HORIA SIMA
ERA LIBERTATII
STATUL NATIONAL LEGIONAR
VOLUMUL II
CUPRINS
I.
DESHUMAREA CAPITANULUI
1.
S-a pravalit piatra
2.
Mormântul de la Jilava
3.
Lucrarile de deshumare
4.
Marturia lui Posteuca
5.
La Biserica Sf. Ilie Gorgani
6.
Decorarea-martirilor
7.
Pregatiri pentru reînhumare
8.
De la Biserica la Mausoleul de la „Casa Verde”
II.
PROCESUL LUI CORNELIU ZELEA CODREANU
1.
Revizuirea procesului Capitanului
2.
Scrisoarea Capitanului trimisa Profesorului Nicolae Iorga
3.
Cum s-a înscenat procesul de ultragiu
4.
Procesul cel mare si lovitura de Stat
5.
Arestarea Capitanului
6.
Un rechizitoriu sui-generis
7.
O monstruozitate juridica
8.
Un complet de judecata
9.
Atmosfera de teroare
10.
Martorii în lagar
11.
Decimarea apararii
12. Misterioasele dosare disparute. Nulitatea
Tribunalului
13.
Procedura rapida
14.
Capetele de acuzatie
15.
Osândit din ordin
16.
Anularea sentintei de condamnare a Capitanului si reabilitarea memoriei lui
17.
Revizuirea procesului politic a 19 legionari
18. „Un graunte de noroi”
III.
PEDEPSIREA ASASINILOR
1.
Dar Dumnezeu vede si va rasplati
2.
Cum s-au facut arestarile
3.
Antonescu vroia sa-i salveze pe asasini
4.
Procesul... AD KALENDAS GRAECAS
5:
Un trimis al lui Canaris
6.
Detonatorul
7.
Surprins de evenimente
8.
O noapte la Presedintie
9.
Alarma de la Prefectura de Politie
10.
Un consiliu de ministri memorabil
11.
Comunicatul
12.
Antonescu cere sefia Legiunii
13.
Convocarea Forului Legionar
14.
Interventia germana
15.
Sechestrarea lui Madgearu si Iorga
16.
Pe Valea Prahovei
17.
Ce-am gasit la Ploiesti
18.
La Câmpina
19.
Întoarcerea la Bucuresti
20.
O atmosfera calma
21.
Fata în fata cu faptuitorii
22.
Masurile luate
23.
Conventia finala cu Antonescu
24. Da-mi-l pe Boieru!
25.
Soarta lui Iorga
26.
O complicitate germana
27.
Si daca n-ar fi fost Jilava?
28.
Sfârsitul domniei carliste
IV.
RESTABILIREA ECHILIBRULUI
1.
Schimbare de atitudine
2.
Marea manifestatie de la Alba Iulia
3.
Parada trapelor germane
4.
Am avut noroc
5.
Semne de bunavointa
6.
Mihai Antonescu intra în cuib
V.
FAZA PROVOCARILOR
1.
Fatala decizie a Berlinului
2. Misiunea lui Killinger
3. Debarcarea Ministrului de Interne
4. „Berbecul de Codreanu”
5. „Eu nu voi fi un Kerenski al României”
6. Scoaterea jandarmeriei de sub autoritatea
Ministrului de Interne
7. „Trageti în ei...””
8. Marea provocare
9. Antonescu strânge documente
10. O confruntare dramatica
11. Decorat de Rege
12.
Numirea lui Eugen Cristescu
13.
Ispravile lui Stânga
14.
Descinderea de la loja masonica
15.
Cum a fost torpilata audienta mea la Hess
VI.
LOVITURA DE STAT A GENERALULUI ANTONESCU
1.
Originile loviturii de Stat
2.
O formidabila coalitie
3.
Opacitatea germana
4.
Întoarcerea de la Obersalzberg
5.
Mari adunari legionare în toata tara
6.
Asasinarea Maiorului Döring
7.
Destituirea Generalului Petrovicescu
8.
Manifestatia studentimii
9”.
A doua faza a loviturii de Stat. Înlocuirea Prefectilor si chestorilor
legionari
10.
Planul si realitatea
11.
Cine a ocupat institutiile publice? Agresorul si victimele
12.
Atitudinea armatei
13.
Contraatacul
14.
Înfrângerea lui Antonescu
15.
Apeluri disperate la Berlin
16.
Ultimatumul lui Hitler
17.
Un act de ocupatie
18.
Masacru pe strazile Capitalei
19.
Interventia Regelui
20.
O calamitate istorica
Nota
introductiva
Volumul
al II-lea din Era Libertatii este dominat de doua evenimente capitale:
deshumarea Capitanului si conspiratia puterilor înfrânte la 6 septembrie pentru
a-si lua revansa contra Legiunii.
Sfortarile
inamicilor din umbra s-au concentrat asupra Generalului Antonescu, cultivându-i
orgoliul lui bolnavicios. Printr-o tesatura maiastra de intrigi l-au înstrainat
treptat de Miscare, determinându-l în final la o actiune de forta contra
noastra. Fiind prea slab pe plan intern în raport cu Miscarea, Generalul
Antonescu n-ar fi reusit niciodata sa ne îndeparteze de la putere, daca n-ar fi
primit ajutor de unde ne asteptam cel mai putin: de la Germania
national-socialista. Aceia pe care i-am salutat cu bucurie, deschizându-le
calea în România, ne-au dat lovitura de gratie, distrugând acest început de
renastere nationala si facându-si lor cel mai mare rau.
N-a fost o deshumare. Ci o adevarata Înviere, Înviere în sens spiritual.
Acel pe care-l credeau îngropat, s-a ridicat din mormânt si i-a azvârlit pe ei,
pe ucigasii lui, în nimicnicie.
Guvernarea legionara poate fi judecata sub mai multe
aspecte. În volumul anterior am înfatisat uriasul efort facut de Miscare pentru
refacerea natiunii mutilate si umilite de catre regimul carlist. Se inaugurase
un proces de însanatosire care, daca ar fi continuat câtiva ani, ar fi dus la
rezultate spectaculare în toate domeniile. Dar semnificatiile acestei guvernari
este mult mai adânca. Dincolo de elanul ei creator, de impunatoarele ei
realizari, el întrupeaza un moment care depaseste în însemnatate toata opera
noastra din aceasta perioada: actul deshumarii Capitanului.
Daca n-ar ramâne nimic decât acest fapt, rasturnarea
pietrei de la Jilava, si guvernarea noastra ar fi justificata pe planul mare al
istoriei si dincolo de istorie, în eternitate. Asa cum fariseii si carturarii
l-au dat mortii pe Hristos, în speranta ca odata pierit din aceasta lume nu va
mai ramâne nimic din minunile Lui, aceeasi socoteala si-au facut si fariseii de
la Palat: strangulat si târât în mormânt Capitanul, praf si pulbere se va alege
de Miscarea lui. Dar iata ca diabolicul lor plan s-a spulberat la 6 septembrie,
când o natiune întreaga si-a sfarâmat catusele si a iesit triumfatoare la
lumina.
Dar cine a biruit de fapt a fost Capitanul! Desi
azvârlit în fundul unei gropi peste care s-a turnat o mare placa de beton, el
continua sa traiasca în inimile legionarilor, sa le inspire actiunile, sa-i
întareasca în credinta si sa-i îndemne la lupta. Dar nu numai legionarii, ci
întreaga suflare româneasca traia într-o încordare continua, asteptând minunea
Învierii. Si celui mai umil fiu al neamului i se parea imposibil sa fie rapus
Capitanul, asa cum anuntase comunicatul oficial. S-au faurit legende care
întareau credinta multimilor ca se gaseste în viata undeva si va aparea câr de
curând în fruntea ostilor biruitoare.
N-a revenit Capitanul, asa cum doreau toti, cu
chipesa lui înfatisare, dar nici n-a zabovit la Jilava. S-a ridicat din mormânt
si a strabatut capitala, plâns de toata tara. A fost o înviere. Nu învierea
trupeasca, pe care n-a cunoscut-o decât un singur om, Fiul lui Dumnezeu, ca o
garantie a învierii noastre a tuturora, ci Învierea Adevarului contra puterilor
întunericului. Crima era prea mare ca sa ramâna un episod oarecare al istoriei
noastre. S-a prabusit catapeteasma minciunii si sute de mii de oameni l-au
salutat, purtat pe scut de catre legionarii lui.
