(c) Fundatia "George Manu", 2001-

George Manu (1903-1961)
 
 

„Sã spui tuturor cã nu am fãcut nici un compromis“ George Manu, (+) Aiud, 12 Aprilie

Istoria culturii si civilizatiei înregistreazã momente în care marii creatori coborâti în cetate au avut unele manifestãri contemporane care îi diferentiau în mod evident de cei din jur. Nimic mai firesc, la urma urmei, pentru acesti oameni care, pãrãsindu-si temporar bibliotecile si labirintul, apãreau ca descinsi dintr’o altã lume, stârnind curiozitatea, alteori ironia sau chiar dispretul contemporanilor.
Dacã n'ar fi sã amintim decât pe Arhimede în momentul revolutiei principiului care l-a fãcut nemuritor, pe nenumãratii alchimisti medievali înconjurati de o aurã stranie, ori pe artisti de genul lui Baudelaire si ar fi suficient sã întelegem cã asemeni unor albatrosi o datã "coborâti pe pãmânt, aripile lor uriase îi împiedicã sã zboare".
Dar nu totdeauna zbaterile interioare i-au pus pe acesti creatori în opozitie cu societatea. Si aceasta, spre meritul lor, întrucât adeziunea, implicarea în procesele contemporaneitãtii constituie dovada unui echilibru, a unui acord între vigoarea interioarã si expresia vie, dinamicã, a acelei ordini. Pe de altã parte, aceastã adeziune la realitãtile imediate acordã si ea corpusului doctrinar la care ei aderã un gir suplimentar, un prestigiu care-l consacrã odatã mai mult.
Pentru punctul de vedere pe care îl reprezentãm noi, acum, aici, este motiv de bucurie sã observãm cã un numãr impresionant de oameni de culturã legionari, profesori de grad universitar, savanti, academicieni si laureati ai unor institutii de prestigiu international s'au implicat în mod plenar în realitãtile politice de la noi. Ba mai mult: au suferit detentie sub dictaturile din anii 1938-1989, iar câtiva si-au dat chiar viata în conditii de recluziune. Printre ei au fost fizicieni, matematicieni, teologi, sociologi, filologi, economisti, geologi, istorici si literati prestigiosi si, în sfârsit, artisti plastici si muzicologi.
Din acest nesfârsit grup de intelectuali coborâti si implicati în problemele societãtii românesti, anul acesta aduce în memoria noastrã figura Profesorului savant fizician George Manu, de la a cãrui tragicã moarte - în conditiile teribile ale regimului de exterminare aplicat în închisoarea de la Aiud - se împlinesc 40 de ani.
 

Redactia "Permanente" (aprilie 2001)

