Horia Sima

Guvernul National

Român

de la Viena

Horia Sima

1906-1993

Guvernul de la Viena: expresia întregului neam românesc

Digul de împotrivire si protest ridicat de guvernul de la Viena contra aliantei cu Moscova si-a gasit confirmarea în câtiva ani pe aria întregului românism.

Anticomunismul legionar s-a transformat într-o certitudine nationala. Adeziunea întregului neam românesc s-a verificat atât în tara cât si peste hotare. În tara tot mai numerosi Români si-au luat riscul de a apuca pe calea muntilor pentru a se alatura acelora care, din toamna anului 1944, au creat cuiburi de rezistenta în paduri si locuri greu de strabatut. Partidele, care au deschis granitele tarii invaziei sovietice, s-au convins si ele târziu de tot de nenorocirea ce s-a abatut asupra tarii si au cautat sa formeze un front comun cu legionarii. În exil, tot mai multi refugiati din tara si-au cautat scaparea în Occident, trecând prin primejdii de moarte pentru a ajunge în lumea libera.

Dar acest drum a fost descoperit mult mai înainte de 1948 de catre guvernul de la Viena, care a avertizat natia asupra consecintelor catastrofale ale aliantei cu Rusia, evocând spiritul testamentar al Capitanului. Acest guvern nu a facut numai retorica, ci s-a opus cu armele contra dominatiei comuniste din România, luptând alaturi de armata germana sau varsându-si sângele pe crestele muntilor.

Cei ce s-au refugiat în Occident, dupa 1948, între care multi militari si membri ai vechilor partide, au adoptat în realitate punctul de vedere al guvernului national român de la Viena. Numai acest guvern a prevazut nenorocirea ce se va abate asupra poporului nostru si a creat cea dintâi transee de rezistenta contra cotropitorului, atât în tara cât si peste hotare. În concluzie, singura pozitie care a rezistat la toate intemperiile politice, în confruntarea dintre poporul român si bolsevism, a fost cea reprezentata de guvernul de la Viena.

CUPRINSUL

INTRODUCERE

I. DE LA SÂRMELE GHIMPATE ÎN VÂRTEJUL RAZBOIULUI

1. ÎNTÂLNIREA CU CAMARAZII

2. CADRUL EXTERN

3. ECHIPA DE LA RADIO DONAU

4. VAD PE GENERALUL BERGER

5. HITLER ÎMI CERE UN LUCRU IMPOSIBIL

6. O SCRISOARE DE LA RIBBENTROP

7. O EXPEDITIE ÎN ARDEALUL OCUPAT

8. REORGANIZAREA MISCARII

9. APARITIA PREOTULUI PALAGHITA

10. ODISEEA LUI EUGEN RATIU

11. SOSIREA DOAMNEI IASINSCHI SI A SOTIEI MELE LA VIENA

12. ECHIPA ANDREAS SCHMIDT – NICOLAE PETRASCU

13. VIGUROASA INTERVENTIE A ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

14. O EXPEDITIE URGENTA SPRE TARA

II OFENSIVA DIZIDENTILOR

1. STRANIA ATITUDINE A DIZIDENTILOR

2. DOUA ÎNTÂLNIRI CU CAPETENIILE DIZIDENTE

3. AXA PAPANACE – GENERAL GHEORGHE

4. FORMULELE LUI PAPANACE

5. ROLUL LUI VIOREL TRIFA

6. CEVA A RAMAS

7. O LOVITURA DIN SENIN

III FORMAREA GUVERNULUI DE LA VIENA

1. LA MARELE CARTIER AL ARMATEI GERMANE DIN UNGARIA

2. APARITIA PROVIDENTIALA A GENERALULUI CHIRNOAGA

3. DE PARTEA NOASTRA

4. SCHIMBAREA LA FATA

5. ULTIMA TENTATIVA A LUI PAPANACE

6. CONSTITUIREA GUVERNULUI NATIONAL ROMÂN

7. AMARACIUNEA MITROPOLITULUI VISARION

8. UN ANUMIT SABOTAJ

9. DEFECTIUNEA PREOTULUI PALAGHITA

10. CAZUL VALIMAREANU

IV CREAREA ARMATEI NATIONALE

1. CONSTITUIREA ARMATEI NATIONALE

2. O VIZITA LA GROSSKIRSHBAUM

3. ETAPA DÖLLERSHEIM

4. REGIMENTUL 1 DEPUNE JURAMÂNTUL

5. EVOLUTIA ARMATEI NATIONALE

6. SOARTA PRIZONIERILOR ROMÂNI DIN GERMANIA

7. ECHIPA LEGIONARA DE LA KAISERSTEINBRUCH

8. SCOLILE SPECIALE

9. OFITERI ROMÂNI LA SECTIUNEA IC

V APOTEOZA

1. SARBATOAREA CRACIUNULUI

2. LA BADEN AM WIEN. SOSIREA PROFESORULUI SÂNGIORGIU

3. COMEMORAREA CODREANU LA BERLIN

4. CENTRELE ROMÂNESTI DIN BERLIN

5. CONFLICT GENERAL CHIRNOAGA – COLONELUL LUDWIG

VI PLANUL STOICANESCU

1. FARA SA-L VAD

2. MOMENTUL DECISIV

3. GENERALUL AVRAMESCU. O ULTIMA ÎNCERCARE

4. CADRUL DIPLOMATIC

VII AMURGUL

1. DE LA VIENA LA ALT-AUSSEE

2. REGIMENTUL NR.1 PLEACA PE FRONT

3. O VIZITA LA SOPRON

4. ULTIMA CALATORIE LA BERLIN

5. WEHRWOLF

6. RUPEREA RÂNDURILOR

7. GUVERNUL EN VOYAGE

8. WEHRWOLF ÎN ACTIUNE

9. SOARTA ARMATEI NATIONALE

10. ECHIPELE ZBOARA SPRE TARA

11. CE S-A ALES DE GRUPUL DIZIDENT

VIII PRINTRE RETELELE ALIATE

1. FUGA ÎN NECUNOSCUT

2. PER PEDES APOSTOLORUM

3. ATITUDINEA DEMNA A POPORULUI GERMAN. CÂTEVA OBSERVATII DIN CALATORIA NOASRA PRIN GERMANIA

4. DE LA FREIBURG LA FREISING

2. NUCLEUL LEGIONAR DE LA FREISING

6. UN OM SALVEAZA LEGIUNEA

7. O EXPEDITIE LA SALZBURG

8. DRAMA DE LA BAD GASTEIN. PRIMELE LOVITURI SUFERITE DE GRUPUL ROMÂNESC

9. ÎN MUNTII ALPI

10. RAMAS BUN DE LA BAD GASTEIN

11. ALTE PERIPETII

12. SPRE INNSBRUCK. TRECEREA MUNTILOR PE LA BRENNERO

13. DE LA BOLZANO LA ROMA SI NAPOLI

14. VESTI RELE DIN AUSTRIA

15. LAGARUL GLASENBACH

16. DIZIDENTII DIN NOU LA ATAC

17. LAGARUL REICHENAU-INNSBRUCK. UN DENUNT SI CONSECINTELE LUI

18. PIERDERI GRELE

1. Corneliu Georgescu

2. Ion Ionica si Vladimir Cristi

3. Emil Bulbuc

19. ALTE PIERDERI

20. AVIOANELE MORTII

21. GRUPUL ABANDONATILOR

22. GUVERNUL DE LA VIENA DIN PERSPECTIVA ISTORIEI

I. Salvarea onoarei nationale

II. Continuitatea luptei anticomuniste

III. 12.000 de prizonieri români salvati

IV. 400 de legionari din lagare în libertate

V. Asistenta refugiatilor din tara

VI. Miscarea de rezistenta din tara

VII. Guvernul de la Viena: expresia întregului neam românesc

VIII. Echipa Tanase-Golea-Samoila

IX. Doua carti epocale

INTRODUCERE

Cu acest volum închei seria amintirilor mele din perioada colaborarii Miscarii Legionare cu Puterile Axei.

Volumele anterioare de amintiri au fost urmatoarele:

I. Sfârsitul unei domnii sângeroase

II. Era Libertatii, vol.I

III. Era Libertatii, vol.II

IV. Prizonieri ai Puterilor Axei

Dupa finalul celui de-al doilea razboi mondial începe perioada europeana a Miscarii Legionare. Legionarii ramasi în strainatate nu se puteau întoarce în tara din cauza regimului comunist. Siliti de aceasta împrejurare, s-au risipit în lumea libera, unii întemeindu-si rosturi statornice de viata iar altii, cei mai multi, continuând, paralel, sa raspândeasca crezul legionar. Exilul legionar s-a manifestat cu o vigoare neobisnuita în domeniul ziaristicii si al scrierilor. Activitatea legionara, întrerupta în tara din cauza persecutiilor, a iesit la lumina în tarile occidentale, continuând opera marilor nostri înaintasi. Nimic nu s-a pierdut din scrierile antecesorilor nostri si au aparut alte lucrari de valoare care au contribuit la cunoasterea si propagarea doctrinei legionare.