Posteuca, în stilul lui patetic, exprima aceeasi
idee: „Cine ar fi cutezat sa spuna în 1938-1939, si chiar în 1940, ca va învia
Capitanul? Cine l-ar fi crezut sanatos la minte pe acela care ar fi afirmat
atunci ca Corneliu Codreanu va da la o parte, într-o buna zi, lespedea de doua
vagoane de ciment si ca va mai marsalui odata biruitor prin mijlocul neamului,
regasit si cutremurat de asa maretie, prin fata dusmanilor, a calailor
înnebuniti de groaza si aruncati la pamânt, calcând peste propria sa moarte?
Cine ar fi crezut, cine ar fi putut afirma? Si totusi minunea s-a împlinit. Capitanul si martirii lui au înviat. Au înviat! Scriu acest
cuvânt cu toata îndrazneala. Caci ridicarea lor din morminte n-are nimic
pamântean. Face parte din voia lui Dumnezeu si din vesnicia celeilalte învieri,
întâmplata acum aproape 2000 de ani. A fost adevarat: Înviere”.
Vorbind de guvernarea legionara, Mile Lefter îmi
spunea odata în exilul din Germania, ca n-a fost altceva decât un moment de
ruptura în tragica istorie, un intermezzo, o cortina ca s-a ridicat si iar a
coborât, pentru a descoperi o singura întâmplare: deshumarea Capitanului. Odata
acest act împlinit, se pare ca nu mai avea nici un rost sa ramânem la guvern,
ci trebuia sa parasim scena istoriei pentru a intra din nou în lumea noastra
proprie, în existenta noastra obisnuita, ca si primii crestini: în prigoana.
Caracterizarea lui Lefter mi se pare justa.
Într-adevar, dupa îndeplinirea datoriei fata de Capitan, dupa asezarea trupului
lui între Mota si Marin la Casa Verde, se strânge cercul tradarii în
jurul nostru, ducând la deznodamântul din Ianuarie 1941. Capitanul biruise înca
o data, nu asa cum ar fi dorit natia, creând „o tara ca soarele sfânt de pe
cer”, ci zadarnicind planurile dusmanilor, care ar fi vrut nu numai sa moara,
dar sa se stinga si amintirea lui în anonimatul istoriei. Toate au iesit la
lumina, si înfricosatorul lui sfârsit, iar ceata care a urzit marea nelegiuire
si a executat-o, si-a primit cuvenita pedeapsa.
Capitanul, Nicadorii si Decemvirii, dupa ce
au fost strangulati în noaptea de 29-30 Noiembrie 1938 în padurea Tâncabesti,
de catre jandarmii asezati în spatele lor cu frânghiile în mâna, au fost adusi
la Jilava în aceleasi brekuri în care s-a savârsit crima, si trupurile lor fara
viata au fost azvârlite într-o groapa dinainte pregatita.
Dupa cum anunta comunicatul oficial al guvernului,
Corneliu Codreanu si ceilalti legionari ar fi încercat „sa fuga de sub escorta”
si, dupa somatiile de rigoare, jandarmii ar fi tras în ei, omorându-i pâna la
unul. Pentru a fi în concordanta cu comunicatul, simulând încercarea lor de
fuga, înainte de a-i arunca în groapa, jandarmii au tras salve de gloante în
trupurile lor înca neracite. Dar în graba cu care au lucrat, ca sa nu-i prinda
zorile cu mortii lânga ei, au uitat corpul delict, streangurile de la gâturile
celor sugrumati.
Groapa a fost sapata într-o vâlcea acoperita cu o
padurice de salcâmi, în partea de sud-vest a Fortului, la o distanta de cca.
200 de metri de statia de cale ferata Jilava.
Dar la câteva zile dupa savârsirea crimei, echipa de
asasini revine la Jilava cu noi ordine. Au desfacut groapa si au turnat peste
trupurile aflate în fundul ei o mare cantitate de acid sulfuric, adus în
bidoane. care a fost motivul acestei macabre operatii, realizata tot noaptea,
la lumina felinarelor? Fara îndoiala ca Armand Calinescu se gândea la
reclamatiile ulterioare ale familiilor care ar fi putut cere sa li se predea
trupurile celor " fugiti de sub escorta", pentru a fi înmormântati
crestineste. Pentru aceasta eventualitate îndepartata, dar totusi chinuitoare,
trebuia sa dispara orice urma a crimei, nemairamânând din trupurile martirilor
decât resturi de oase calcinate , amestecate cu tarâna. Vitriolul turnat în
cantitati considerabile peste ei trebuia sa grabeasca disparitia lor fizica,
pentru a nu se afla cum au fost executati(cu streangul de gât), dar sa nu fie
nici cel putin posibila deshumarea si identificare lor, nemaiexistând în fundul
gropii nimic, nici din falnicul trup al Capitanului si nici al camarazilor lui.
Cu aceasta masura, nelinistea lor nu s-a terminat.
Dar daca într-o noapte, un grup de legionari ar patrunde în incinta Fortului si
ar ridica trupurile, ascunzându-le în alta parte si provocând o grava tulburare
în tara? Caci Capitanul chiar mort, în posesia legionarilor, ar deveni un mit
exploziv, capabil sa provoace rasturnare regimului. Mormântul trebuia
fortificat, pentru ca nimeni sa nu poata patrunde la locul unde zac osemintele
lor. Au adus zidari, au turnat la nivelul
suprafetei o placa de beton ce cântarea 30.000 de kg si era groasa de 30-35 cm.
Cele trei vagoane de ciment varsate deasupra garantau inviolabilitatea
mormântului.
Mormântul avea o lungime de 13 metri si 3 metri
latime. Deasupra lui era o movila de pamânt destul de mare, în forma de trapez,
înalta de aproape 1,50 metri. În vârful movilei era înfipta crucea cu numele
martirilor. Sub movila, invizibila dinafara, se afla uriasa lespede de beton.
Sub lespede se mai gasea un strat de caramida si apoi începea groapa
propriu-zisa, care acea o adâncime de 1,50 metri. În fundul ei zaceau martirii
neamului.
Singura concesie ce au facut-o calaii sentimentului
public, îngrozit de atâta cruzime, a fost ca au lasat sa se puna o cruce la
mormânt cu numele celor ucisi.
Sefii de regiuni si judete au fost convocati la Casa
Studenteasca, Duminica, 24 Noiembrie, pentru a pregati reînhumarea sfintelor
oseminte ale Capitanului. Luând parte la aceasta sedinta, împreuna cu
secretarul general al Miscarii, am stabilit urmatorul program, care a fost
transmis imediat prin radio si presa.
„Din ordinul Comandantului, saptamâna care vine,
începând de Luni, 25 Noiembrie, va fi închinata în întregime memoriei,
eroismului si jertfei nemuritoare a întemeietorului Miscarii Legionare.
În toate zilele din aceasta saptamâna, legionarii vor
înalta rugaciuni la toate bisericile din tara pentru odihna sufletului
Capitanului, cel mai mare erou si martir al neamului nostru.
Miercuri seara, în 27 Noiembrie, sfintele oseminte
ale Capitanului, Nicadorilor si Decemvirilor vor fi depuse la Biserica Sf. Ilie
Gorgani, unde preotii vor rosti ziua si noaptea rugaciuni, iar comandantii
legionari si toate gradele legionare vor face de veghe la capatâiul celor
adormiti în Domnul.
Toate drapelele studentimii si ale marilor unitati
legionare vor fi aduse la Biserica Sf. Ilie Gorgani, pentru a fi închinate
Capitanului.
Reînhumarea va avea loc Sâmbata, 30 Noiembrie, la
Casa Verde.
Unitatile tuturor organizatiilor din provincie, cu
drapele lor, vor fi prezente în capitala, în dimineata zilei de sâmbata.
În aceasta zi, a celei mai mari jertfe din istoria
neamului nostru, legionarii de pe întreg cuprinsul tarii vor tine post negru si
vor trai într-o adânca reculegere”.
În conformitate cu dispozitiile luate în sedinta
aceasta, organizatia capitalei a luat masurile necesare cum sa se procedeze la
lucrarile de deshumare.