 
George Manu în istoria Legiunii

 
[...] Câtiva dintre legionarii închisi la Gherla, care nu-l cunosteau personal pe [George] Manu, i-au cerut sã le facã o expunere a situatiei politice din trecut, cu aspecte si perspective de viitor, incluzând si problema deosebirilor de vederi între legionari. Manu face toate incursiunile necesare în trecutul politicii românesti, pânã la zi. Apoi explicã si pozitia Miscãrii Legionare în conditiile dramatice de atunci (1957-1958).
La sfârsitul acestei expuneri aratã cã, în ciuda tuturor acestor frãmântãri, Miscarea a iesit necompromisã, cã dispune de rezerve impresionante de elemente tinere si sãnãtoase moraliceste, cã lumea oamenilor politici a cunoscut prin contact personal spiritul legionar prin faptul trãirii împreunã în închisori si, ca urmare, s'a produs o schimbare totalã în imaginea lor despre Legiune, recunoscându-si propria lor eroare în atitudinile anterioare. El mai spunea, textual, legionarilor de la Gherla:
„Continuitatea si mersul spre biruintã al spiritului legionar sunt asigurate, dincolo de orice încercare de ucidere fãcutã de guvernanti. Chiar dacã vom muri cu totii în închisori, spiritul legionar va fi biruitor si generatiile viitoare vor creste în spiritul de jertfã a celor de aici.
Pentru a asigura aceastã biruintã, este necesar însã se realizãm o impresionantã unitate de atitudini si întelegere reciprocã în toate împrejurãrile. Pentru aceastã unitate mã ofer eu însumi ca exemplu. De multe ori, în diverse împrejurãri, am socotit cã, personal, as avea mai multã întelegere a unor fenomene si situatii politice si am initiat actiuni personale. Nu în contradictie sau adversitate cu conducerea legionarã din tarã, dar aparte de orientarea ei.
Cu timpul, dupã un contact îndelungat cu Petrascu, Vicã Negulescu si Radu Mironovici, am înteles cã linia mea de orientare era gresitã. Dupã un adânc proces de constiintã, vin în fata d-voastrã si declar cã mã socotesc încadrat fãrã rezerve si conditii în Miscarea Legionarã si urmez linia trasatã de Petrascu, cu mentiunea cã el a avut dreptate în toate împrejurãrile, si maturitatea lui de gândire m'a impresionat asa de mult, în fiecare situatie dificilã si aproape imposibilã, cã nu existã azi pentru mine nici o alternativã, ci un singur drum.
Cât priveste conducerea supremã a Miscãrii, mi s'au arãtat din partea Administratiei (închisorii, n.n.) o sumedenie de informatii despre tulburãri în grupul celor din strãinãtate. Aci fac precizarea cã, dincolo de orice greseli politice si situatii de moment, Legiunea are trasat un drum de permanentã în istorie, care începe de la Cãpitan si continuã prin Comandant.
Nu existã altã posibilitate formalã pentru existenta Miscãrii. Toate eforturile de a nimici aceastã unitate si continuitate de conducere tintesc la sfãrâmarea însãsi a conceptiei si principiilor legionare. Unitatea, dincolo de orice dreptate individualã sau de grup, este forma de existentã a Miscãrii, care duce la stabilirea conditiilor optime de biruintã a spiritului legionar.
Eforturile de totdeauna ale adversarilor au fost cã dacã vor distruge pe Seful Legiunii, care reprezintã puterea, intransigenta si autenticitatea Miscãrii, vor distruge însãsi Miscarea. Ieri cereau înlocuirea Cãpitanului, pretinzând cã oricare altul ar putea fi acceptat de cãtre ei; astãzi fac disperate tatonãri pentru înlocuirea lui Horia Sima, cu acelasi diabolic obiectiv. În momentul în care s'ar realiza asemenea intentii, stabilitatea, continuitatea si puterea de luptã a formatiunii noastre este lichidatã si interesele inamicilor satisfãcute 100 %. Noi suntem legati de interesele vitale ale Legiunii si nu de jocul drãcesc al lor."
Întors la Aiud, Manu a fost supus unui regim aspru de teroare, cu scopul de a-l epuiza complet, pentru a obtine de la el capitularea totalã, în vederea formãrii unui grup de conducere în procesul de reeducare al detinutilor legionari, pe care îl pregãtea Ministerul de Interne.
În toatã aceastã perioadã de crâncene încercãri, niciodatã n'a cedat în fata presiunilor la care a fost supus. Aceastã intransigentã a plãtit-o cu viata. Purtat prin diverse celule înghetate si îmbâcsite cu microbi de tuberculozã, flãmând si slãbit de mizeria vietii aiudene, a fãcut o tuberculozã multiformã. A fost internat în spital numai pentru îndeplinirea formalitãtilor administrative, în ultimul moment, când nu mai era nici o sperantã de salvare.
Înainte de a intra în comã, convins fiind cã moare, era senin ca un autentic luptãtor mioritic, împãcat cu vointa lui Dumnezeu, cu propria lui viatã si cu constiinta sa de luptãtor pentru marele ideal al lumii legionare.
Trecuse toate pragurile încercãrilor, devenind un mare legionar în toate manifestãrile lui: în gând, vorbã, faptã si credintã. Arsese în sufletul lui toate îndoielile, toate prejudecãtile aduse dintr'o lume diferitã si toate falsele valori în care crezuse odatã. Se transfigurase complet „în duhul marilor rupturi" si devenise un adevãrat legionar simplu, curat si biruitor.
Ultimele sale cuvinte au fost: „Dragii mei eu mã duc dincolo, la Dumnezeu, la camarazii nostri. Voi mergeti pe drumul acesta, cãci este cel bun".
Testamentul lui George Manu a fost îndeplinit literã cu literã de legionari. Ceilalti, chinuitorii lui, si-au urmat drumul lor întunecat, dar în constiinta lor vor fi urmãriti mereu de figura lui luminoasã si de jertfa grãitoare pentru veacuri si mãrturisitoare pentru adevãr.
 