Tin sa adaug ca problema guvernului de la Viena a mai fost tratata cu multa competenta de d-l Faust Bradescu într-o lucrare intitulata cu acelasi nume si aparuta la Editura Carpatii, în 1989. Faust Bradescu s-a interesat precumpanitor de aspectele politice, diplomatice si doctrinare ale aparitiei acestui guvern. Expunerea lui este fara egal. De o claritate desavârsita si de o argumentatie impecabila.

Eu m-am ocupat cu precadere de framântarile prin care a trecut acest guvern pâna s-a închegat într-o formatie politica si juridica, de lupta în care s-a angajat cu inamicul si de toate acele eforturi zilnice, indispensabile pentru a-l mentine la un înalt nivel combativ. Cele doua lucrari se completeaza formând un tot organic si oferind cititorului o vedere de ansamblu asupra originilor activitatii acestui guvern.

Fie ca lectura acestui volum sa serveasca la cunoasterea istoriei contemporane a poporului român în adevarata ei înfatisare, fara acele falsificari si deformari cu care s-au îndeletnicit asupritorii nostri.

HORIA SIMA

Madrid, Bunavestire 1993

I. DE LA SÂRMELE GHIMPATE ÎN VÂRTEJUL RAZBOIULUI

Legionarii din lagare, între care ma numaram si eu, duceau o viata pasnica în cazematele pazite de soldati si retele ghimpate. Zilele se scurgeau monoton, întrerupte doar de lectura cartilor. Si deodata, ca un fulger, le ajunge la urechi stirea rasturnarii din România. Nu le venea sa creada. A doua zi are loc bombardamentul lagarului Buchenwald. Bombele cazute i-au trezit la realitate. De acum viata lor nu se va scurge la adapost de primejdii, ca mai înainte. Razboiul se apropie si de usa lor ferecata.

Sederea lor în lagar, dupa schimbarea din România, le-a schimbat si destinul. De acum Înainte viata le va fi solicitata de necesitatile razboiului si vor trebui sa intre si ei în vârtejul ostilitatilor.

O brusca schimbare în existenta lor. Din internati într-un lagar de concentrare au devenit un manunchi de luptatori în razboiul contra Uniunii Sovietice.

1. ÎNTÂLNIREA CU CAMARAZII

Cartea mea anterioara de amintiri, Prizonieri ai Puterilor Axei, se sfârseste cu întoarcerea mea la Viena, dupa scurtul popas de la Budapesta. Cu o masina condusa de un ofiter SS, pe nume Manteuffel, m-am întors la Viena, unde am descins la Hotel Imperial.

Directia Hotelului mi-a pus la dispozitie un mic apartament, format dintr-un dormitor, un antreu si o camera de baie. Masa o luam la restaurantul hotelului, pe baza unor cartele pe care le-am primit chiar din prima zi. Mi-am dat seama îndata ca întoarcerea mea la Viena se datoreaza faptului ca planul initial al guvernului german de a ma instala la Arad si a forma aici guvernul national cazuse din cauza înaintarii vertiginoase a diviziilor sovietice, sprijinite de armata româna. În fata lor, Germanii nu puteau opune nici o rezistenta pe linia Carpatilor, atât de propice pentru a opri înaintarea tancurilor sovietice, din lipsa oricarei rezerve în spatiul transilvan.

Cel dintâi act pe care l-am savârsit la Viena a fost sa convoc pe legionarii iesiti de câteva zile din lagar, si care acum locuiau la hotelurile din Mariahilferstrasse si Palace, la o întrunire în sala cinematografului Porhaus, la 30 August 1944. Adunarea s-a tinut cu sprijinul si sub auspiciile Ministerului de Externe German, la orele doua dupa masa. Au asistat la sedinta Dr. Mathäa, din partea Externelor, si Lt. Goetz, din partea SS, însarcinati si cu misiunea sa ia pulsul adunarii la care participau legionari abia eliberati din lagare.

Într-o cuvântare improvizata, am expus camarazilor situatia în care se gaseste tara dupa 23 August si raspunderile ce ne incumba dupa schimbarea de front a României si ocuparea tarii de armatele sovietice. Referitor la internarea noastra în lagar, am rostit doar câteva cuvinte, aratând ca este o chestiune depasita de evenimente, acuma când tara noastra suporta orori de nedescris din partea cotropitorilor din Rasarit. Datoria noastra acum nu este de a comenta trecutul, ci sa cercetam ce putem face, ce ajutor putem da armatei germane ca sa alunge hoardele bolsevice de pe teritoriul României.

Partea principala a cuvântarii mele a fost închinata luptei în care trebuie sa ne angajam acum, pentru a onora încrederea pe care si-a pus-o Führerul în noi si pentru a salva neamul din robia ce-l ameninta. Am înfierat actul de la 23 August, atât pentru tradarea savârsita contra aliatului german cât si pentru groaznicele urmari ce le va avea pentru soarta poporului nostru. N-am intrat în amanuntele planului de actiune, deoarece nu le cunosteam nici eu în acel moment, totul depinzând de mijloacele ce ni le va pune la dispozitie Reichul german.

Am încheiat cuvântarea mea cu un vibrant apel la spiritul de eroism al legionarilor, amintindu-le de trecutul lor glorios si de îndatorirea noastra ca, în acest ceas greu prin care trece natia, sa ne aratam vrednici de învatatura si jertfa Capitanului.

Dintre cele câteva sute de legionari care au participat la aceasta manifestatie au lipsit cei din grupul dizident, cu exceptia câtorva, care au venit sa auda ce spun eu. N-am atins nici cu o vorba situatia lor si n-am facut nici o aluzie la ruptura din lagar. Pentru mine, toti erau legionari si i-as fi tratat cu aceeasi dragoste si pe ei, în acel moment de destin pentru neamul nostru, când ne asteptau mari încercari si primejdii.

2. CADRUL EXTERN

Din momentul stabilirii mele la Viena, relatiile cu guvernul german au intrat într-o noua faza. Cum era si firesc, legatura directa cu Cartierul General al Führerului din Prusia s-a întrerupt si am fost luati în primire de organele intermediare, de acele Stelle, care corespundeau diverselor organe centrale, de care depindeam pentru îndeplinirea activitatii noastre.

Primele mele relatii la Viena, dupa revenirea de la Budapesta, apartineau corpului ofiteresc din SS. Am facut atunci cunostinta cu locotenentul Goetz, un tânar extrem de binevoitor si dispus sa ne ajute cu tot ce putea prin interventiile lui pe la diferite autoritati. Notez ca, din primul moment, ne-am manifestat ca guvern national, desi oficial acesta nu luase înca fiinta. Eu am cerut, de la primele convorbiri oficiale, sa se întârzie cu proclamarea lui efectiva, pâna ce voi strânge la Viena toate personalitatile componente ale echipei de guvernare. Bulgarii au procedat altfel. Din primele zile ale aparitiei lor la Viena s-au constituit în guvern national, sub presedintia lui Tzankoff.

Mai târziu, echipa Goetz, care se îngrijea de noi si pastra legatura cu Statul Major al lui Himmler, s-a completat cu elemente de grad superior, care si-au stabilit resedinta tot la Hotel Imperial. Conducerea suprema o luase acuma Tzeischka, ce detinea un rang înalt în ierarhia SS. Alaturi de el au aparut doi compatrioti de-ai nostri din Ardeal, care apartineau sectiunii externe a lui SD. Erau camarazii Auner si Mathias Liebhart, cunoscuti de mine din tara; ei au reusit sa scape prin fuga si, dupa nenumarate peripetii, sa ajunga la Viena.

Cea dintâi aparitie oficiala a guvernului de la Viena, desi înca neconstituit, a fost la Radio Donau. Directorul acestui post, Schaub, era înalt functionar la Ministerul de Externe German. El ne-a primit la Viena, când am descins din avionul Führerului. Cum anuntarea existentei unui guvern national la Viena era de importanta capitala pentru eficacitatea propagandei noastre în tara, în câteva zile s-a rezolvat chestiunea emisiunii românesti de la Radio Donau. Schaub a trecut în sarcina noastra raspunderile acestei emisiuni si repede am constituit echipa care sa faca programele si sa le transmita spre tara. Trecerea emisiunii românesti de la Radio Donau sub controlul nostru a fost primul act prin care guvernul german ne-a recunoscut identitatea politica.

Ajutorul principal al lui Schaub la Radio Donau si apoi în relatiile cu guvernul român si cu alte formatiuni de exilati a fost Dr. Mathiä, tot compatriot din Transilvania, un om de o aleasa cultura si extrem de corect în relatiile cu noi. Dr. Mathiä era aproape zilnic cu noi la Imperial, facând legatura permanenta cu superiorul lui, Schaub, si, prin acesta, cu Ribbentrop. El ne-a facut cunostinta cu celelalte personalitati diplomatice de la Viena, care îndeplineau diverse misiuni pe lânga organizatiile politice ale refugiatilor din tarile cazute sub robia comunista. Tot Dr. Mathiä ne-a procurat si sala unde am tinut întrunirea cu legionarii care s-a terminat cu intonarea vibranta a imnului Sfânta Tinerete Legionara si a lui Horst Wessel Lied.