Marti 26 Noiembrie, la orele 10 dimineata, patrund în
fort echipele de lucru si se concentreaza în fata mormântului. La colturile lui
strajuieste o garda de legionari în camasi verzi. Tinând seama de faptul ca
trebuia ridicata uriasa placa de beton, s-a deplasat la Jilava si un grup de
ingineri, acelasi grup care a lucrat si la blocul Carlton, prabusit din cauza
cutremurului. Echipa îl avea în frunte pe inginerul Stefan Draganescu, ajutat
de inginerul Florescu, de Pantazescu si Trofin. La început, tehnicienii au
facut planul ca lespedea sa fie sparta cu aparate speciale si apoi bucatile din
ea sa fie înlaturate de pe mormânt. S-a renuntat mai târziu la metoda
sfarâmarii, dupa ce comandantii legionari prezenti au staruit ca placa sa fie
scoasa întreaga, fiind o piesa istorica, ce trebuie pastrata asa cum este. S-a
avut în vedere si eventualitatea ca, în cursul operatiei de spargere, sa nu fie
atinse si trupurile din groapa, nestiindu-se exact la ce adâncime se aflau. S-a
renuntat la distrugerea placii si dintr-un sentiment de pietate: sa se respecte
linistea celor ce-si dormeau somnul de veci sub lespede.
Echipa de ingineri a elaborat un alt plan, care
prevedea ridicarea întreaga a placii si asezarea alaturi de mormânt. Aceasta
lucrare era mult mai anevoioasa, cerea unelte speciale si o forta motrica. Pe de alta parte ar fi durat mai mult decât simpla ei
spargere.
La Jilava s-a deplasat si
Comisia Speciala de Ancheta, în frunte cu presedintele comisiei, consilierul
Eugen Banescu, împreuna cu membrii ei: Apostolide, Vintila Cristescu si Gerota.
Comisia era însotita de medicul legist Valentin Sava si de comandantul
închisorii Jilava, colonelul Opris.
Consilierul Eugen Banescu vroia ca în cursul acelei
zile, la ora 4 dupa masa, sa procedeze la identificarea osemintelor. Dar
hotarându-se ca lespedea sa fie ridicata întreaga, lucrarile s-au prelungit
pâna a doua zi dimineata si atunci consilierul, pierzându-si rabdarea, a spus
celor dimprejurul lui, dar suficient de tare ca sa auda si altii: „Sa se
termine odata cu comedia asta”.
Înainte de a se ajunge la lespede, trebuia data la o
parte uriasa movila de pamânt de deasupra ei, înalta de 1,50 metri. O echipa e
legionari din Tara Motilor începe lucrul. „Bulgarii de pamânt se rostogolesc cu
iuteala fulgerului, scrie reporterul de la Buna Vestire. Cu mâinile
înclestate pe târnacop, alti pe cazemate si lopeti, legionarii muncesc de zor
si n-au pic de odihna pâna nu vad placa de beton. Dupa 4 ore de lucru le iau
locul studentii de la Politehnica si apoi grupul legionar „Dealul Negru”. Abia
spre seara a putu fi îndepartata imensa cantitate de pamânt aflata deasupra
placii. Fiind la sfârsitul lui Noiembrie si noaptea venind timpuriu, s-au
instalat reflectoare puternice, care au permis continuarea lucrarilor fara
întrerupere în tot cursul noptii”.
Odata lespedea de beton dezvelita, a început operatia
de ridicare a ei. Au fost sapate galerii sub placa si prin ele introduse sine
de cale ferata, proptite în afara în doua grinzi de fier, asezate de-o parte si
de alta a mormântului. Cum oamenii nu puteau ridica aceasta uriasa greutate de
30.000 de kg, s-a folosit forta motoarelor. Sub actiunea masinilor, placa s-a
desprins de stratul de caramizi si a început sa se înalte încet. Abia la orele
doua noaptea, dupa mari sfortari, placa a fost ridicata si asezata alaturi de
mormânt.
Odata acest obstacol eliminat, Miercuri, 27
Noiembrie, la orele 6 dimineata, încep sapaturile pentru a se ajunge la
osemintele din fundul gropii. În vederea deshumarii, sunt prezente toate
gradele legionare din Capitala, în frunte cu comandantii Bunei Vestiri, Ilie
Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Mile
Lefter. Mai sunt de fata la actul deshumarii doamna Elena
Codreanu, sotia Capitanului, în mare doliu; domnul profesor Codreanu cu doamna
Codreanu, sotia lui; familia Doru Belimace si aproape toate familiile
martirilor care zac în aceasta groapa.
Abia la ora zece dimineata stratul de pamânt, adânc
de un metru si jumatate, a fost scos si au aparut primele corpuri. În acel moment,
parintele Boldeanu a facut cea dintâi slujba de pomenire a sufletelor celor
adormiti de doi ani sub lespedea de piatra.
Primele relicve au aparut mai înainte, odata cu
saparea galeriilor sub lespede. Din mormanul de pamânt au fost scoase trei
oscioare calcinate, bucati de lant si o bucata de tabla, ce pare a fi rupta de
la bidoanele de tinichea, în care a fost adus vitriolul varsat peste trupurile
martirilor. Relicvele sunt adunate gramajoara si asezate deasupra mormântului,
aprinzându-se lumânari în jurul lor. Primele obiecte întâlnite de legionari în
groapa au fost geamantanul Capitanului si o carticica de rugaciuni, tot a
Capitanului. Se pare ca ucigasii au uitat aceste lucruri si le-au aruncat în
groapa mai târziu, dupa ce începusera sa azvârle pamânt peste trupuri. În
continuare, îl citam pe reporterul de la Buna Vestire, care a facut o
dare de seama amanuntita a actului deshumarii.
Apar osemintele
„Sapându-se mai departe si curatindu-se tarâna cu
mare grija, s-a dat apoi peste primul rând de oseminte. Corpurile martirilor
erau asezate cu fata în jos, unul lânga altul, unele chiar suprapuse. Din cauza
imensei cantitati de acid sulfuric turnat în groapa, corpurile martirilor sunt
aproape negre, însa toate bine conservate.
Faptul ca nu s-au descompus, identificarea facându-se
pe alocuri cu usurinta, se datoreaza placii de beton, care n-a permis
patrunderea apei si a aerului în groapa.
Îmbracamintea si încaltamintea în special a fost
gasita în buna stare.
Toti martirii poarta haine vargate, uniforma detinutilor,
iar în picioare ghete sau bocanci.
Primele oseminte scoase sunt identificate ca fiind
ale decemvirului Ion Caratanase, gasindu-se în buzunarul bluzei vargate o guma
de sters, un briceag, un port-tigaret si o cutie de chibrituri.
Sub bluza vargata familia a recunoscut flanela ce i-o
trimisesera la închisoare.
Vin apoi la rând ramasitele pamântesti ale lui Stefan
Georgescu, care sunt recunoscute dupa portmoneu si îmbracaminte.
În preajma lui s-a gasit un geamantan de piele care
continea articole de toaleta, o Biblie si o iconita îmbracata în argint.
Stefan Curca este recunoscut dupa trasaturile si
conformatia fetei, precum si dupa verigheta de aur gasita la deget.
Ion Trandafir este recunoscut imediat de familie dupa
cojocul ce-l purta în permanenta, precum si dupa lenjerie si îmbracaminte.
Gavrila Bogdan, ale carui oseminte au fost scoase
imediat dupa cele ale lui Ion Trandafir, este identificat abia la urma dupa
fularul de la gât, dupa dantura, lenjeria de corp si tabachera de lemn în care
se mai gaseau câteva tigari.
De la marginea gropii sunt scoase apoi alte oseminte,
ce par de asemenea a fi greu de identificat. Pâna la urma ele sunt recunoscute
ca fiind ale decemvirului Ion Atanasiu, dupa o hârtiuta pe care este scrisa o
rugaciune”.
Apar osemintele Capitanului
„Din mijlocul gropii, dintre decemviri, sunt scoase
alte oseminte care sunt recunoscute imediat. Sunt ale Capitanului, având la gât
cele trei cruciulite, un saculet mic de pamânt, o iconita-medalion si
verigheta.