Al. Ion Grama
 

Texte reproduse din "Permanente", aprilie 2001
 

GEORGE MANU - scurta schita biografica

George Manu
Luna aprilie a fiecãrui an se asociazã cu sãrbãtoarea Învierii Domnului si cu efortul întregului bios de a începe, de la micile gângãnii, pânã la om, de la gingasii ghiocei si nu-mã-uita, pânã la stejarii si brazii uriasi, un nou inel al vietii din lantul nesfârsit al vietuirii. Primãvara anului 1961 a avut, desigur, si aceastã caracteristicã. Dar pentru noi, ceri angajati în lupta anticomunistã, a în semnat si un moment de doliu adânc: "La 12 aprilie se stinsese din viatã un luptãtor simbol, a cãreia aurã strãlucise timp de aproape doisprezece ani pe cerul întunecat al temnitelor comuniste". Este vorba de George Manu, omul exemplar, descendent al unei familii ale cãrei rãdãcini - confirmate documentar - ajung în timpul primelor Cruciade si care de-a lungul secolelor a dat oameni fãuritori de istorie. Încercãm prin cele ce urmeazã sã îl aducem în lumina cunostintei celor care l-au cunoscut, admirat si iubit, ca si a celor ce numai au auzit sau citit despre el reproducând fragmente dintr-o monografie mai completã, dar nu exhaustivã, care urmeazã sã aparã sub egida Fundatiei care îi poartã numele.
 

Originile familiei
Dupã traditie si unele apropieri de nume, se pare cã originea familiei este undeva în Italia - având legãturi sau chiar fiind o ramurã a vechii familii Manno. George Manu însusi semneazã teza de doctorat "Mano" (cu un singur "n"), fãcând legãtura peste timp cu acei Manno din republicile Venetia si Genova, care se stabiliserã la Constantinopol în secolele XV-XVI, având activitate si interese legate de Patriarhia ecumenicã.
Cel mai vechi Manno (conform studiului f. amãnuntit - de sute de pagini - al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de osti al regelui Siciliei, cu titlul "condotiere di armi". În 1343 gãsim în Sciacea pe Nicolo Manno "barone militare della cita". Îi semnalãm si pe Mihail Manno (1515) si Ieronim Manno (1537) di Venezia. În 1595 un Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenicã. Acolo, din tatã-n fiu urmasii sãi vor îndeplini timp de douã secole demnitãtile de Mare logofãt si Mare eclesiarh al Bisericii de rãsãrit.
Cum Mihail Manno desfãsura în Kastoria (Macedonia) un înfloritor "comert de blãnuri" (pentru acele timpuri), multe istoriografii plaseazã în acest centru comercial originea familiei.
Averea agonisitã din comert este folositã în scopuri culturale: fundarea primei scoli de artã din Epir; ajutorul acordat Mitropoliei din Adrianopol pentru a-si recupera podoabele bisericesti si vasele sacerdotale puse drept garantie la Trezoreria otomanã pentru neplata impozitelor. Influenta familiei Manno - mari dregãtori ai Patriarhiei - este predominantã în Bizantul crestin.
În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toatã arhiva si cu 17 membri, multi dintre ei copii si adolescenti. Dupã acest dezastru si dupã evenimentele din 1821 familia se împarte în trei ramuri: cea moldavã (astãzi stinsã), cea valahã si cea greacã.
Ramurii valahe, înruditã prin Vãcãresti, Ghiculesti si Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi apartine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de rãzboi în timpul conflictului româno-turc, autorul declaratiei de independentã a României.
Ramurii grecesti îi apartine principesa Aspasia, singurul membru din familie care s-a cãsãtorit cu un cap încoronat, regele Alexandru I al Greciei.
Alt membru remarcabil al acestei ramuri este Constantin Manu (1869-1913); dupã studii universitare la Leipzig si Heidelberg, obtinând diploma de doctor în drept, deveni pentru scurt timp profesor de greacã al împãrãtesei Elisabeta a Austriei. Apoi îsi ia doctoratul în filologie anglo-saxonã la Oxford. Prietenia cu Pierre de Coubertin îl determinã sã îl ajute pe acesta la actiunea de reconstituire a Jocurilor Olimpice. În timpul rãzboiului balcanic se angajeazã împreunã cu vãrul sãu, Emmanuel Argyropoulos, la pilotarea unui avion Forman, Grecia devenind primul stat din lume care a folosit aviatia ca instrument de luptã. Moare pe câmpul de onoare, prãbusindu-se deasupra unui sat din Macedonia - Langada. Destinul acestuia are o mare asemãnare cu al lui George Manu, care si el face strãlucite studii si apoi se sãvârseste pe câmpul de onoare.
 