Cam la doua saptamâni de la instalarea noastra la Hotel Imperial, am avut surpriza si bucuria sa revad pe Profesorul Ernst Gamillscheg, Directorul Institutului German din Bucuresti, pe care-l cunoscusem în timpul guvernarii noastre. Locuia în acelasi hotel si mi-a comunicat ca este însarcinat de Ribbentrop sa ne asiste în relatiile noastre cu acest Minister. Gamillscheg era profesor de filologie romanica, vorbea perfect româneste, încât orice dorinta a noastra o putea traduce imediat si transmite fara întârziere forurilor competente. Profesorul n-a fost numai un functionar constiincios, ci si un om de suflet. Ca Director al Institutului German din Bucuresti, si-a dat seama de atmosfera tulbure ce domnea în jurul Maresalului Antonescu si a facut rapoartele cuvenite, prevazând catastrofa din România. Dar avertismentele sale nu au fost luate în consideratie, ca atâtea altele, venite din alte parti. A avut norocul sa fie surprins de evenimente pe pamânt german, încât n-a împartasit tragica soarta a celorlalti functionari ai Legatiei germane de la Bucuresti de a fi arestati de trupe românesti si predati apoi Rusilor.

Profesorul Ernst Gamillscheg a fost îngerul pazitor al guvernului de la Viena. A sustinut întotdeauna demersurile noastre pe lânga instantele germane nu numai cu o corectitudine exemplara, dar si cu o convingere nezdruncinata. Traducerea în germana a memoriilor destinate Ministerului de Externe nu numai ca era impecabila, dar Profesorul mai adauga si comentariile lui, facând anumite recomandatii favorabile noua.

Relatiile noastre cu guvernul german n-au fost lipsite de dificultati. Eu îmi imaginam ca dupa întrevederile avute la Cartierul General al Führerului, ma voi bucura de sprijinul Externelor fara nici o rezerva, în greaua sarcina ce mi-am asumat-o ca, dupa dezastrul din tara, sa creez un nou front de lupta. Dar n-a fost asa. Am trecut prin momente grele. Ernst Gamillscheg suferea cu noi când vedea cum suntem tratati de anumite autoritati germane si câta nedreptate ni se facea, tocmai când era mai multa nevoie de întelegerea lor. Fara de el, fara de interventia lui permanenta, pentru a risipi nedumeriri si intrigi, nu stiu ce am fi facut. Îi port recunostinta nemarginita acestui mare savant si patriot neprihanit, care a iubit poporul român, iar pe noi, ultimii aliati ai Reichului, ne-a ocrotit si asistat pâna în zilele turburi ale capitularii Germaniei.

Pe la începutul lui Octombrie, îsi face aparitia la Imperial un nou personaj de la Ministerul de Externe German. Era Gesandte Dr. Günther Altenburg. Era un barbat impunator. Desi mai în vârsta decât noi, arata totusi înca tânar. Totdeauna surâzator si amabil. De o rara inteligenta si extrem de atent în relatiile cu noi. Dupa ce l-am cunoscut mai bine, îmi ziceam cu amaraciune: ce pacat ca un diplomat de talia lui Altenburg, cu tactul si manierele lui, nu a fost trimis la Bucuresti, în locul lui Killinger, care era în fond o minte marginita, nepricepând nimic din situatia interna a României. Cine stie daca nu ar fi schimbat destinul tarii noastre.

Dr. Günther Altenburg a fost trimis de Ribbentrop la Viena ca sa reprezinte guvernul german pe lânga guvernul bulgar, constituit înca din primele zile ale lunii Septembrie de Profesorul Tzancoff. Sub presedintia acestuia, a intrat în guvernul bulgar si un bun prieten al Miscarii Legionare, Colonelul Kantardjieff, seful unui partid national din Bulgaria. Altenburg a fost însarcinat sa reprezinte guvernul german si pe lânga guvernul national român, a carui constituire fusese doar amânata din propria mea dorinta. Guvernul bulgar nu avea nici el mai mult de patru personalitati componente. Chestiunea constituirii guvernului national român era pentru mine exclusiv o formalitate, care întârzia din motive tehnice: cei destinati sa faca parte din guvern erau împrastiati si îi asteptam sa se întoarca la Viena, pentru a proceda la întocmirea lui.

Dr. Günther Altenburg întelegea perfect situatia noastra speciala. Am fost ridicati, saltati peste noapte din lagare, pentru a deveni aliati ai Reichului, într-un moment de restriste al existentei lui. Era înzestrat cu un simt politic remarcabil, cautând sa elimine orice frictiuni ce s-ar fi ivit între noi si diversele oficine de la Ministerul de Externe. În aceasta privinta se putea asemana cu Gamillscheg. Fara a iesi din cadrul consemnelor primite, cauta sa le dea nuanta cuvenita, pentru a nu rani sensibilitatea noastra. As putea spune ca am gasit în Altenburg un al doilea protector al Legiunii.

3. ECHIPA DE LA RADIO DONAU

Dupa cum am scris mai înainte, emisiunea româneasca de la Radio Donau ni s-a pus la dispozitie din primele zile ale asezarii noastre la Viena. Îndata ce am ajuns eu aici si m-am întâlnit cu camarazii veniti de la Buchenwald, primul meu act administrativ a fost sa aleg dintre ei echipa care sa-si asume raspunderea acestei emisiuni.

N-am avut nici o problema, caci aveam în mijlocul nostru un manunchi de straluciti oameni de cultura, cunoscuti înca din tara. Seful emisiunii era Crisu Axente, Doctor în Drept de la Paris, ajutat de Paul Costin Deleanu, doctrinar si director de revista, si de renumitul poet Horia Stamatu.

Am stabilit un program de lucru. Din când în când ma întâlneam cu ei pentru a le indica ce teme sa trateze cu precadere. Dar nu era nevoie de interventia mea, caci ei însisi, prin pregatirea lor si prin simtul lor politic, se orientau fara gres în trierea informatiilor si alegerea subiectelor de tratat. Emisiunea româneasca de la Radio Donau era ascultata cu mult interes în tara, provocând puternice reactii contra navalitorului din rasarit.

Germanii erau si ei extrem de multumiti de modul cum functiona emisiunea româneasca. N-am primit din partea responsabililor de la Radio Donau vreo reclamatie sau chiar o simpla observatie vreodata. Colaborarea româno-germana, cel putin în domeniul undelor, mergea impecabil. Echipa româneasca de la Radio Donau a întrecut toate asteptarile, ramânând un model de colaborare leala si rodnica în slujba cauzei pe care o aparam în comun cu Germanii.

Radio Donau avea o sucursala la Bratislava. În cadrul acestui post exista si o emisiune româneasca. Am fost invitati de Doctor Mathiä ca sa luam în primire si aceasta emisiune. L-am trimis la Bratislava pe Casapu-Coterlan, un legionar din Banat, licentiat în istorie, care s-a achitat în mod constiincios de aceasta misiune.

Înainte ca echipa Crisu Axente sa ia în primire emisiunea româneasca de la Radio Donau, am rugat pe doi legionari din grupa dizidenta sa se ocupe ei de difuzarea stirilor spre tara. Erau camarazii Adrian Bratianu si Nicolae Smarandescu, specialisti în materie, fiind angajati de multa vreme la Radio Berlin, emisiunea româneasca. Dar, dupa câteva zile, s-au retras, refuzând sa mai colaboreze, sub influenta lui Papanace, care începuse din primele zile actiunea de subminare a guvernului de la Viena, în curs de formare.

4. VAD PE GENERALUL BERGER

Generalul Berger din SS era mâna dreapta a lui Himmler. Avea sub comanda toate sectiunile din vastul angrenaj politienesc al Reichsführerului. Fata lui se casatorise cu Andreas Schmidt si asa se explica înaintarea fulminanta a acestuia la rangul de sef al gruparii Volksdeutsche din România.

L-am întâlnit pe Generalul Berger în cursul calatoriei mele la Rastenburg. Ne-am salutat cordial, stiindu-l un prieten al Legiunii.

La 5 Septembrie 1944, primesc o invitatie de la Generalul Berger ca sa-i fac o vizita la Bratislava, unde se gasea pe atunci în interes de serviciu. Am plecat cu masina locotenentului Goetz de la Viena la Bratislava, care m-a condus pâna la biroul lui Berger. Am avut cu el o întrevedere afectuoasa, având ca tema principala neîntelegerile dintre Reich si Miscare. Si-a exprimat regretul ca nu a putut sa-si impuna punctul lui de vedere în politica externa a Germaniei. Mi-a explicat cu amaraciune ca el a sustinut permanent teza ca Germania sa strânga relatiile cu toate miscarile nationaliste din Europa si sa se sprijine precumpanitor pe ele în apararea continentului nostru.

Si acuma rezultatele se vad, a dat din cap cu tristete, cum s-a sfârsit si alianta germana cu România.

5. HITLER ÎMI CERE UN LUCRU IMPOSIBIL

Abia instalat la Viena, si primesc o scrisoare de la Hitler, semnata de el – singura legatura ce-am avut-o cu Führerul -, prin care îmi cerea sa recrutez din Transilvania contingente de voluntari cu care sa astup pasurile Carpatilor contra iminentei invazii sovietice. Era la începutul lui Septembrie.

