CORNELIU ZELEA CODREANU

PENTRU LEGIONARI

În acest volum este scrisa povestea tineretii mele, de la 19 la 34 ani, cu simtirile, credinta, gândurile, faptele si greselile ei.

CORNELIU ZELEA CODREANU

CUPRINSUL

Legionari

PASIND ÎN VIATA

În padurea Dobrina

La universitate din Iasi

Se pregatea revolutia

Garda Constiintei Nationale

Constantin Pancu

Ocuparea Regiei Monopolurile Statului de catre Garda Constiintei Nationale

Steagul tricolor deasupra Atelierelor de la Nicolina

Socialismul national-crestin, sindicatele nationale

Crezul socialismului national-crestin

Un tablou fidel al situatiei de la 1919

Conducatorii muncitorilor români

Atitudinea presei jidanesti

Primul congres studentesc dupa razboi

Deschiderea Universitatii din Iasi în toamna anului 1920

Anul universitar 1920–1921

Eliminat pentru totdeauna din Universitatea ieseana

Consiliul Facultatii de Drept

Anul universitar 1921–1922

Presedinte la Societatea Studentilor în Drept

Vizita la Universitatea din Cernauti

Revista „Apararea Nationala”

Înfiintarea Asociatiei Studentilor Crestini

Angajament de onoare

La sfârsitul studiilor universitare

Vara anului 1922

În Germania

MISCAREA STUDENTEASCA

10 decembrie 1922

Numerus clausus

Numarul jidanilor

Problema pamântului românesc

Noi si pamântul nostru

Problema oraselor

Problema scolii românesti

Problema paturii conducatoare românesti

Problema culturii nationale

Reîntoarcerea în tara

La Iasi

La Bucuresti

La Cluj

Adunarea de la Iasi din 4 martie 1923, Înfiintarea Ligii Apararii Nationale Crestine

4 martie 1923

Alte organizatii antisemite sau nationaliste

Fascia Nationala Româna si Actiunea Româneasca

Modificare art. 7 din Constitutie

Prima mea arestare

Vasile Conta, Vasile Alecsandri. Mihail Kogalniceanu, Mihail Eminescu, Ion Heliade Radulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Costache Negri. A. D. Xenopol

Logodna

Procesul Mota–Vlad

În jurul celor petrecute la gradina

Întrunirile de protestare contra lui Manciu

Se ordona ancheta administrativa, memoriul d-lui Maior Ambrozie

Ziua fatala, 25 octombrie 1924

Doua articole în jurul cazului Manciu

Greva foamei

Singur la Galata

Mutarea procesului la Focsani

La Turnu Severin

Procesul

Spre Iasi

IUNIE 1925 – IUNIE 1927

Nunta

Botezul de la Ciorasti

Dupa un an reîncepe munca

Primejdii care pândesc o miscare politica

Critica conducatorului

Un proces de constiinta

În Franta, la carte

La Grenoble

Alegeri generale în tara

În Muntii Alpi

La Bucuresti, Liga Apararii Nationale Crestine s-a rupt în doua

Ce se întâmplase?

Cum am procedat în fata acestei situatii

LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL

Legiunea Arhanghelului Mihail

Materia

Vasile Conta

Vasile Alecsandri

Mihail Kogalniceanu

Mihail Eminescu

Ion Heliade Radulescu

Bogdan Petriceicu Hasdeu

Costache Negri

A. D. Xenopol

Greva generala a studentimii continua

Iunie 1923

Planurile iudaismului

Planurile mari ale iudaismului fata de pamântul si neamul românesc

Planurile iudaismului fata de miscarea studenteasca

Argumente si atitudini jidanesti

Congresul conducatorilor miscarilor studentesti

Congresul de la Câmpulung al L.A.N.C.

Complotul studentesc din octombrie 1923

Afara

Obolul motilor

Gânduri de viata noua

Izolarea politicianismului

Pedepsirea tradarii si procesul

La Iasi

UN AN DE MARI ÎNCERCARI

MAI 1924 – MAI 1925

Caminul Cultural Crestin

Prima tabara de munca

O noua lovire

Coplesit de lovituri

Sus, în cabinetul prefectului

Încercarea de sfarâmare a blocului nostru

Ratiunea

În contra miseliei

Primele începuturi de viata legionara

Programul nostru

Privelisti din viata publica româneasca

Gânduri în fata acestei lumi

Etapele de dezvoltare ale Legiunii

Continutul primului numar („Pamântul Stramosesc”)

„Pamântul Stramosesc” nr.2

Dezinteresarea în lupta

Disciplina si dragostea

Lupta pentru mentinerea revistei

Alte nume care se desprind citind primele numere ale revistei

Cum era privita actiunea noastra

Dincolo de forme

Miscarile nationale si dictatura

Primele începuturi de organizare

Legamântul primilor legionari

O noua batalie

Probleme de ordin material

Vara lui 1928

În lupta cu mizeria

Profesorul Gavanescul primeste sacusorul cu tarâna

3–4 ianuarie 1929

SPRE MASELE POPULARE

La moti

Vara lui 1929

Hotarârea de a pasi în mase

15 decembrie 1929

În Ardeal, la Ludosul de Mures

În Basarabia

Din nou în Basarabia

Framântari în Maramures

Marsul în Basarabia

Atentatul contra Ministrului Anghelescu

Dizolvarea Legiunii Arhanghelului Mihail si a Garzii de Fier

Procesul

Miscarea Legionara în primele alegeri

Lupta de la Neamt

DEMOCRATIA ÎMPOTRIVA NEAMULUI

În Parlament

Câteva observatiuni asupra democratiei

Electiune, selectiune si ereditate

Individ, colectivitate nationala, natiune

Neamul

Telul final al neamului

Monarhia si legea monarhiei

Lupta de la Tutova

A doua dizolvare a Garzii

Noi alegeri generale

Pentru a doua oara în Parlament

Cum se prezenta organizatia legionara în 1932–1933

OFENSIVA CALOMNIILOR

„Miscarea anarhica si terorista”

„În slujba strainilor”

„Suntem în solda hitleristilor”

Fabrica de bancnote false de la Rasinari

Echipa mortii

La Teius

Digul de la Visani

Camarazi,

6 Decembrie 1935,

Carmen Sylva

LEGIONARI,

Scriu pentru familia noastra legionara. Pentru toti legionarii: din sat, din fabrica si din universitate.

