase atâtea speranţe, se prăbuşea, minată de dispute interne. Marea mişcare naţionalistă, fruct al atâtor lupte şi sacrificii, care, după elanul începutului, trebuia în câţiva ani să cucerească puterea, era redusă la neant, sfărâmată şi neputincioasă.
Principalul răspunzător al acestei stări de lucruri nu era altul decât preşedintele ei, profesorul Cuza. Acesta nu avea anvergura unui conducător ; nu era nici un organizator, nici un animator. Era un om de ştiinţă şi un doctrinar. Calificat excepţional în sfera teoriei, era neputincios şi stângaci atunci când cobora în domeniul realităţii. Corneliu Codreanu recunoştea, cu toată loialitatea, că o parte din vină pentru acest revers cade şi asupra lui însuşi şi asupra întregului grup de tineri care l-au îndemnat şi l-au forţat pe profesor să accepte o situaţie pentru care el nu era făcut.
După o tentativă disperată de regrupare a Ligii, tentativă ce nu are drept rezultat decât confirmarea imposibilităţii reconcilierii, Codreanu hotărăşte să nu urmeze nici pe una, nici pe alta din cele două fracţiuni. În faţa dezastrului acesta, el se sforţează să opună adversarilor o linie nouă de rezistenţă, formată de către frontul unic al tinerimii naţionaliste. Mişcarea universitară trebuia pusă la adăpost de consecinţele dezagregante ale rupturii produse în sânul grupării “bătrânilor”. Cu acest tineret intact, trebuia început un lucru nou.
12.