Am ramas uluit de aceasta cerere. Bucuros l-as fi ajutat pe Führer, mai ales ca era în joc si soarta unei provincii românesti, dar nu vedeam nici o posibilitate de a împlini ceva eficace în directia indicata de Hitler. Cum sa mobilizez fortele de lupta pe crestele Carpatilor? Pentru reusita planului ar fi trebuit sa fiu eu prezent pe teren, eu sau camarazii mei. Prin proclamatii nu se putea rezolva nimic. Ar fi trebuit ca eu sa ma pot deplasa în libertate din Banat si pâna la Brasov. Sa vorbesc cu oamenii, sa-i îndrum, sa-i înarmez si sa-i concentrez în punctele critice ale frontului. Dar pentru realizarea acestei operatii de anvergura, aveam nevoie de un teritoriu de mobilizare, aparat si pazit de o alta forta, pâna ce voi putea urni masele de oameni spre vârfurile Carpatilor. Ori, la data la care am fost solicitat de Hitler, diviziile sovietice se pusesera deja în mars pe vaile care duceau spre trecatorile Carpatilor. Ar fi fost necesar ca trupele germane sa astupe aceste trecatori, pâna ce Miscarea ar putea mobiliza fortele suplimentare. Dar trupe germane de rezerva nu existau în Transilvania, afara de mici contingente în retragere. Un vid militar imens se întindea de-a lungul Carpatilor Meridionali.

Cântarind bine situatia, i-am raspuns Führerului, pe acelasi canal pe care îmi venise scrisoarea, ca nu pot sa ma angajez în aceasta operatie, pentru motivul ca îmi lipseste un teritoriu de mobilizare. Daca diviziile germane ar putea tine în loc inamicul, pâna când as putea sa concentrez rezervele din aceasta provincie, s-ar putea pasi la aplicarea acestui plan.

Pentru a-mi arata totusi lealitatea fata de Reichul german, în acest ceas greu al istoriei lui, i-am propus lui Hitler o alternativa politica. Sunt gata sa trimit în România pe cel mai bun om de care dispun, Constantin Stoicanescu, cu o misiune fundamental diferita. Nu sa mobilizeze oameni, nu sa întreprinda vreo actiune militara, ci, dimpotriva, sa încerce o rasturnare din interior a actualului regim. I-am propus un 23 August invers, care sa se realizeze în favoarea Germaniei si a poporului român. Sunt convins ca acest plan ar reusi din cauza ororilor pe care le savârsesc Rusii pe unde trec si care au îngrozit populatia. Aceasta stare de spirit, folosita cu tact si îndemânare, poate duce la o captare a fortelor militare românesti în favoarea vechiului aliat. Printr-o rasturnare din interior, armatele rusesti ar fi prinse între frontul german si rebeliunea militara din România si ar fi nimicite.

Alternativa politica i-a surâs Führerului. Imediat a dat ordin ca Stoicanescu sa fie expediat în zona frontului, de unde sa se strecoare în România. Decizia lui Hitler s-a executat cu o iuteala fulgeratoare. Nici n-am avut timp sa schimb doua vorbe cu Stoicanescu. A plecat fara sa ne mai vedem si fara sa am prilejul sa-i expun în amanunt misiunea lui. Si totusi Stoicanescu, ajuns în tara, a actionat exact în sensul vederilor mele si era pe punctul sa realizeze planul propus lui Hitler.

Îmbracat în uniforma germana, Stoicanescu a fost transportat în zona frontului pâna la Târgu-Mures, care se gasea înca sub ocupatia germana. Când orasul a fost evacuat de nemti, Stoicanescu s-a ascuns pe la niste rude si apoi s-a strecurat la Bucuresti. Stoicanescu a fost cel dintâi legionar din Germania care a calcat pe pamântul tarii.

6. O SCRISOARE DE LA RIBBENTROP

La 3 Septembrie 1944, asadar cam în acelasi timp cu primirea mesajului de la Hitler, Schaub, Directorul de la Radio Donau, mi-a înmânat o scrisoare din partea lui Ribbentrop, spunându-mi cu bucurie ca este o plenipotenta în alb, prin care Ministerul de Externe al Germaniei îmi acorda întreaga lui încredere si întregul lui sprijin pentru a proceda fara întârziere la constituirea guvernului national-român de la Viena. În scrisoare, Ribbentrop se afirma ca era de acord cu punctul meu de vedere pe care i l-am expus în întrevederea de la Rastenburg, ca din acest guvern sa faca parte precumpanitor personalitati legionare, ca un fel de nucleu central, care ar putea fi completat si cu alti români din diaspora, dispusi la o colaborare leala cu Miscarea.

Aceasta scrisoare mi-a întarit convingerea ca nu am nici un interes sa grabesc formarea guvernului national de la Viena, când sunt atât de puternic sprijinit de la Cartierul General al Führerului. Fara îndoiala ca Ribbentrop nu mi-ar fi adresat acest mesaj de încurajare fara a se fi consultat cu Hitler.

Mai târziu mi-am dat seama ca am facut o greseala sa nu procedez imediat la formarea guvernului de la Viena, asa cum au facut Bulgarii. Intrigi venite mai târziu de la nemultumitii din mijlocul nostru si din anumite cercuri germane ostile Miscarii Legionare mi-au creat dificultati atunci când am considerat momentul oportun ca sa constitui acest guvern. Aceasta scrisoare, ma gândeam pe atunci, ma punea la adapost de orice surprize si îmi acorda ragazul necesar ca sa ma ocup de treburile cele mai importante si anume acelea care priveau apararea comuna germano-româna contra invaziei sovietice. Formarea guvernului mai putea întârzia, considerându-l un act virtual achizitionat.

7. O EXPEDITIE ÎN ARDEALUL OCUPAT

Tot în primele zile ale lunii Septembrie, am pregatit o echipa de legionari care sa treaca prin Ungaria în Ardealul ocupat si sa cerceteze starile existente acolo. Le-am fixat urmatoarele obiective:

1. Sa afle daca s-au refugiat români din tara libera si care ar trebui îndrumati spre Viena.

2. Sa stabileasca contacte cu Ardealul liber, pentru a descoperi daca nu s-ar gasi unitati militare în acest spatiu dispuse sa treaca de partea guvernului national.

3. Sa încerce eliberarea legionarilor din închisoarea Aiud si alte închisori.

4. De a determina pe cât mai multi intelectuali români, în special oameni de cultura, sa nu ramâna sub Rusi, ci sa se retraga spre Apus.

Punctul extrem al înaintarii lor în Ardealul ocupat era orasul Târgu Mures. În nici un caz sa nu patrunda în Ardealul liber. Daca orasul Târgu Mures este amenintat de diviziile sovietice, ei sa se retraga spre Cluj si apoi sa se întoarca la Viena.

Am ales ca sef al acestei echipe pe Vasile Iasinschi, pentru ca vorbea bine nemteste si se putea întelege cu însotitorii lor germani. Echipa a fost formata din cele mai bune elemente ce le aveam la Viena. Li s-au procurat uniforme militare si documentatia corespunzatoare ca apartin armatei germane. Ungurii nu se puteau lega de ei, având respect fata de uniforma germana. Au fost pilotati dintr-o localitate în alta de ofiteri germani. Când ajungeau într-o localitate, erau predati comenduirii locale a pietei, care se îngrijea de încartiruirea si hrana lor.

Echipa legionara a ajuns pâna la Târgu Mures. Aici au avut bucuria sa se întâlneasca cu Constantin Stoicanescu, plecat ceva mai înainte si care astepta momentul prielnic sa se strecoare în tara. Tot acolo au dat de Nicu Iancu si de alti legionari care au trecut muntii si s-au concentrat aici, în vederea evacuarii la Viena. Nicu Iancu se retrasese de la Sibiu cu un detasament motorizat german, pentru a nu fi capturat de trupele sovietice, care înaintau vertiginos spre crestele Carpatilor.

Echipa condusa de Vasile Iasinschi n-a zabovit mai mult de 24 ore la Târgu Mures facând calea întoarsa spre nord, din cauza vestilor rele de pe front.

Târgu Mures a fost evacuat de germani si de ultimii refugiati la 11 Septembrie, cum relateaza Nicu Iancu. Pe la mijlocul lunii Septembrie, echipa legionara, în frunte cu Iasinschi, a revenit la Viena. Cazuse unul din echipa, Mihail Tase, fostul sef al organizatiei de Prahova. Mergând pe drum, undeva într-o localitate aproape de Tisa, a vazut la marginea santului o grenada. Aplecându-se sa o ridice, pentru a o azvârli mai departe, pentru a nu calca cineva pe ea, nu se stie cum a prins-o în mâini ca, în acel moment, grenada a facut explozie, omorându-l sub ploaia de schije.

8. REORGANIZAREA MISCARII

Cum era si firesc, una din primele mele griji, dupa stabilirea la Viena, a fost sa procedez la reorganizarea Miscarii, dupa cum reclamau noile împrejurari.

În locul Secretarului General al Miscarii, Nicolae Petrascu, ce si-a pastrat acest titlu în exil si a condus grupul de la Rostock, l-am însarcinat pe Comandantul Bunei Vestiri, Corneliu Georgescu, sa preia aceasta functiune. Alaturi de el si în imediata subordine, am creat o noua functiune, aceea de Vice-Secretar General al Miscarii, pe care am încredintat-o Comandantului Legionar Iosif Dumitru, omul care a salvat, cu fermitatea si priceperea lui, unitatea grupului legionar de la Buchenwald. Dupa formarea guvernului national, Secretariatul General era condus de fapt de Dr. Iosif Dumitru, deoarece Corneliu Georgescu luase în primire postul de Ministru de Finante.