Ochii tuturor se umplu de lacrimi. Ramasitele sunt
luate cu mare grija, asezate într-un cearsaf si puse apoi pe platforma de
ciment ce se gaseste asezata în partea de nord a mormântului.
Doamna Elena Codreanu, sotia Capitanului si parintii
Capitanului, cu ochii scaldati în lacrimi, aseaza flori multe, multe…”
Ceilalti martiri
„De lânga Capitan este desprins apoi corpul lui Iosif
Bozântan, recunoscut dupa dantura si îmbracaminte.
Al noualea este scos Ion Grigore State. Si acesta
este recunoscut de sotie cu multa usurinta, dupa verigheta si îmbracaminte.
Vlad Radu, scos din marginea de nord a mormântului,
este identificat dupa medalionul de la gât, carticica de rugaciuni din
buzunarul bluzei vargate si tabachera, în care se gaseau intacte doua tigari.
Mai greu este identificat Ion Pele, deoarece nu se afla nimeni din familia lui.
Este recunoscut totusi dupa conformatia fetei, bricheta si tabachera”.
Nicadorii
„Ultimii scosi sunt nicadorii. Asezati unul lânga
altul, într-un colt al gropii.
Primul este scos Nicky Constantinescu, recunoscut
imediat de fratele sau. Nicky avea la gât o bucata de frânghie.
Caranica Ion poarta la gât o cruciulita, iar
Doru Belimace este recunoscut imediat de parintii sai dupa îmbracaminte.
Platforma de ciment în greutate de peste 30.000 de
kg., asezata de asasini deasupra mormântului din cine stie ce calcule, de data
aceasta serveste drept platforma pentru identificarea osemintelor.
Corpurile martirilor sunt asezate pe platforma în
ordinea gasirii lor în groapa, învelite în giulgiuri albe. Platforma îti face
impresia unui admirabil strat de flori, albul imaculat la pânzei împletindu-se
cu varietatea florilor.
Plâng parintii, fratii, surorile, plâng rudele, plâng
camasile verzi, toata lumea plânge.
În noaptea care se lasa pe nesimtite se aprind
proiectoarele, facând tot mai stralucitoare si mai impunatoare trista ceremonie
a deshumarii. Rând pe rând osemintele sunt ridicate de legionari si asezate cu
multa grija în cele patrusprezece sicrie”.
Au fost multi legionari la Jilava si multi martori ai
actului deshumarii, dar nici unul nu ne-a lasat o depozitie mai cutremuratoare
decât Vasile Posteuca.
Reportajele din gazete au redat cu exactitate
desfasurarea lucrarilor de dezgropare, dar „reportajul” lui Posteuca, scris cu
patru ani mai târziu, pe când se afla în lagarul de la Buchenwald, întrece
toate darile de seama din ziarele timpului, prin adânca întelegere a acestui
moment unic din istoria neamului nostru. El nu noteaza numai ce s-a întâmplat
atunci, ce zguduitoare traire este sa stai fata în fata cu acela care a fost
îndrumatorul unei generatii, acum redus la nimicnicia lutului si cu streangul
de gât, ci proiecteaza în fiecare particula a timpului scurs în aceasta veghe
cumplita, transcendenta istorica si spirituala a întâlnirii cu Capitanul, în
starea în care se afla dupa groaznicul sacrilegiu savârsit prin uciderea lui,
care va apasa greu asupra neamului nostru.
Posteuca a scos în evidenta, dincolo de durerea
familiilor si a legionarilor prezenti, sfarâmarea unui vis de marire nationala.
Toate valorile umane si spirituale au fost ultragiate în noaptea de 29-30
Noiembrie si trebuia sa se ajunga la tragicul deznodamânt ce ne-a costat mai
întâi sfarâmarea tarii si apoi subjugarea ei. A fost ucis omul care putea sa
crute tarii trista soarta de astazi. Dam acum cuvântul lui Vasile Posteuca,
urmarindu-i emotiile, gândurile, reflexiile, când s-a înaltat din groapa
Capitanul:
„Îmi staruie si acum în minte, în suflet si în sânge,
zilele si noptile acelea ale deshumarii de la Jilava. As vrea sa ma adun pentru
a descrie tot fiorul dumnezeiesc simtit atunci, si nu stiu cum sa încep. Ma
pierd într-o stare de evlavie care-mi frânge sufletul si a arunc în genunchi,
pentru a ma închina si a ma ruga lui Dumnezeu.
E o noapte de toamna. Rece. Bate
din când în când câte o suvita de vânt taios, fosnind straniu în frunza uscata
a salcâmilor. Lucram de zor. Peste zi lespedea uriasa a fost data la o
parte cu ajutorul tancurilor si a macaralelor. Hârlete, târnacoape si lopeti
hârsâie în pamântul jilav si înnegrit de acidul sulfuric, ca si cum ar atinge
în oase. În lumina stranie a reflectoarelor, fetele celor care lucreaza se
rasfrâng palide, ca si lutul de pe lopeti, iar paduricea Jilavei pare o armata
de duhuri cu bratele tremurate de rugaciune spre cer. Lânga un mal mai înalt,
la picioarele crucii date la o parte, ard sute de lumânari de ceara, aruncând
umbre si lumini pe fetele icoanelor înnegrite de vreme. O noapte ireala. Suntem
undeva pe-o margine de cer, în legenda si vesnicie. Oprit pentru o clipa din
lucru, ma coplesesc mii de întrebari: oare e aievea ce vad? Nu cumva e un vis?
Îmi vine sa ma reped la camarazii de alaturi, cu fruntile numai picuri de
sudoare, sa-i pipai si sa-i întreb: voi sunteti cu adevarat, mai? Traiti? E posibil sau am înnebunit eu? Îl dezgropam pe
Capitan? Nu-mi vine sa cred. Ma uit mirat, atent si cutremurat împrejur si
fiecare clipa care se scurge rupe din mine, împingându-ma din ce în ce mai mult
în mit si ireal. Îmi duc mâna la fruntea ce o simt rece, si lânga vatra de jar
ce-mi incendiaza trupul, mintea si sufletul, si ma întreb: e oare posibil? Acum un an
se laudau dusmanii în satanica lor ura fara margini: l-am trântit sub piatra
grea. De-acum sa pofteasca sa se mai ridice. Sa pofteasca a mai vorbi de
biruinta si înviere!
Toate fantasmele dimprejur sunt numai întrebari,
numai chinuri. Si totusi e adevarat. Sapam la deshumarea Capitanului, a
Nicadorilor si Decemvirilor. Sapam chinuiti mereu mai adânc, într-o tacere de
sfârsit de lume. Zidurile negre de noapte care marginesc lumina reflectoarelor,
fac parte din paduricea de al Jilava, o insula fara legatura cu lumea. Suntem
undeva departe, dincolo de tara, de zilele de care abia ne-am desprins si
dincolo de lume. Fara aderenta în materie, fara calendar. Când am început? Când vom sfârsi? Nu stim. Sapam tacuti cu lopetile,
cu causele palmelor, înnegrite si însângerate. Mai pe deal, sfinx al durerii
românesti de totdeauna, sta tatal Capitanului, mos Zelea. În sumanul lui
bucovinean, înalt cât un stejar secular din Codrul Cosminului, creste în lumina
jucausa a reflectoarelor si mai înalt. Pâna la cer. Ce va fi zicând sufletul
acestui om, în aceste clipe, când asteapta sa-si scoata din pamântul nesatul,
feciorul? Mintea ma doare ca sub cutite. Nu pot
sa-mi raspund nimic. Stiu ca în sufletul batrânului apostol si tata staruie
amara întrebare, care ne sfârteca si noua inima: dar daca mormântul e gol? Daca
i-au ars la crematoriu sau i-au aruncat în alta parte si aici au facut
mormântul numai pentru a minti ochii lumii? Durerea ma framânta în ghearele ei
salbatice, cum ai framânta în mâna aspra un bulgare de lut. Mi-e rece, mi-e
cald. As vrea sa dorm. Dar nu pot.