“Ramura valahã”

Pânã la sfârsitul secolului XIX, numãrãm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeti, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între acesti boieri veliti sã-l mentionãm si pe marele vornic si caimacam (loctiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838); alãturi de fratii Dinicu si Iordache Golescu si de "pãmântenii" Ion Câmpineanu, Filipescu si Vãcãrescu sprijinã miscarea antifanariotã a lui Tudor Vladimirescu. Bunica sotiei lui, Smaranda Vãcãrescu, este Safta (cãsãtoritã Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu si al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), al cãrui fiu, Ion, este tatãl lui George Manu. 
Pe linie maternã, George Manu se trage din "ramura Serban-Vodã" a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriasi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul cãii ferate Bucuresti-Predeal si fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fratii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino - viitor presedinte al Partidului "Totul pentru Tarã" - va determina optiunea politicã a nepotului sãu.

 
La studii
George Manu îsi începe pregãtirea scolarã ca elev particular, dupã un program fãcut de bunicul sãu, generalul Manu. Profesori strãluciti - savantul chimist Longinescu sau pãrintele Chiricutã - erau adusi cu trãsura la casa Manu pentru a preda lectii unui singur elev. Instructia, bazatã pe memoria sa prodigioasã, este astfel completã, chiar enciclopedicã, si la cel mai înalt nivel.
Dupã studiile la Facultatea de Stiinte a Universitãtii din Bucuresti, luându-si diplome în fizico-chimie si matematici, în 1925, pleacã în Franta si obtine în anul urmãtor un certificat de studii superioare în chimie fizicã si radio-activitate la Facultatea de Stiinte din Paris. Între 1927-1934 lucreazã la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul d-nei Marie Curie, cu titlul: "Recherches sur l'absorption des rayons a" ("Cercetãri asupra absorbtiei razelor a"). Frecventeazã în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch si altii la Sorbona si la College de France. Domeniul abordat era pe atunci complet nou: "absorbtia radiatiei a în materie".
Publicã o serie de comunicãri în "Comptes Rendus de l'Academie des Sciences Paris":
- Sur le ralentissement des rayons a dans l'air;
- Le ralentissement des rayons a dans l'air et la theorie de Bethe;
- Sur le ralentissement des rayons a dans l'hydrogene;
- Sur le ralentissement des rayons a. Comparaison entre la theorie et l'experience.
George Manu îsi sustine teza de doctorat la 5 iulie 1933 la Universitatea din Paris, comisia fiind formatã din Marie Curie - presedinte, Jean Perrin si A. Debieme - membri. Teza e publicatã în "Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531).
Întreprinzând o generalizare teoreticã a rezultatelor experimentale obtinute, G. Manu traseazã diagramele de variatie a parcursului radiatiilor corpusculare (protoni si particule a) în functie de vitezele initiale în studiul "Sur l'absorption des rayons a de les rayons H par la matiére, parcours pouvoirs de ralentissement". Doamna Marie Curie îi propune sã rãmânã definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate, dar G. Manu revine în tarã.
Cadru universitar
La 1 noiembrie 1935 ia în primire functia de asistent la Catedra de Fizicã molecularã, Acusticã si Opticã (a profesorului Eugen Bãdãrãu), de la Facultatea de Stiinte a Universitãtii Bucuresti. Aici leagã o prietenie de o viatã cu Serban si cu Radu Titeica - asistent la aceeasi catedrã.
Pe lângã comunicãri de strictã specialitate, G. Manu a publicat în revista "Natura" articole de interes mai general: "Razele cosmice" (1935), "Evolutia ideilor în fizicã de la 1800 pânã azi" (1936). Nu trebuie uitatã nici neobosita sa activitate în comitetul de conducere a Societãtii române de fizicã - secretar, 1935-1945.
Aici a sustinut un numãr impresionant de prelegeri, care familiarizeazã si pun în temã auditoriul cu domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare:
- Transmiterile unei raze a si neutronul;
- Date noi despre razele cosmice (1936);
- Despre parcursul particulelor de transmutare (1937);
- Transmutarea Uraniului si Toriului. Momente nucleare (1940);
- o conferintã despre neutronii lenti;
- o conferintã despre efectul fotoelectric nuclear.
Profesorul Gheorghe Titeica (profesor la Politehnicã si la Facultatea de Matematicã, care l-a cunoscut pe acest condotier al stiintei de avangardã de la fiii sãi) l-a sfãtuit pe G. Manu sã strângã aceste prelegeri într-un volum. Astfel a apãrut volumul I din primul Tratat de fizicã nuclearã, care continea capitole consacrate: structura atomului, structura nucleului, momentele nucleare si radioactivitatea, editat în 1940 sub egida Academiei Române, ca monografie stiintificã la Editura-librãrie Ion O. Gorjanu, cu prefatã de Horia Hulubei, în 170 de pagini si un numãr impresionant de diagrame si figuri explicative.
Volumul II urma sã dezvolte probleme legate de transmutãrile nucleare, iar volumul III teoria nucleului. Acestea au rãmas undeva în note si manuscrise si au fost ridicate la vreo perchezitie si nu s-au mai putut publica, cãci G. Manu s-a angajat în lupta anticomunistã si a fost arestat, decedând în temnitã, în conditii de exterminare.
 