Ca sef al cancelariei si ajutor al lui Iosif Dumitru, figura Doctor Ion Fleseru, fost prefect al judetului Sibiu. În modul acesta, Secretariatul General al Miscarii era reprezentat de o echipa de personalitati care impunea respect atât legionarilor cât si oficialitatilor germane cu care avea legatura.

Am mai avut satisfactia sa primim din partea autoritatilor germane vieneze, la indicatia Ministerului de Externe, un apartament pentru birourile Miscarii în faimosul Palat Lobkowitz. Tot acolo ni s-a pus la dispozitie o sala mare pentru reuniuni si festivitati.

Când am facut întâia vizita la Secretariatul General al Miscarii, am ramas înmarmurit de ce-am vazut acolo. Camere cu ferestre înalte, împodobite în interior în stilul vechii Viene, cu o mobila pretioasa din alte vremuri, fotolii, mese si birouri. În aceasta cladire monumentala în stil baroc si-a început activitatea Secretariatul General al Miscarii.

9. APARITIA PREOTULUI PALAGHITA

Preotul Palaghita se refugiase la Berlin în primul exil din Germania, în vara anului 1940. La început s-a atasat grupului Papanace, care ducea campanie pe atunci împotriva mea pe motivul ca as fi tradat Miscarea, trecând de partea Regelui Carol. Mai târziu, începând din luna August, Preotul Palaghita si-a revizuit pozitia, alipindu-se grupului de legionari ce mi-au ramas credinciosi.

În cursul guvernarii legionare, a fost numit Inspector General la Ministerul Cultelor de catre Profesorul Traian Braileanu, titularul acestui Minister. Mi-a creat în perioada aceasta oarecari dificultati, punându-ma în conflict cu înalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe.

Dupa lovitura de Stat a Generalului Antonescu, din 21-23 Ianuarie 1941, Preotul Palaghita a ajuns în nu stiu ce împrejurari în închisoarea Aiud. Presupuneam ca, fiind prins de actul de la 23 August la Aiud, a împartasit soarta tuturor legionarilor din aceasta închisoare, fiind predat de noul regim justitiei comuniste, si deodata Preotul Palaghita apare teafar si sanatos la Viena.

Dupa spusele lui, n-a stat pâna în momentul capitularii la Aiud. Din nu stiu ce motive, a fost transferat la închisoarea Suceava, care avea o faima sinistra, fiind socotita una din cele mai grele închisori din tara. Când s-a rupt frontul la 23 August, si trupele germane s-au retras peste munti în Transilvania, comandantul unei unitati germane în retragere prin Suceava, a aflat ca în închisoarea de aici s-ar gasi detinuti legionari. La ordinul lui, soldatii germani au patruns în închisoare si au eliberat pe toti detinutii. Preotul Palaghita a fost luat chiar de trupele germane în retragere, trecut în Ardeal, si a fost îndrumat apoi la Târgu Mures, unde se formase un centru românesc pentru refugiati.

M-am bucurat nespus de mult de sosirea Preotului Palaghita la Viena. Orice legionar salvat din tara era pentru guvernul de la Viena de un ajutor nepretuit. L-am primit cu toata dragostea, nu numai pentru suferintele ce le-a îndurat în închisoare, dar si pentru serviciile ce le putea aduce în organizarea activitatilor noastre guvernamentale. L-am numit seful comisiei de recrutare pentru armata nationala a refugiatilor scapati din tara si care izbutisera sa ajunga la Viena. Misiunea lui era sa vorbeasca cu elementele tinere dintre refugiati, convingându-le sa se înroleze în armata nationala. Trebuia sa fie zi de zi în contact cu noii refugiati si unde descoperea elemente apte pentru recrutare, sa le îndrume la unitatea noastra în formatie la Kirschbaum.

Considerând apoi trecutul lui legionar si gradul de Comandant Legionar ce-l primise de la Capitan, l-am cooptat în Consiliul Comandantilor Legionari, un organ creat ad-hoc, al carui rost era sa dezbata toate problemele privitoare la Miscare. Din sânul acestui Consiliu formau parte Corneliu Georgescu, Vasile Iasinschi, Dr. Iosif Dumitru, Dr. Ion Fleseru, Puiu Traian si altii. Preotul Palaghita apartinea acestui grup de comandanti legionari care se întrunea saptamânal sub conducerea mea, ocupându-se de situatia interna a Miscarii.

10. ODISEEA LUI EUGEN RATIU

Abia instalat la Hotel Imperial si unul dintre primii legionari care ma cauta este fratele meu, Eugen Ratiu. Fusese si el internat în lagarul Buchenwald si acum locuia, împreuna cu ceilalti camarazi, la Hotelul din Mariahilfstrasse. M-am bucurat vazându-l vioi si sanatos si l-am întrebat de viata din lagar. L-am omenit cu o mâncare mai buna, caci pe atunci, în primele saptamâni, primeam din partea serviciului de protocol trei cartele de alimente, în loc de una, cum avea dreptul fiecare cetatean al Reichului. Câteva zile în sir, l-am avut mereu oaspete cu mine la masa.

La scurt timp dupa întâlnirea mea cu Eugen, am primit vizita unui tânar ofiter de aviatie, care apartinea unui centru de parasutare din apropierea Vienei. Exista o scoala unde se pregateau elemente pentru a fi lansate dincolo de linia frontului, cu scopul de a culege si transmite informatii pentru aviatia germana. Elevii acestei scoli erau recrutati nu numai dintre germani, dar si dintre tineri apartinând altor nationalitati.

În cursul discutiei, ofiterul de aviatie mi-a explicat misiunea lui. Aviatia germana avea nevoie de un punct de observatie în regiunea Arad – Timisoara, de unde sa se transmita la Viena, prin TFF, ce avioane sovietice se gasesc în acest spatiu si eventualele lor zboruri. Îmi cerea un om care, dupa o instructie sumara, sa fie parasutat în aceasta regiune, cu aparatul de transmisie în spinare.

M-am gândit doar câteva minte asupra propunerii ofiterului german si i-am dat raspunsul chiar în cursul acestei prime conversatii. Era o chestiune de urgenta, cum îmi declarase ofiterul. Vertiginoasa înaintare a diviziilor sovietice dezorganizase si serviciile informative germane de pe teritoriul României.

I-am raspuns ca am un frate care cunostea regiunea, deoarece facuse scoala la Arad si, ca atare, îl cred apt sa îndeplineasca aceasta misiune. Voi vorbi cu el si îi voi da raspunsul cât de curând.

La proxima întâlnire cu Eugen Ratiu, i-am explicat acestuia convorbirea avuta cu ofiterul de aviatie si de ce m-am gândit la el. Fara nici o sovaire, Eugen mi-a raspuns ca el este gata sa faca saltul cu parasuta în tara si sa faca acest serviciu aviatiei germane.

Când a revenit ofiterul german la Imperial, l-a gasit pe Eugen Ratiu la mine. I l-am prezentat si i-am explicat din nou ca este omul cel mai potrivit sa duca la bun sfârsit aceasta operatie.

Din aceasta zi, pe la Începutul lunii Octombrie 1944, nu l-am mai vazut pe Eugen Ratiu. Notez ca Eugen nu facuse scoala de TFF si, cum parasutarea nu putea întârzia prea mult, ofiterul german i-a pus la dispozitie un alt tânar care terminase acest curs. Cu nume conspirativ, acest tânar se chema Marinescu si doar atâta aflase Eugen ca era originar din Banatul sârbesc. Misiunea lui Eugen Ratiu era sa procure informatiile referitoare la aviatia sovietica, iar misiunea lui Marinescu era sa le transmita prin TFF la Viena.

Cum am aflat mai târziu, Ratiu si însotitorul sau Marinescu au fost luati de ofiterul german si dusi la o casa conspirativa a serviciului aerian, aflata la Viena. Dupa câteva zile de asteptare, acelasi ofiter i-a dus cu masina la un depozit al lor de echipament pentru parasutare. Aici si-au ales echipamentul de care aveau nevoie si au învatat în mod sumar utilizarea lui. N-au stat mult nici aici, caci au fost transportati într-o comuna asezata pe Valea Râului Mürz. Aici centrul aerian german avea o scoala speciala, unde se facea instructia cu arme, se realizau exercitii de parasutare si se completau cunostintele de transmisiuni.

Cei doi români au locuit la Hotelul Zur Post. Au stat aproximativ o saptamâna si în acest rastimp Eugen Ratiu a reusit sa-si însuseasca alfabetul Morse.

Dupa aceasta perioada sumara de pregatire, cei doi tineri români au revenit la Viena, unde au locuit tot într-o casa speciala a Serviciului Aerian German. Asa a trecut luna Octombrie si au intrat în Noiembrie, asteptând de la o zi la alta ziua parasutarii.