Sap mai departe. Ma simt ca de piatra. S-a adunat tot universul în mine. Îmi vine sa plâng cu hohote, aud gemete în mine, care ma
îngrozesc. E posibil? A murit Capitanul? Îl dezgropam pe Capitan? Îmi vine
sa strig peste toata lumea: unde sunteti voi, dusmani? Unde va e puterea cu
care va laudati mai ieri? Unde va sunt slugile, unde va sunt santinelele care
pâna mai ieri pazeau mormântul acesta, la usile tuturor închisorilor, lânga
retelele lagarelor? Unde sunteti? Unde va e
dreptatea? Unde e ordinea în numele careia ati omorât? Mi-e mintea o noapte valpurgica. Trec zece
ani într-un minut. Ma vad pornit, copil înca, în 1932, la lupta. În vad pe
Capitan. Îi vad apostolii cutreierând tara pentru a semana duhul nou al
mântuirii românesti, ma vad în primele începuturi cazând, cântând, înfruntând
lumea. Casa Verde, 1933, prigoana Duca. Apoi anii de glorie: '35,
'36, '37. Victoria formidabila din Decembrie 1937. Toate taberele de munca: Raraul, Carmen Silva, altele si altele. Apoi
vifornita din 1938. „Capitanul nu poate fi omorât”! Râdeam de dusmanii care spuneau
ca-l vor omorî. Si iata ca l-au omorât. Dar nu l-au putu înfrânge. Nu i-au putut fura învierea. Acum stau
aici si sap pentru a-l dezgropa pe Capitan.
Sapam mereu. Sudoarea de pe frunti pica fierbinte în
tarâna. Intram în adânc si nu dam de nimic. Suntem aproape al doi metri.
Deznadejdea ca nu vom gasi nimic ne anchilozeaza bratele. Si noaptea nu se mai sfârseste. O noapte fara sfârsit… Caut sa ma dezbar de vis. Sa ma agat de realitate. Iau
tarâna-n palme si o duc la frunte. Sunt cu adevarat? Da! Sunt cu adevarat. E
adevarat. Sunt adevarate toate. Între lumânari, cu fata la icoane, cu
genunchii-n tarâna rece si uda, se roaga doamna Lilica, sotia Capitanului. În valul
de doliu, pare o umbra a mormântului pe care-l scormonim…
Traiesc si acum clipele acelea si ma înfior. Si vorbesc de unul singur cum vorbeam si atunci. De ce
l-ati omorât, mai? De ce? De ce ati însângerat întreaga istorie a neamului
românesc? Ce v-a facut acest om? N-ati stiut ca prin el vorbeste însasi istoria
româneasca? Cu ce veti putea plati crima aceasta, care întuneca lumea, care-L
întuneca la fata pe însusi Dumnezeu?
Da… În noaptea aceea, la jilava, s-a împlinit voia
lui Dumnezeu. Învierea lui Corneliu Codreanu si pedepsirea fulgeratoare a
calailor lui. Cei ce cadeau în noaptea aceea sub gloante, în cazematele de
alaturea ale Jilavei, nu cadeau de vrerea pamânteasca, rezultat al unei uri sau
însetosari de razbunare, ci sub biciul implacabil al destinului, al voiei lui
Dumnezeu, pentru a restaura ordinea si respectul dreptatii în lume.
Ma gândesc astazi, dupa patru ani, la toate acestea
si vad cele întâmplate acolo, total desprins de evenimente si de oameni. Cei ce
loveau în cazematele jilavei, erau numai instrumente ale unei porunci care
venea din mormântul Capitanului. Nimic mai mult. Era o porunca mare, uriasa, pe
care oamenii n-o puteau înconjura, careia nu i se puteau refuza. Era glasul
Capitanului: „Doresc sa fiu razbunat… deoarece sunt convins ca în felul acesta
veti face un mare bine neamului românesc”.
Si în timp ce noi râcâim lutul cu degetele, alte
brate mânate de destin ridicau pietrele de pe sufletul Capitanului. Îi izbeau
cu moarte pe calai. Si dimineata a venit greu. Dar a venit. Alba si linistita,
cum sunt diminetile Sfintelor Pasti, când pe tot pamântul se striga: Hristos a
înviat! Capitanul! Dar pentru a învia era nevoie ca Iuda sa nu mai existe. Si
Iuda era acum multiplicat. Nu era numai
unul. Dar si crucea si mormântul jertfelor erau multiplicate. Nu era numai unul. Erau sute. De aceea si iuda
trebuia sa ispaseasca multiplicat. Si a ispasit. A platit înainte de a se da
lespedea la o parte si de a se ridica fiul neamului.
Au fost si mai sunt înca oameni (si vor mai fi) care
sa ne acuze ca i-am împuscat pe calaii Capitanului, fara a-i judeca. Dar oare
deschiderea mormântului de la Jilava n-a fost un proces? N-a fost cea mai
teribila sentinta, care va ramâne în toata istoria româneasca? Biruinta
legionarismului în cadrul nationalismului european nu era cea mai formidabila
sentinta? Mai era nevoie de formalitati? Si totusi, noi n-am ocolit aceste
formalitati. Cei ce ne-au acuzat, ne mai acuza. Noi am fi vrut ca cei de la
Jilava sa fie judecati. Dar daca judecata formala a putut fi evitata, cea mai
implacabila, care e mai tare decât vicleniile oamenilor, n-a putut fi. Pe cei de
la Jilava i-a judecat istoria si tot ea i-a pedepsit prin mâna legionara, la
porunca mormântului care se deschidea în noaptea aceea, pentru a aduce a doua
zi, neamului întreg, ridicat cu fruntea spre cer, vestea învierii”.
Deshumarea
si identificarea osemintelor a tinut toata ziua de Miercuri 27 Noiembrie, pâna
noaptea târziu. Dupa recunoasterea trupurilor si învaluirea lor în giulgiuri,
legionarii le-au ridicat cu grija si le-au asezat în sicrie. În momentul când
corpul Capitanului vine la rând, ultimul, sa fie depus în sicriu, comandantul
legionar Sandu Valeriu da comanda „Pentru onor”.
„Nimeni
nun mai sufla, doar un fosnet determinat de executarea salutului legionar si
linistea de mormânt se asterne iarasi în decorul mistic al paduricii. Un moment
de înalta reculegere si preotii încep slujba prohodului…”
La
citirea Sfintei Evanghelii, toti cei de fata au cazut în genunchi, iar dupa
„vesnica pomenire”, corul legionar intoneaza Imnul Legionarilor Cazuti.
Sicriele sunt închise. Ridicate
pe umeri de legionari, sunt purtate spre autocarele ce asteapta în apropiere.
Înainte de a fi asezate în masini, sicriele sunt înfasurate în drapele
tricolore si drapele verzi ale Legiunii. Sunt
mai multe autocare. În prima masina este asezat sicriul Capitanului; în
masina a doua, sicriele Nicadorilor, iar în alte masini, ale Decemvirilor.
Cortegiul
de masini porneste din fata mormântului la ora 9 seara. Pâna la iesirea din
fort s-au facut mai multe opriri, preotii rostind rugaciuni. Dupa iesirea de la
Jilava, în drum spre biserica, s-au facut câteva popasuri, la locuri care
evocau viata legionara petrecuta de martiri: la Biserica „Progresul”, la casa
lui Doru Belimace, la sediul din strada Gutenberg.
Procesiunea
ajunge la Biserica Sf. Ilie Gorgani, al orele 10,45 noaptea. Sicriele sunt
coborâte din masini si, purtate de legionari, sunt asezate de catafalc, în fata
altarului. În centru si pe un podium mai înalt, al Capitanului, apoi ale
Nicadorilor si la urma ale Decemvirilor. S-a oficiat de îndata un serviciu
religios de catre un sobor de preoti, în frunte cu parintele Udristeanu. Dupa
slujba, a început din aceeasi clipa veghea la capatâiul Capitanului de catre
gradele legionare, în pozitie de drepti. S-a întocmit un program cu echipele ce
vor face de garda, schimbându-se din ora în ora, fara întrerupere, pâna Sâmbata
dimineata.
Biserica este îmbracata în verde. Toate
drapele studentimii si ale marilor unitati au fost aduse la biserica, pentru a
fi închinate Capitanului. Legionarele din capitala au adus brate de flori pe
care le-au presarat pe sicrie. Se fac slujbe fara întrerupere, iar corurile
legionare, care se schimbau si ele, dau raspunsurile. Cum numerosi preoti au
cerut sa ia parte la slujbele de pomenire, în timpul cât osemintele Capitanului
se aflau în biserica, s-a decis ca slujbele sa se faca în sobor. Preotul Ilie
Imbrescu a fost însarcinat cu organizarea serviciilor funebre la Biserica Sf.