Lupta cu parvenitii
Lupta sa pentru pãstrarea prestigiului moral si intelectual în învãtãmântul superior se concretizeazã în actiunile contra confreriei oculte numite "Falanga" - formatã din cadre universitare si functionari superiori din Ministerul Învãtãmântului care, fãrã pregãtirea necesarã, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi oameni devotati unor interese meschine. Ilustrul profesor de anatomie Grigore T. Popa defineste aceastã Falangã: "O asociatie ocultã, bazatã pe interese personale, o simbiozã a unor functionari superiori din Minister cu un grup de profesori, care se ajutã reciproc utilizând în mod nepermis influenta lor… Profesorii din Universitate (falangisti) fac acte surprinzãtoare de cãlcare a bunului simt si a legii, pe care Ministerul (prin falangisti) se grãbeste sã le aprobe… La rândul lor, falangistii ministerului formuleazã pretentiuni de titluri de negândit în conditiuni normale, pe care falangistii universitari le satisfac surprinzãtor de binevoitor. Între falangistii universitari si cei administrativi este un continuu circuit de favoruri si o neîncetatã mânã de ajutor împotriva nemlãdiosilor".
Douã cazuri au tulburat viata universitarã în acel timp, având un puternic ecou public si publicitar. Aurel Nicolau trebuia sã ocupe o catedrã creatã de prof. Crisitan Musceleanu special pentru el (ca viitor ginere) si Ilie Purcaru, director în Ministerul culturii, care îsi dã un doctorat cu vitezã, subiect de ironie pentru George Manu în articolul "O palmã pentru stiinta românã" ("Buna Vestire", 23 ianuarie 1938).
Conflictul, în ambele cazuri, are loc între Falanga pomenitã si un grup de tineri fizicieni cu o excelentã reputatie profesionalã si moralã: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu si Serban Titeica. Acesta se terminã cu suspendarea lui George Manu din functia de conferentiar. Dar Armand Cãlinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare desi acesta fusese semnat de o serie de somitãti profesorale iar Cãlinescu purta o urã binecunoscutã legionarilor.
 