Într-o zi au fost dusi cu masina la aeroportul de la Wiener-Neustadt. Acolo au fost îmbarcati într-un avion Heinkel 111, cu tot echipajul pentru parasutare. Avionul a decolat noaptea. În drum spre România a început o ploaie torentiala. Cum parasutarea nu se putea face pe aceasta ploaie, avionul s-a îndreptat spre Budapesta, unde a aterizat. La Budapesta, au asteptat câteva zile, în speranta ca timpul se va îndrepta. Dar cum vremea rea continua, s-au reîntors la Wiener-Neustadt, asteptând ca vremea sa se schimbe.

În sfârsit, la începutul lui Decembrie, avionul a pornit din nou spre România. În afara de cei doi români, în avion mai era un musafir, o fata a carei destinatie era Iugoslavia. Dupa ce fata a fost parasutata în Iugoslavia, avionul s-a îndreptat spre Ungaria, ca apoi sa ajunga deasupra Aradului. Parasutarea a avut loc în 4-5 Decembrie 1944, la orele unu noaptea.

Apropiindu-se de Arad, pilotii avionului au socotit ca apararea antiaeriana e prea puternica deasupra orasului si au decis sa nu treaca în România, cum era planul initial, ci sa savârseasca operatia de parasutare tot pe teritoriul maghiar, la vreo 30 de km de granita. Cei doi români au coborât fara incidente de la 1.000 de metri înaltime, dar, ajuns pe pamânt, Eugen Ratiu a constatat ca s-a razletit de camaradul lui de zbor. A strigat dupa el, a umblat împrejur câtva timp, dar n-a dat de urma lui. Atunci s-a hotarât sa plece singur spre Arad.

Ei aveau în grija doua aparate, unul pentru padure, cu baterii, si altul pentru oras. Dupa ce a îngropat echipamentul, s-a uitat la busola, care indica rasaritul, unde serpuia granita spre România.

Timpul era rece, fiind început de Decembrie. Un usor strat de zapada acoperea pamântul. Fiind pe câmp si înca întuneric, Eugen s-a bagat într-o claie de porumb, unde a asteptat sa se faca ziua. În timp ce statea în ascunzis, a auzit pasi de oameni care se duceau la lucru si vorbeau între ei ungureste.

Când s-a luminat de ziua, a pornit din nou spre rasarit. Foamea si-a astâmparat-o cu cafeaua neagra, pe care o avea într-un termos, si cu niste biscuiti. Cam pe la orele 10 a dat de o casa taraneasca singuratica. Intrând în casa, a cerut niste lapte. Taranii unguri i-au dat lapte si Eugen nu a ramas dator, platind cu pengö. La plecare li se dadusera lei, pengö, ruble si niste monede englezesti de aur. A plecat de acolo mai departe. Spre seara a dat de un alt salas, tot asa o casa singuratica si tot pe teritoriul maghiar. Taranul s-a nimerit sa fie român, i-a cerut acestuia sa-l lase sa doarma peste noapte la el. L-a primit bucuros, dându-i si de mâncare. I-a platit si acestuia ce se cuvenea. A doua zi de dimineata, la plecare, taranul îi spune:

– Domnisorule, mai stai la noi.

Dar Eugen Ratiu era grabit sa ajunga în tara, gândindu-se ca cel de la Viena astepta vesti de la el. Era 7 Decembrie.

Taranul i-a aratat lui Eugen drumul spre frontiera. Nu era mai mult de un kilometru. Când a ajuns la frontiera, a constatat ca nu era marcata decât de un sant adânc de namol si se putea trece peste o punte de scânduri. Nu era nici o paza. Trebuie adaugat ca Rusii erau deja în Ungaria, dar pe frontiera nu se vedeau soldati. Satul în care a intrat Ratiu pe teritoriul românesc se chema Tornea. Era pustiu. Nu se vedea tipenie de om. Case parasite. Din sat mergea o sosea spre Arad, dar Eugen nu s-a avântat pe drumul acesta, ci a înaintat paralel cu soseaua, la vreo 20-30 metri distanta, deoarece observase miscari de trupe rusesti si românesti înaintând în directia Ungariei.

Asa mergând, povesteste Eugen Ratiu, spre seara, a ajuns la Arad. La bariera orasului era o mare multime de oameni care se înghesuia sa intre în oras. Care era cauza înghesuielii? Se facea control de catre politie. Ratiu nu putea sa treaca prin controlul politienesc si a reusit sa se strecoare dincolo de bariera si apoi sa o ia pe strada ce ducea în oras. El avea în spate aparatul de transmisie. Nu stie precis cum s-a întâmplat, dar n-a facut nici 20 de metri pe ulita si un politist striga la alti politisti, aratându-l cu degetul:

– Asta e legionar.

Dupa toate probabilitatile, crede el, politistul ce l-a aratat cu degetul îl cunostea mai de mult, pentru ca facuse scoala la Arad si locuise în acest oras multa vreme. La strigatele primului politist, a venit un altul si a pus mâna pe el. Atunci s-a smucit si a luat-o la fuga. Dar n-a putut face mai mult de o suta de metri, caci politistilor le-a venit în ajutor lumea de pe strada. Oamenii, alarmati de strigatele politistilor, i-au taiat calea. Au venit politistii, l-au prins de mâini si l-au dus la comisariatul din cartier, cu aparatul în spate. Comisarul a telefonat la chestura si de acolo a primit ordin ca spionul sa fie imediat dus în fata chestorului.

La chestura, Eugen Ratiu a fost îndata coborât în beci, într-o celula, iar aparatul a fost dus pe biroul chestorului. Vazând aparatul, chestorul, dându-si seama de importanta capturii, a telefonat imediat la Rusi. Dupa o prima confruntare, <<spionul>> a fost din nou coborât la beci, în asteptarea ordinelor de la comandamentul rusesc. De asta data, i-au dat si un însotitor, un politist legat de bratul lui, care a stat tot timpul în celula cu el.

A doua zi dimineata, Ratiu a fost scos din celula si dus la biroul chestorului. Aici erau adunate multe notabilitati din politie si administratie, vreo 15 persoane. Un colonel i-a spus:

– De multa vreme te cautam si acuma ne-ai cazut în mâini.

Deodata apare un maior rus. Fara multa vorba, ofiterul rus se uita la ei si apoi i se adreseaza lui Eugen, facându-i semn:

– Poidem (mergem).

A plecat cu el. Cu aceasta scena la chestura se termina faza româneasca a arestarii lui Ratiu si începe ancheta ruseasca.

A fost dus la Comandamentul rusesc al orasului, care se afla tot în Centru, nu departe de chestura. Acolo a fost interogat chiar de Comandantul Militar al Aradului. De interpret servea un ofiter evreu, care vorbea bine româneste. Întrebarea principala a fost daca bombardamentul de catre avioane germane a garii Arad, care avusese loc cu o zi înainte, a fost comandat prin aparatul cu care a zburat el. I-a raspuns ca nu crede, deoarece el n-a facut scoala TFF si ca trebuie sa astepte pe un alt român, care facuse cursurile, si caruia trebuia sa-i procure o locuinta clandestina în Arad.

L-a întrebat în continuare daca vrea sa lucreze pentru ei. I-a raspuns ca el n-a facut nici o scoala speciala de spionaj si nici nu cunoaste TFF, si a venit doar cu misiunea unica de a gasi o locuinta în oras celuilalt însotitor, de care s-a pierdut. Comandantul n-a mai insistat. Audienta se terminase. A fost scos apoi afara din birou. La poarta îl astepta un camion cu trei soldati rusi. Era si ofiterul evreu, interpretul, care s-a asezat lânga sofer. Ratiu, nelegat, a intrat în camion pazit de cei trei soldati.

Camionul a pornit spre frontul din Ungaria si s-a oprit într-o mica localitate, unde functiona un Tribunal Militar rus de contraspionaj. A fost luat în primire de catre un maior rus, care i-a luat o declaratie, referitor mai ales la datele personale. Interogatoriul a avut loc într-o casa taraneasca maghiara. A fost apoi invitat la masa, cu întreg personalul Tribunalului si cu interpretul evreu. Un taran servea masa, bucate ce avea omul în casa. Au baut si un pahar cu vin si au fumat si niste tigari. Dupa masa, a fost încartiruit provizoriu într-o mansarda a casei si, dupa câteva zile, a fost dus la închisoarea locala, o închisoare maghiara, plina acuma numai cu prizonieri de-ai Rusilor.

Chiar în noaptea urmatoare, Ratiu a fost scos din celula si dus la ancheta. Ancheta a tinut noapte de noapte din 10 Decembrie 1944 pâna în 19 Ianuarie 1945.

La 19 Ianuarie, o noua schimbare. Toti cei din închisoare, condamnati pentru diferite fapte, au fost încarcati într-un tren cu directia România. Ratiu nu fusese condamnat în localitatea maghiara, dar intrase în lotul lor. La Ploiesti, Eugen Ratiu, împreuna cu câtiva sasi, au fost dati jos din tren si, cu un alt tren personal, transportati la Bucuresti. De la gara, cu o masina, Ratiu a fost dus singur la o casa conspirativa a Rusilor. N-a aflat în ce cartier era aceasta casa. Acolo a fost introdus într-o celula si pazit la fereastra de un câine-lup.

În aceasta casa a continuat ancheta pe baza celor declarate în Ungaria. De interpret servea un alt ofiter. Vechiul interpret, ofiterul evreu, ramasese în Ungaria. Si acesta stia bine româneste. Dupa câtva timp, a fost scos din aceasta locuinta si mutat într-o alta casa, unde, spre surprinderea lui, a gasit mai multi detinuti în aceeasi camera.