Ilie Gorgani si cu rânduiala în ziua înmormântarii. Pentru a domni ordinea
perfecta în toate momentele reînhumarii Capitanului, a dat un comunicat în care
a stabilit cum se vor încadra preotii în cursul ceremoniilor religioase.
Pentru
cucernicii preoti
„În
legatura cu marile solemnitati ale înhumarii sfintelor oseminte ale
Capitanului, Nicadorilor si Decemvirilor, comunicam:
Tabloul pentru fiecare zi (24 de ore), cu rânduirea
preotilor la veghere în Biserica Sf. Ilie Gorgani, va fi afisat, în timp util,
la sediul legionar din str. Gutenberg nr. 3.
În
toata tara, cucernicii preoti sunt rugati sa faca slujba pentru morti, în ziua
înmormântarii, la orele 11, iar pâna atunci, în fiecare zi slujbe de priveghere
pomenind urmatoarele nume:
În zilele de Joi, Vineri si Sâmbata, rugam sa se
bata clopotele în toata tara, de trei ori pe zi, pentru cei morti. Sâmbata se
vor bate mai mult la amiaza.
Preotul
legionar Ion Lungianu va supraveghea stricta si deplina executare a
dispozitiilor privitoare la participarea preotilor în capitala.
Traiasca
Legiunea si Capitanul!
Preot
Ilie I. Imbrescu”
În
dimineata zilei de Joi, 28 Noiembrie, a început pelerinajul la Biserica Sf.
Ilie Gorgani pentru populatia capitalei si pentru cei sositi din provincie. Cei
dintâi care sosesc la biserica sunt fruntasii Legiunii, membrii guvernului si
autoritatile civile si militare. Biserica este
arhiplina. O afluenta de lume cum nu s-a mai vazut vreodata. Camasi
verzi, batrâni, femei si copii, au umplut strazile învecinate si asteapta în
tacere sa le vina rândul. Când ajung la treptele bisericii, se însira unul câte
unul, intra în biserica, aprind lumânari s se prosterneaza în fata Capitanului,
rostind o rugaciune. Nu mai mult de un minut si trec
mai departe, facând loc altora. Acest val de oameni continua fara
întrerupere zi si noapte.
Vineri,
29 Noiembrie, pelerinajul a atins punctul culminant. Toata tara vrea sa-si
înfrateasca gândul si inimile cu cei ce-au lasat marturie ziarul Buna
Vestire. Biserica Sf. Ilie Gorgani a luat aspectul unui furnicar. Strazile
din jurul bisericii înca din cursul diminetii au fost blocate de imensitatea
celor veniti sa-si ia crestinescul bun ramas de la acei care si-au jertfit
viata întru sfintele idealuri ale neamului românesc.
„Cu
tot frigul si burnita cazuta, au asteptat unii câte 3-4 ore pâna au reusit sa
se încadreze în monom, spre a avea posibilitatea sa se prosterneze în fata
celor 14 sicrie.
Ordinea
mentinuta în mod impecabil, în permanenta, de cordoane de legionari si
legionare, a asigurat o normala desfasurare a pelerinajului.
Asta
noapte, la orele 12, începând de la Monitorul Oficial si pâna al biserica,
circulatia a fost complet întrerupta, publicul, în care abundau camasile verzi,
asteptând sa le vina rândul sa intre în biserica”.
Eu
nu fusesem de fata la lucrarile de deshumare de la Jilava. Am socotit ca nu e
locul meu aici, deoarece asista Comisia de Ancheta, în frunte cu consilierul
Eugen Banescu, presedintele ei. Comisia trebuia sa dispuna de toata libertatea
pentru a-si pune concluziile ei, fara nici un amestec din partea guvernului. În
al doilea rând, Miscarea era reprezentata de Comandantii Bunei Vestiri, Ilie
Gârneata, Radu Mironovici si Mile Lefter, mult mai indicati
decât mine se prezideze actul deshumarii, fiind camarazii Capitanului din
primele ceasuri ale întemeierii Legiunii. În sfârsit, avea întâietate familia
Capitanului, în frunte cu profesorul Codreanu si doamna Elena Codreanu, sotia
Capitanului.
Aveam
de gând sa merg totusi la Jilava a doua zi, Miercuri, dupa încheierea
lucrarilor de deshumare, pentru a vedea mormântul în care au zacut trupurile
martirilor si sicriele lor, înainte de a fi închise si duse la biserica. N-am
putut sa merg nici atunci deoarece am fost absorbit de evenimentele ce-au
urmat. În noaptea premergatoare, au fost împuscati asasinii închisi la Jilava,
iar Miercuri, toata ziua, am fost legat de Consiliul de Ministri, care a
început de dimineata si a tinut pâna seara târziu. Dupa sfârsitul lui, în goana
am plecat spre Ploiesti, în speranta ca voi da de urmele lui Iorga si Madgearu
si îi voi putea salva. Noaptea de Miercuri spre Joi, 27/28 Noiembrie, am
petrecut-o pe Valea Prahovei. M-am întors în capitala abia Joi pe la amiaza si
atunci a trebuit sa ma ocup în graba de fixarea ordinii de participare si a
itinerarului ce trebuia sa-l strabata cortegiul funebru de la Biserica Sf. Ilie
Gorgani pâna la Casa Verde.
În
dupa masa zilei de Joi, 28 Noiembrie, vine la Presedintie Fanica Anastasescu
si-mi propune sa decorez post-mortem martirii neamului. Am dat din cap îndoielnic. Nu-mi cadea bine propunerea lui. Eu eram
prea mic ca sa-l decorez pe Capitan si chiar pe Nicadori si Decemviri. Apoi,
Nicadorii si Decemvirii, dupa câte stiam eu, fusesera decorati de Capitan cu
Crucea Alba. Cum sa adaug acum o decoratie de aceeasi valoare? Fanica
Anastasescu nu s-a dat batut si mi-a raspuns:
– Actul decorarii are acum o alta semnificatie, fiind
savârsit în alte împrejurari. Dumneavoastra sunteti seful Legiunii si
vicepresedintele Consiliului de Ministri. E o recunoastere a martiriului si a
gloriei lor din partea Statului National Legionar, pentru a carui împlinire
s-au sacrificat ei.
– Bine, sub acest aspect, actul ar avea o justificare,
dar pe Capitan în nici un caz nu pot sa-l decorez eu. Trebuie sa însarcinam un
senator al Legiunii sau un comandant al Bunei Vestiri.
Ne-am
fixat atunci asupra profesorului Ion Gavanescul, primul senator
al Legiunii. Atât prin vârsta, cât si prin vechimea lui, era cel mai indicat sa
prinda decoratia pe pieptul Capitanului.
– Dar eu nu am Crucea Alba, si nu stiu cine sa aiba
numarul necesar, caci si decoratiile au fost confiscate de politie si distruse.
– Am eu o colectie întreaga, mi-a spus Fanica
Anastasescu. N-au fost gasite în cursul prigoanei.
Vineri
dimineata, 29 Noiembrie, la orele 8,40, însotit de profesorul Gavanescul si de
Fanica Anastasescu, am intrat în Biserica Sf. Ilie Gorgani, care fusese mai
înainte închisa publicului. Dupa un scurt moment de reculegere, sicriele au
fost deschise si pe lintoliul care învaluia trupurile lor, am pus decoratiile.
La urma, profesorul Gavanescul a prins decoratia pe pieptul Capitanului. A fost
ultima data când sicriele au fost descoperite.
O
tacere mormântala. Toata lumea lacrima împietrita. Ne închinam cu evlavie în
fata sicrielor si parasim biserica. Pelerinajul si slujbele religioase si-au
reluat cursul.
În
noaptea de Vineri spre Sâmbata am facut si eu de garda la capatâiul
Capitanului, cu o echipa de schimb.
Pregatirile
pentru reînhumare au început cu o saptamâna înainte. Duminica, 24 Noiembrie,
sefii de regiuni si judete au fost convocati la Casa Studenteasca din
Bucuresti, pentru a fi consultati asupra ceremoniei funebre si pentru a primi
ultimele dispozitii. La sfârsitul acestei sedinte, tinuta sub conducerea mea,
s-a dat un comunicat din partea secretariatului general al Miscarii, pe care
l-am transcris în capitolul 3, „Lucrarile de deshumare”.