În Miscarea Legionarã
George Manu aderase la Miscarea Legionarã din 1937 - moment de apogeu al Legiunii - dar nu activeazã prea mult, limitându-se la sfera universitarã. La alegerile din 1937, în pofida numelui sãu de rezonantã istoricã, a legãturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grãnicerul, a pregãtirii sale si chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalti asistenti universitari ai Facultãtii de Stiinte, legionari, se aflau înscrisi (Iordache Nicoarã, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, si Luca Teodoriu, de la matematici).
Nici în scurta perioadã a prezentei la guvernare a legionarilor nu figureazã în nici un post de mare rãspundere politicã. Desi acest face sã rãmânã nestingehrit la catedrã si dupã înlãturarea Miscãrii din politica statului de cãtre Antonescu, i se blocheazã ascensiunea profesoralã pentru cã i se cunosteau optiunea si simpatiile.
În 1943 se ocupa cu legãturile politice între Miscare si celelalte formatiuni politice, asa cum rezultã din declaratia sa din 6 mai 1948: "… Fãceam parte din comandamentul Miscãrii Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Miscãrii".
În timpul miscãrii de rezistentã împotriva comunismului, conform declaratiei din 26 mai 1948, "la începutul acestei epoci Petrascu, în deplin acord cu mine, care fac parte din comandament, duce o politicã de rezistentã manifestatã prin: a) contacte cu Partidul National-Tãrãnesc, prin mine sau prin altii… b) contacte asigurate de mine cu miscãrile de rezistentã… c) mentine prin Nelu Rusu si Ricã Georgescu contact cu Palatul, pe care îl asigurã cã Miscarea e pe linia de rezistentã".
Se implicã tot mai mult în actiunile miscãrii de rezistentã, intrând complet în subversivitate dupã toamna lui 1945, de când nu mai merge nici pe la Facultate.
Conform declaratiilor sale "reiese cã Petrascu a cãlcat pactul de neutralitate (cu comunistii, n.n.) chiar de la început prin urmãtoarele: m-a însãrcinat cu un mesaj cãtre seful rezistentei, generalul Aldea, declarând cã Miscarea Legionarã va fi prezentã când va sosi momentul luptei; m-a însãrcinat în calitate de legionar - considerat de el încã în subordine - sã nu respect pactul si sã mentin contactul cu miscãrile de rezistentã.
A autorizat pe Vicã Negulescu sã mã vadã regulat, pentru a urmãri contactul cu rezistenta; m-a însãrcinat, prin Vicã Negulescu sã remit sefului rezistentei un memoriu de la legionarii din Germania, memoriu care justificã o politicã diametral opusã acestui pact".
 

În miscarea de rezistentã
G. Manu se înscrie si activeazã în formatiunea de rezistentã "Sumanele negre", cu toatã opozitia conducerii Miscãrii. Dupã douã întrevederi cu Paul Iacobescu, dr. Brancovici, Georgel Demetrescu si Dan Zamfirescu se hotãrãste sã porneascã pe un drum propriu de luptã, despãrtindu-se de N. Petrascu.
Scrie "Behind the iron courtain" ("În spatele cortinei de fier"), document pe care îl prezintã ambasadelor apusene, regelui, generalului Aldea. Ia o serie de legãturi cu diplomatii acreditati pe lângã Ambasadele si legatiile americanã, englezã, francezã: Frank Stevens, col. Lovell, Billy Wattson si altii.
Pentru scopul luptei era cel mai bine sã plece în strãinãtate - în tarã fiind urmãrit îndeaproape: unde sã se punã la dispozitia Comandantului Horia Sima (cum îl sfãtuia d-na Protopopescu) sau sã ia legãtura cu grupurile de rezistentã si sã încerce unificarea lor (cum era sfãtuit de Bujoiu si altii).
Se hotãrãste sã plece la 17 martie 1948. În trenul în care se gãsea însotit de o cãlãuzã se face un control. Actele false pe care le detinea îl ajutã sã scape, dar "cãlãuza" se sperie si îi spune sã se întoarcã. La Bucuresti cade în plasa pregãtitã de Securitate si este arestat.
 

O viatã încununatã
Începe tragicul episod al procesului. Dupã anchete istovitoare, de zi si de noapte, dupã maltratãri în stil "sovietic", cu nota accentuatã de cruzime a Securitãtii din acel timp, se dã sentinta: Gheorghe Manu, Ioan Bujoiu, Alexandru Papp, Nicolae Petrascu, Eugen Teodorescu si amiralul Horia Mãcelaru - muncã silnicã pe viatã; Nicolae Mãrgineanu - 25 de ani; Dimitrie Gheorghiu si Nistor Chioreanu - 20 de ani; Alexandru Bals si Gheorghe Bontilã - 15 ani.
Începe perioada cea mai grea a vietii lui: temnita. Dar aceasta, conform vechii maxime a lui Ovidiu din Heroides: "Finis coronat opus", îi pune pe frunte cununa de martir al rezistentei anticomuniste. Iar activitatea lui didacticã, neobositã în închisoare, îl ridicã pe un soclu pe care cu greu se ridicã unii din toti cei trecuti prin gulagurile si închisorile tuturor timpurilor. Cãci a sacrificat atât de mult din propria-i fiintã pentru a instrui pe altii, a avut un bagaj atât de mare si variat de cunostinte pe care le împãrtea cu atâta generozitate, a sustinut atât de mult din punct de vedere moral rezistenta celor închisi si a crezut cu atâta tãrie în biruinta binelui asupra rãului.
 

Gheorghe Jijie ("Permanente", aprilie 2002)