În ziua de 18 Martie 1945, Eugen Ratiu, împreuna cu câtiva din detinutii aflati aici, au fost scosi de aici si, cu o masina, transportati la un aeroport, care era în paza exclusiva a Rusilor. Acolo îi astepta un avion, în care au intrat 7-8 persoane. Destinatia Moscova.

Dupa câteva minute, spune Ratiu, am vazut si o doamna intrând în avion. Era Maria Antonescu, trista si cu obrajii cazuti. Ea a fost asezata lânga cabina pilotului, cu spatele spre noi. Erau si doua fete germane, care fusesera probabil spioane si acuma îsi luau si ele zborul spre Moscova. În spatele celor adusi împreuna cu Ratiu se mai vedea un grup de ofiteri germani în uniforme. Paza era asigurata de un ofiter si trei soldati. Ofiterul avea la el aparatul cu care venise Eugen Ratiu si într-un plic banii ce-i gasise la el, corpuri delicte ce trebuiau prezentate Tribunalului de la Moscova, în fata caruia trebuia sa se judece procesul sau si sa se pronunte sentinta.

11. SOSIREA DOAMNEI IASINSCHI SI A SOTIEI MELE LA VIENA

Dupa necazul ce l-a avut cu justitia antonesciana, sotia mea a locuit în apartamentul Doamnei Iasinschi din str. Olari. Ea s-ar fi mutat la Brad, la familia ei, daca n-ar fi existat contra ei un ordin de domiciliu fortat, emanat de la Consiliul de Razboi, la indicatia lui Antonescu. Aceasta dispozitie era fara sens. Ce putea sa întreprinda ea contra securitatii regimului? Ar fi fost bucuroasa sa-si vada de necazul ei în singuratatea de la Brad. Asa se face ca în tot cursul razboiului a fost obligata sa ramâna la Bucuresti, muncind pentru a-si câstiga existenta la un birou de import-export, condus de un camarad de-al nostru, Pruna.

Dar iata ca vin marile bombardamente asupra Capitalei din 1943-1944. În primavara acestui an, sotia mea s-a gândit sa încerce sa plece la Brad, unde era mai adapostita de teribilele bombardamente ce se dezlantuisera asupra Capitalei. Desi dispozitia de domiciliu fortat era înca în vigoare, se gândea ca Maresalul, coplesit de alte probleme, nu se va mai interesa de cazul ei, când frontul se apropia cu pasi gigantici de fruntariile tarii.

Când se zbatea coplesita de aceste nelinisti, sotia mea si-a gasit un ocrotitor nepretuit în Generalul Mitrea. Generalul s-a interesat pe la Justitia Militara, explicându-le de ce Doamna Sima vrea sa paraseasca Bucurestii. Raspunsul ce l-a primit a fost ca interdictia de a parasi Capitala nu mai e o actualitate. Generalul Mitrea cu sotia lui au avut apoi bunavointa sa o conduca cu masina lor pâna la Brad. La scurt interval a sosit la Brad si Doamna Iasinschi cu fiul ei, Dan. Astfel gospodaria lor comuna de la Bucuresti s-a refacut la Brad, în casa primitoare a Doamnei Florea, mama sotiei mele. Familia Iasinschi s-a bucurat la Brad de cele mai calde atentii, rasplatindu-le grija ce i-au purtat-o sotiei mele în timpul surghiunului antonescian.

Dar iata ca actul de la 23 August le-a rasturnat toate prevederile. Puhoiul sovietic intrase în Capitala si se îndrepta vertiginos catre pasurile Carpatilor. Daca Doamna Iasinschi nu ar fi venit la Brad, ar fi cazut victima hoardelor bolsevice. Dar, mai departe, ce se putea întâmpla cu ele? Nu erau salvate. Doar câstigasera ceva timp, în speranta unei alte iesiri. S-au iscat discutii între cele doua doamne. Sa ramâna la Brad sau sa-si caute refugiu mai departe, spre Ungaria si apoi spre Viena? Doamnele auzisera chemarea mea de la Radio Donau si înclinau sa se îndrepte într-acolo.

Atunci a avut loc un fapt militar neasteptat. Trupele maghiare, aliate cu Reichul, au ocupat orasul Arad si se pregateau sa înainteze în teritoriul României, pe Valea Muresului. Se deschisese o portita de scapare din nou. Din nou sovaieli, îndoieli, daca este bine sa paraseasca Bradul, pentru a merge spre Vest, sau a astepta rezultatul operatiilor militare. În aceste momente, un rol decisiv l-a avut Dan Iasinschi, care a insistat pe lânga mama lui si pe lânga sotia mea sa plece din Brad, cu atât mai mult cu cât trupele maghiaro-germane fusesera blocate la Arad si nu înaintau în teritoriul românesc. Poate ca ar mai fi întârziat si atunci daca nu s-ar fi produs un semnal de alarma. Autoritatile locale primisera dispozitii sa tina sub supraveghere pe Doamna Sima. Aceasta stire, primita de la prieteni apropiati, le-a determinat pe cele doua doamne sa nu mai întârzie. Cu un tren de noapte si cu multa grija sa nu fie vazute la gara, au plecat de la Brad la Arad.

A doua zi dimineata au ajuns la Arad, oras care într-adevar era ocupat de trupe maghiare. Au fost rau impresionate sa vada ca una din primele preocupari ale trupelor de ocupatie a fost sa schimbe firmele românesti ale pravaliilor cu firme scrise în limba maghiara. Odata cu familiile noastre, a parasit Bradul si un grup de legionari din aceasta localitate, în frunte cu profesorul Safta.

Întreg grupul si-a gasit repede adapost pe la diferite cunostinte si familii legionare. Sotia mea, împreuna cu Doamna Iasinschi, au fost gazduite la Profesorul-preot Berghian. Aceasta stare de asteptare si neliniste a durat aproximativ o saptamâna. În cele din urma stirile de pe front nu mai lasau nici un dubiu asupra rezultatului final al acestei batalii. Rusii, sprijiniti de români, vor ocupa întreg Ardealul. Autoritatile germane primesc ordin sa paraseasca Aradul. Luând contact cu reprezentantii germani, cele doua doamne au declarat cine sunt si îndata li s-a facut loc în ultimul tren ce parasea orasul. Odata cu ele a plecat atât Dan Iasinschi cât si întreg grupul legionar de la Brad, în numar de 12, în frunte cu Profesorul Safta.

De la Budapesta, cu un alt tren, au pornit spre Viena. La frontiera austro-maghiara toti calatorii au fost supusi unui sever control medical, cu masuri de dezinfectare, pentru a nu introduce boli molipsitoare în Reich. La Viena, întreg grupul a fost condus de la gara într-un lagar de refugiati, pentru a lua contact cu organele guvernului national. Cel ce mi-a adus stirea de sosire a sotiei mele si a Doamnei Iasinschi, împreuna cu Dan, a fost Corneliu Georgescu. M-am dus repede cu o masina si i-am luat pe toti la Hotel Imperial. Pentru familia Iasinschi, nu am avut la îndemâna decât o camera modesta alaturi de noi. Mai târziu, din partea serviciului de protocol, a primit si familia Iasinschi o locuinta mai spatioasa.

În acel moment, Vasile Iasinschi nu se afla la Viena. Înca nu se întorsese din misiunea lui din Ungaria. Doamna Iasinschi era îngrijorata. Dar iata ca, dupa doua zile, apare si Vasile Iasinschi. Bucuria a fost mare, caci nu se vazusera de patru ani. Sa fi fost pe la jumatatea lunii Septembrie.

12. ECHIPA ANDREAS SCHMIDT – NICOLAE PETRASCU

Fiind sef al minoritatii germane din România, Andreas Schmidt nu putea lasa pe conationalii lui în voia soartei. Era o obligatie politica si morala s-a se întoarca în tara. Frontul nu s-a putut stabiliza nici pe Carpati, cum voia Hitler, lipsind efectivele militare în aceasta zona. Andreas Schmidt s-a gândit ca, cu ajutorul legionarilor, ar putea sa se produca o rasturnare interna în România, readucând-o în tabara Puterilor Axei si salvând în acelasi timp si Grupul Etnic German de la represaliile sovietice. El era de acord cu planul nostru, ca, în loc de o actiune militara contra armatei sovietice, imposibil de realizat, sa încercam un anti-23 August, o contra-lovitura, cu ajutorul fortelor politice si militare ale tarii, constiente de nenorocirea ce se va abate asupra tarii prin invazia bolsevica. Cu acest gând plecase si Stoicanescu si în acel moment se afla în tara, lucrând la realizarea acestui plan.