Acest
comunicat a suferit o modificare mai târziu, în sensul ca ziua de post negru a
fost stramutata pentru Vineri, 29 Noiembrie, în loc de Sâmbata 30 Noiembrie,
cum era fixata la început. Aceasta s-a petrecut în urma unei observatii ca
profesorului Codreanu si a unor preoti legionari.
Sefii
de regiuni si de judete, dupa întoarcerea lor acasa, au luat masuri necesare ca
sa se îndeplineasca dispozitiile date prin comunicat.
Paralel,
comandantul Fratiilor de Cruce a dat ordin ca tinerii din aceasta organizatie
sa se pregateasca sa ia parte la ceremonia reînhumarii.
Directia
Generala a Teatrelor, Operelor si Spectacolelor a publicat un comunicat, prin
care aducea la cunostinta ca în ziua de 30 Noiembrie 1940 – ziua reînhumarii
sfintelor oseminte ale Capitanului – toate spectacolele de orice fel, din
întreaga tara, sunt suspendate”.
De
asemenea, Ministerul de Educatie Nationala a anuntat ca sunt suspendate în
aceasta zi cursurile la toate scolile din tara, de orice grad.
Abia
întors de pe Valea Prahovei, Joi, la amiaza, a trebuit sa întocmesc în graba
programul funeraliilor Capitanului, ordinea de participare a oficialitatilor si
a unitatilor legionare. Dupa ce m-am consultat cu mai multe capetenii
legionare, am ajuns la urmatorul dispozitiv, pe care-l reproduc dupa ziarele
timpului:
Cum
va decurge ceremonia reînhumarii
Traseul
Bulevardul
Elisabeta, Bulevardul Bratianu, Piata Victoriei, Bulevardul Basarab, Calea
Grivitei, Casa Verde.
Dispozitiv
Deschid
cortegiul Fratiile de Cruce, formând o troita vie.
Crucile
purtate de comandantii plini si ajutoare.
Colivele.
Praporii.
Coroanele
si corurile.
Preotii.
Capitanul
purtat de 24 de comandanti: comandantii Bunei Vestiri si comandantii legionari.
Ceilalti
martiri, purtati de 156 de legionari, grade si functii.
Familiile.
Reprezentantul
M.S. Regelui.
Conducatorul
statului si comandantul Miscarii Legionare.
Ministrii
straini. Guvernul român.
Corpul
diplomatic si delegatiile straine venite în formatie.
Cavalerii
Ordinului Mihai Viteazul si generalii.
Trupa
militara.
Cetatuile.
C.S.L.
C.M.L.
Razletii.
Regiunile
de la 1-10.
O
chestiune care n-a putu fi solutionata satisfacator a fost aceea a
transportului sicrielor de la Biserica Sf. Ilie Gorgani la Casa Verde.
Orientându-ne dupa înmormântarea lui Mota si Marin, ar fi trebuit sa folosim si
noi carul învesmântat în cetina de brad si tras de legionari. Dar din cauza
timpului scurt si a tulburarilor din acea vreme, n-am putu face aceste
pregatiri. De alta parte, nea-m gândit ca nu cadreaza cu maiestatea momentului
sa recurgem la carele funebre, obisnuite la înmormântari, si nici la autocarele
cu care au fost aduse sicriele de la Jilava. Asa se face ca am ales atunci ca
trupurile martirilor sa fie purtate pe umeri de legionari pe toata lungimea
traseului. Defilarea celor cazuti, pe strazile capitalei, a avut un efect
zguduitor asupra publicului, dar organizarea schimburilor a fost defectuoasa.
Adeseori a trebuit sa ies eu din cortegiu pentru a trimite echipe de legionari
care sa ia locul acelora care dadeau vadite semne de oboseala.
Ziua
de 30 Noiembrie 1940, ca si aceea a înmormântarii eroilor Mota si Marin va
ramâne în istoria României ca o manifestare religioasa si nationala de
proportii necunoscute pâna atunci. A fost un act de adeziune al întregului
popor la sacrificiul Capitanului, al Nicadorilor si Decemvirilor. A fost mai
mult decât un doliu colectiv: o revarsare transcendentala de sentimente si
credinte spre acei care si-au varsat sângele pentru mântuirea neamului.
Participarea multimilor a fost uriasa. Lacrimi, emotii si suferinte la toti
oamenii care, însirati de-a lungul strazilor, salutau cortegiu murmurând
rugaciuni.
Din
cauza evenimentelor de atunci, am redus participarea legionarilor din provincie
la delegatii, pentru a nu rani susceptibilitatea lui Antonescu. Anturajul lui,
în frunte cu doamna Goga, îi insuflase si cu acest prilej teama ca noi vrem sa
profitam de venirea la Bucuresti a mase de legionari, pentru a-l rasturna. Aceasta
masura restrictiva nu a alterat cu nimic masiva afluenta de populatie la
funeralii. Lipsurile din provincie au fost compensate de capitala. În afara de
evrei, n-a lipsit nici o casa de român si crestin care sa nu fi iesit în
întâmpinarea martirilor, pe ultimul lor drum. Trebuie socotit la cel putin o
jumatate de milion de oameni pe cetatenii care s-au adunat de-a lungul
strazilor parcurse la cortegiu, pentru a aduce ultimul lor omagiu de
recunostinta si reculegere acelora care s-au ridicat biruitori prin moarte.
Nu
putem reda mai bine starea de spirit a populatiei din capitala, a familiilor
celor cazuti si a multimilor legionare decât reproducând impresiile
reporterului care a consemnat pentru ziarul Buna Vestire desfasurarea
actului de reînhumare:
La
Biserica Sf. Ilie Gorgani, fortareata crestinismului legionar
„Biserica
Sf. Ilie Gorgani, lacasul unde se închina pe vremuri Capitanul, de unde au
plecat si eroii Mota si Marin, iar deunazi venerabilul luptator, parintele Ion
Mota, adaposteste de trei zile si trei nopti sfintele oseminte ale Capitanului
si ale celorlalti treisprezece martiri, trecuti întru Domnul pentru dreapta
credinta legionara.
În
acest rastimp, pe dinaintea celor paisprezece sicrie, a defilat toata tara
româneasca, ca un ultim omagiu adus unor vieti de zbucium si de sacrificiu.
Momentele
premergatoare parcurgerii drumului spre vesnicie sunt de o cutremurare
nemaiîntâlnita.
Încerci
sa-ti retii durerea, dar lacrimile curg peste orice zagazuri si se preling
abundent. Esti cuprins de acea durere în fata careia nu gasesti nici un fel de
mângâiere, traiesti momentele acelea când vrei cu tot dinadinsul sa iei locul
alaturi de sufletele lor, sa parcurgi vamile nevazute ale vazduhului, spre acel
minunat coltisor de rai, în locuri luminate, în locuri nevinovate, unde se vor
aseza sufletele nevinovate ale martirilor pe care-i jelim astazi. La capatâiul
Capitanului, scufundata în adânca smerenie, plânge, plânge, doamna Elena
Codreanu, tovarasa lui de viata.
Aureolata
de fumul de smirna si tamâie emanat din amfore, ai viziunea unei martire, ce
si-a luat sarcina de a înfrunta drumul spinos al vietii. De unde o mai fi având
lacrimi?
Mai
departe, strajuind în capul celorlalte sicrie, abia conturându-se în multimea
de flori, vezi rasarind familiile îndurerate ale celor ce-au avut parte de o
moarte atât de grozava.
Comandantii
legionari, garda de onoare, dau sumbrului decor o nota de o si mai pronuntata
durere.
Patrunsi
de maretia clipei, înaintea sicrielor martirilor, înainte de Sfânta Slujba a
Prohodului, un grup de ostasi germani privesc îndelung cele paisprezece trupuri
neînsufletite”.
Marea
Slujba a Prohodului
Un
impunator sobor de preoti, în frunte cu Mitropolitul Gurie al Basarabiei,
asistat de P. S. S. Venaimin Pocitan, prim Vicar al Patriarhiei, a savârsit
slujba religioasa. Din sobor mai faceau parte P. S. S. Valeriu Moglan, Vicarul
Mitropoliei Moldovei, preotii Andrei Mihailescu-Gorgani, Georgescu-Edineti,
duhovnicul studentimii, Arh. Atanasie Popescu, Dionisie Udristeanu, Liviu Stan,
Stefan Palaghita, Protoereul Firmilian Marin, Ilie Imbrescu, G. Butnaru, C.
Diaconescu, Antipa Florescu, Orghidan, Tuta, Brighidan, Matei si Babus.
Biserica,
ce de dimineata adapostea numai familiile legionarilor cazuti, începând de la
opt si jumatate, se populeaza încet cu oficialitati si conducatori legionari.
În
partea dreapta a bisericii iau loc, alaturi de reprezentantul M. S. Regelui,
colonelul Erwin Kraus, dl. general Antonescu, seful statului, Horia Sima,
comandantul Miscarii Legionare, îmbracati în camasa verde. În acelasi timp,
Comandantii Bunei Vestiri, Ilie Gârneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici,
Mile Lefter si inginerul Blanaru. Alaturi de ei, primul senator al Legiunii,
profesorul Ion Gavanescul.
Tot
în partea dreapta, în al doilea rând, se aseaza membrii guvernului: Traian
Braileanu, Ministrul Educatiei Nationale; Nicolae Mares, Ministrul
Agriculturii; George Cretianu, Ministrul Finantelor; Vasile Iasinschi, Ministrul
Muncii, Sanatatii si Ocrotirilor Sociale; Ion Protopopescu,
Ministrul Comunicatiilor; general Constantin Petrovicescu, Ministrul Afacerilor
Interne; Nicolae Dragomir, Ministrul Cordonarii Economice; Mihail Antonescu,
Ministrul Justitiei.
În
spatele ministrilor, iau loc subsecretarii de stat si alti înalti demnitari: Alexandru
Constant, Subsecretar de Stat la Ministerul Presei si Propagandei;
Constantin Papanace, Subsecretar de Stat la Finante; Vladimir Dumitrescu,
Secretarul General la Ministerul Cultelor si Artelor; prof. P. P.
Panaitescu, Rectorul Universitatii din Bucuresti; Eugen
Chirnoaga, Rectorul politehnicii din Bucuresti; prof. arhitect Iotsu,
Retorul Scolii de Arhitectura; Radu Gyr, Directorul Ministerial; I. G.
Vântu, Primarul General al Capitalei; colonel Elefterescu, adjutant al
conducatorului statului.
În
acelasi grup se afla comandantii legionari Andrei C. Ionescu, Sandu Valeriu,
Coriolan Matei, Grigore Macrin, Ion Turcanu, Al. Ventonic, avocat Aurel
Ibraileanu, D. Ifrim, Petre Bolintineanu, Dimitrie Popa, Iosif Dumitru, Stefan
Predescu, Dumitru Chica si altii.
Armata
este reprezentata de domnii general Pantazi, Subsecretar de Stat la Apararea
Nationala; general Ioanitiu, Seful Marelui Stat Major; amiral Rosca, Amiral
Coslinschi, general Dobre, general Petrescu, general Vasiliu, general Ramiro
Enescu, general Negrescu, comandor Jienescu.
Din
magistratura s-a remarcat prezenta domnilor D. G. Lupu, Presedintele Înaltei
Curti de Casatie si Justitie; D. Botez, Prim-Presedinte al Curtii Superioare
Administrative; Bratescu, Presedintele Curtii de Conturi; N. Ioanovici,
consilier; I. Petrescu, Prim-Presedinte al Curtii de Apel; Emil Vântu,
Prim-Presedinte al Tribunalului Ilfov; Benedict Stoenescu, procuror general; I.
Gheorghiade, Prim-Procuror al Tribunalului Ilfov.
Din
partea Cavalerilor Ordinului Mihai Viteazul au participat un grup de generali
de rezerva; Samsonovici, Bengulescu, D. Bucur, Magulescu si un grup de colonei,
în frunte cu Popescu-Corbu si Bolintineanu.
Reichul german a fost prezentat printr-o numeroasa
delegatie, în frunte cu trimisii guvernului german, Baldur von Schirach si Von
Bohle. Alaturi de ei, ministrul Germaniei la Bucuresti, Wilhelm Fabricius si
generalii Speidel si Nansen, sefii misiunii militare germane din România;
generalul Von Scheich, trimisul extraordinar al Armatei Marelui Reich;
Neubacher, fostul primar al Vienei si actualul însarcinat cu afacerile
economice din România; p.p. Obergruppenführer Lorenz, reprezentant al
Reichsführerului SS Himmler.
Din partea Italiei au luat parte la funeralii
Pelegrino Ghigi, ministrul Italiei la Bucuresti si reprezentant al M. S.
Regelui-Împarat Silenzi, reprezentantul personal al Ducelui.
Din
partea Spaniei au venit domnii Merry del Val, însarcinatul de afaceri al
Spaniei; Luis Beneyto, conducatorul-delegat al Falangei Spaniole în România.
La
orele noua începe slujba prohodirii. Se face pomenire celor cazuti, în timp ce
clopotele tuturor bisericilor din capitala încep sa sune prelung. Raspunsurile
sunt date de corul Patriarhiei, sub conducerea comandantului-ajutor Remus
Tincoca.
Formarea
cortegiului
Dupa
sfârsitul Sfintei Slujbe a prohodirii, soborul de preoti iese din biserica si
coboara treptele în strada. În fata bisericii, de partea cealalta a strazii,
apare un imens panou îmbracat în pânza verde, având la mijloc chipul
Capitanului, sub care este scris „Prezent”. Peretii de la intrarea în biserica
sunt de asemenea îmbracati în verde, având deasupra chipul Arhanghelului
Mihail. Comanda cortegiului a fost încredintata de Radu Mironovici
comandantului legionar Bartolomeu Livezeanu, care se ocupa de încadrarea
oficialitatilor, pe masura ce ies din biserica.
Sicriele
sunt scoase pe umeri de catre comandantii legionari si comandtii-ajutori si
asezate pe nasalii. Sicriul Capitanului este purtat de colonelul Zavoianu si un
grup de preoti.
Cortegiu
este deschis de 25 de buciumeni si tulniceri din codrii Câmpulungului
Bucovinei, locuri atât de scumpe Capitanului, pe care le-a strabatut în lung si
în lat.
Dupa
buciumeni urmeaza o troita vie, formata din frati de cruce.
La
câtiva pasi, Vasile Iovin si Dumitru Banea duc crucea ce-a fost înfipta pe
mormântul legionarilor de la Jilava. Urmeaza crucile martirilor ce vor fi asezate
la capatâiul lor, la Casa Verde.
Dupa
ei, un grup de tineri duc prapurii si coliva. Urmeaza cortegiul coloanelor,
fiind deschis de o coloana de lauri, a miscarii legionare. Vin apoi la rând
coroanele depuse de familii; familia Codreanu, familia Belimace, Catalina
Codreanu, doamna Alexandrina Cantacuzino, doamna inginer Maria Ionescu. Coroana
doamnelor legionare ale celor cazuti la Râmnicu-Sarat. În continuare apar
coloanele delegatiilor straine. Coroana trimisa de Führerul Adolf Hitler,
alcatuita din trandafiri rosii, pe un fond de lauri. Coroana Ducelui Mussolini.
Coroana Legatiei germane. Coroana ambasadorului italian Pelegrino Ghigi.
Coroana contelui Ciano, Ministrul de Externe al Italiei.
O
splendida coroana de brad de pe Muntele Rarau, simbolizând locurile cutreierate
de Capitan încheie cortegiul.
Îndata
dupa coroane, urmeaza corul legionar condus de Remus Tincoca. Dupa ce se însira
membrii corului studentesc, condus de Mircea Hoinic, iar la urma corul
Seminarului Monahal Cernica, condus de Ierodiaconul Felix Dubneac.
Dupa
grupele corale vine clerul, condus de preotii Gheorghe Dan Popescu si Ion
Potecas.
Sunt
aproape o mie de preoti în cortegiu, care înainteaza în ordinea urmatoare:
preotii de mir si calugarii de la diferitele
mânastiri;
diaconii
care servesc în sobor;