Andreas Schmidt cunostea conceptia mea de lupta, din raspunsul ce l-am dat Führerului. Fiind raspunzator de soarta Grupului Etnic German, voia sa participe la aceasta încercare de a provoca o reactie din interior în România, care sa determine pe Rusi sa se retraga peste Carpati. Andreas Schmidt îmi ceruse ca sa fie însotit în tara de un grup de fruntasi legionari, cu autoritate suficient de mare ca sa acopere toata aria legionara a tarii, putând sa mobilizeze efectivele necesare unei actiuni interne. În acel moment gândul meu coincidea cu dorinta lui Andreas Schmidt, dându-mi seama ca Stoicanescu, singur, oricât de stralucit si-ar îndeplini misiunea lui, nu putea în paralel sa ia contactele necesare cu legionarii din tara. Avea nevoie sa fie sprijinit de organizatia noastra si pentru realizarea acestui scop, trebuie sa se întoarca în tara alte capetenii, cu autoritate necontestata, care sa-i asigure contactul cu legionarii liberi.

Asa se face ca m-am decis, profitând de zborul ce voia sa-l întreprinda Andreas Schmidt în tara, sa-i ofer ca însotitori pe cele mai bune elemente de care dispuneam atunci la Viena. Seful acestui grup era Nicolae Petrascu, care si-a ales ca ajutor pe Nistor Chioreanu, fostul sef al Regiunii Ardealul de Sud. Tot din grupul acesta facea parte si Ilie Colhon, sef al judetului Alba, si alti fruntasi legionari, care se bucurau de o faima recunoscuta în întreaga tara. În total, 8 legionari.

Plecarea acestui grup s-a facut repede, fara nici o instructiune speciala, doar cu cunostinte sumare de parasutare. Grupul si-a luat zborul la începutul lunii Octombrie spre România. Din cauza artileriei anti-aeriene rusesti, care i-a reperat, au fost siliti sa se îndrepte spre Iugoslavia si sa se coboare cu parasuta în Banatul sârbesc. de aici, cu mari greutati, au reusit sa treaca frontiera si sa patrunda în România, unde au început actiunea de organizare a Miscarii.

Stoicanescu dispunea acuma de un sprijin efectiv în masa poporului, prin camarazii veniti de la Viena. Acestia au luat contact imediat cu legionarii liberi si i-au îndrumat sa-si strânga rândurile si sa se pregateasca de lupta contra cotropitorului.

13. VIGUROASA INTERVENTIE A ROMÂNILOR DIN BANATUL SÂRBESC

Îndata ce s-a auzit de capitularea României, în seara de 23 August 1944, Românii din Banatul sârbesc, care pâna atunci s-au îngrijit de primirea si gazduirea legionarilor refugiati din România, alungati de teroarea antonesciana, s-au aflat în fata unei situatii cu totul neprevazute si primejdioase. Pâna acum numai partizanii lui Tito, infiltrati si în Banat, redusi la numar, le creau neliniste si teama. Cu ruperea frontului din România si iminenta penetratie a diviziilor sovietice, o noua amenintare, mult mai grava, se cernea asupra lor. Daca Timisoara va cadea în mâna bolsevicilor si soarta lor va fi pecetluita. Strânsi în chingi între partizanii lui Tito si tradarea din România, nu mai exista pentru ei nici o scapare. Aceasta era judecata fratilor Români din Banatul sârbesc.

Legionarii din aceasta provincie aveau o alta viziune a situatiei. Ei au reactionat pe linia guvernului de la Viena. Auzind apelul meu din 26 August, de la postul Radio Donau, Pavel Onciu, seful legionarilor din Banatul sârbesc, a intrat imediat în contact cu grupurile legionare din satele românesti, îndemnându-i sa-si mobilizeze efectivele pentru a participa la lupta contra invaziei comuniste. Centrul românesc cel mai important din regiune era Vârset si din aceasta localitate Onciu a trimis curieri în toate partile. Odata legaturile luate cu legionarii din Banatul sârbesc, Pavel Onciu s-a dus la Belgrad, pentru a stabili o coordonare eficace cu grupul german. În consfatuirea avuta cu ofiterii germani din Comandamentul de la Belgrad, a constatat si la acestia aceeasi hotarâre de a continua lupta. Au stabilit împreuna ca ceea ce se poate salva în împrejurarile existente, dupa ruperea frontului din România, era ca sa fie aparata cel putin partea de Vest a tarii, cu capitala Timisoara si cu pasul Orsova. Dupa cum a aflat Pavel Onciu la Belgrad, toate unitatile militare din aceasta regiune, fie ale armatei germane, fie organizatiile paralele grupului german din Banat, au fost puse sub comanda Generalului Phleps, care va conduce operatiile spre România. În Banatul sârbesc, Generalul Phleps si-a fixat ca punct de sprijin oraselul Becicherecul Mare. În aceasta localitate au început pregatirile de concentrare si organizare a tuturor fortelor germane din regiune. Ofiterii de la Becicherec erau optimisti, sperând în sosirea mai multor divizii germane din sudul Balcanilor, care nu se mai puteau mentine, dupa prabusirea frontului din România.

Pavel Onciu a stabilit cu Comandamentul German de la Belgrad bazele unei colaborari. Grupele românesti din Banatul sârbesc, împreuna cu cei ce se vor refugia din România, se vor atasa Comandamentului local al Generalului Phleps de la Becicherecul Mare.

Mergând la Becicherecul Mare, Pavel Onciu a luat contact cu ofiteri de sub comanda Generalului Phleps si au stabilit un plan comun de batalie, pe baza urmatoarelor puncte:

• Formarea unui Centru de Instructie pentru voluntarii români la Chichinda Mare.
• Stabilirea a trei centre ofensive spre România, Chichinda Mare, Vârset si Biserica Alba.
• Fixarea ca obiectiv imediat: cucerirea orasului Timisoara si, în vederea acestei actiuni, trebuie trimisi într-acolo oameni pentru a pregati ofensiva.

Planul de actiune era bine întocmit, dar succesul depindea de ajutorul ce-l va da armata germana ce se retragea din Balcani. Centrul de instructie de la Chichinda Mare era format din soldati si ofiteri germani, în jurul carora s-au adaugat un numar însemnat de voluntari români. S-au înrolat în aceasta unitate Locotenentul Vintan si Capitanul Dreve, refugiati din România. Tot acestui grup s-a încadrat un grup de legionari timisoreni, sub conducerea lui Ica Tanase. De la Viena am trimis un alt grup de sustinere, format din Ilie Smultea, Alexandru Popovici, Iosif Gavagina si Ion Cerbu. Acestia au fost îndrumati de Pavel Onciu sa întareasca Centrul de la Chichinda Mare.

De la Chichinda Mare, sub comanda lui Ica Tanase, s-a organizat o serie de infiltratii în regiunea Timisoara, având loc incursiunea mult asteptata. O trupa mixta, formata din soldati germani, voluntari germani din Banat si voluntari români, a trecut frontiera pe la Jimbolia, fara a întâmpina rezistenta. Au ajuns pâna la marginea Timisoarei, dar mai departe n-au putut înainta, deoarece diviziile sovietice intrasera deja în oras. În fata acestei situatii de forta majora, detasamentul mixt germano-român a fost silit sa se retraga. N-a suferit pierderi, cu toate ca Rusii i-au descoperit si au tras dupa ei cu tunuri si tancuri.

La Centrul Vârset, actiunea s-a desfasurat în felul urmator. Acest centru era format din legionari localnici, sub comanda lui Traian Mucuceanu, Directorul Bancii Luceafarul, si din refugiati din România, sub conducerea lui Ilie Rotea. De la Viena am trimis pe Octavian Rosu, care a luat comanda grupului format la Vârset. Obiectivul acestui grup era sa ocupe Oravita si apoi pe Valea Râului Bozovici sa ajunga la Baile Herculane. Octavian Rosu, luând contact cu autoritatile germane, a stabilit un plan comun de batalie. O unitate germana de vânatori de munte va ataca în directia Anina, iar voluntarii români, ocrotiti de aceasta acoperire, au pus stapânire pe Oravita în numele guvernului national român si au început organizarea rezistentei în judetul Caras. Din nefericire, detasamentul german de vânatori era prea slab pentru a putea mentine pozitiile ocupate, iar ajutor de la alte trupe germane nu venea. Dupa câteva zile, grupul de actiune Rosu Octavian a fost si el silit sa bata în retragere, parasind Oravita si îndreptându-se spre Vârset.

Mult asteptatul ajutor din Balcani nu mai venea. Comandamentul german din Belgrad si Becicherecul Mare începu pregatirile de plecare din zona. La sfârsitul lunii Septembrie, ultimele unitati militare germane se retrag din regiune. Legionarii trebuie sa urmeze si ei aceeasi cale. Pavel Onciu a facut cele mai mari eforturi care sa convinga pe cât mai multi români din Banatul sârbesc care participasera la actiuni legionare, sa se retraga odata cu el. Dar multi au refuzat, iubirea de glie si familie fiind mai puternice decât pericolul iminent. Acestia au avut o soarta amara, fiind ucisi pâna la unul de comunistii lui Tito. Grupurile legionare din Banat, de la Vârset si Chichinda Mare, s-au retras spre Novi Sad, important nod de cale ferata, de unde se trecea în directia Budapesta – Viena.

La Viena am salutat cu bucurie pe acesti frati din Banatul sârbesc, care au rezistat pâna ce a mai existat o umbra de speranta. La 3 Octombrie, Pavel Onciu, cu ultimii legionari, parasea Becicherecul Mare, pentru a lua aceeasi ruta, Novi Sad, Budapesta, Viena.

14. O EXPEDITIE URGENTA SPRE TARA