Nu tin seama de nici un fel de regula impusa autorilor de carti. N-am timp. Scriu în fuga condeiului, de pe câmpul de lupta, din mijlocul atacurilor. La ora aceasta suntem înconjurati din toate partile. Dusmanii ne izbesc miseleste si tradarea musca din noi.

De doi ani de zile stam legati cu lanturile infamei cenzuri.

De doi ani de zile numele nostru si acela de legionar nu sunt tolerate în ziare decât pentru a fi insultate. Curge asupra noastra ploaie de miselii în aplauzele dusmanilor si în sperantele lor ca vom pieri. Dar acesti cavaleri ai lasitatii, ca si stapânii lor, se vor convinge, de altfel, în curând, ca toate atacurile în care si-au acumulat nadejdile de nimicire a miscarii legionare, toate framântarile si toate sfortarile disperate, ramân încercari zadarnice. Legionarii nu mor. Drepti, nemiscati, neînvinsi si nemuritori, privesc pururea biruitori la toate zvârcolirile urii neputincioase.

Îmi este indiferenta parerea pe care ar putea s-o aiba lumea nelegionara si nu ma intereseaza efectele pe care ele l-ar avea în acea lume.

Eu vreau ca voi, soldati ai unor alte orizonturi românesti, citind aceste amintiri sa recunoasteti în ele propriul vostru trecut si sa va aduceti aminte de luptele voastre. Sa retraiti suferintele îndurate si loviturile primite pentru neam. Sa va umpleti inimile de foc si de hotarâre în lupta grea si dreapta, în care v-ati înclestat si din care avem cu totii porunca de a iesi: biruitori sau morti. La voi ma gândesc când scriu. La voi, acei care veti trebui sa muriti, primind cu seninatatea stramosilor Thraci, botezul mortii. Si la voi, acei ce veti trebui sa pasiti peste morti si mormintele lor, ducând în mâinile voastre steagurile triumfatoare ale Românilor.

PASIND ÎN VIATA

MARTIE 1919

ÎN PADUREA DOBRINA

În primavara anului 1919, iata-ne adunati într-o dupa-amiaza în padurea Dobrina care sta de straja pe înaltimile din jurul Husului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.

Convocasem pe acesti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problema grava, desi viata noastra abia înmugurea. Ce facem daca vin bolsevicii peste noi? Parerea mea, asupra careia au cazut si ceilalti de acord, era aceasta: daca armata bolsevica va trece Nistrul si apoi Prutul ajungând sa încalce si locurile noastre, noi sa nu ne supunem, ci sa ne retragem cu totii în padure înarmati. Aici sa organizam un centru de actiune si de rezistenta româneasca, si prin lovituri date cu maiestrie sa zdruncinam inamicul, sa mentinem o stare de spirit de neaplecare, si sa întretinem o scânteie de nadejde în mijlocul masei românesti din sate si orase. Am depus cu totii juramânt în mijlocul padurii seculare. Era aceasta padure un colt al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cararile caruia, în decursul istoriei Moldovei, multi dusmani îsi gasisera moartea. Am hotarât sa ne procuram arme si munitii, sa pastram un secret desavârsit, sa facem recunoasteri si exercitii de lupta în padure si sa gasim o forma care sa mascheze intentia noastra.

Forma am gasit-o usor si în scurt timp am pus-o în practica: o societate cultural-nationala a elevilor liceului din Husi, careia i-am dat numele: "Mihail Kogalniceanu". Ea a fost aprobata de directiunea liceului. Au început sezatori si conferinte în oras. În public tratam obisnuitele subiecte, dar în padure faceam exercitii de lupta. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo doua saptamâni ne adunasem tot ce ne trebuia.

***

Era în timpul acela o stare de haos în tara, pe care noi desi copii, abia trecuti de 18 ani, o întelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revolutiei bolsevice care se desfasura în toiul ei la câtiva pasi de noi. Taranimea din instinct se opunea acestui val distrugator, dar complect dezorganizata, nu prezenta o posibilitate serioasa de rezistenta. Muncitorimea însa aluneca vertiginos spre comunism, întretinuta sistematic în cultul acestor idei, de presa jidaneasca, si în general de toata jidanimea oraselor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de actiune, era un agent al acestor idei revolutionare anti-românesti. Românii intelectuali erau indecisi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai astepta, fie la o izbucnire interna a unor elemente organizate si decise, fie la o navalire de peste Nistru. Aceasta actiune externa coordonata cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, napustindu-se asupra noastra, distrugând podurile si aruncând în aer depozitele de munitii, ar fi hotarât de soarta noastra ca neam.

În atari împrejurari, framântati de gânduri si tremurând de grija vietii si libertatii tarii noastre abia unita, în urma unui greu razboi, a încoltit în mintea noastra de tineri ideea unei actiuni care ne-a adus la juramântul din padurea Dobrinei.

Facusem cinci ani de liceu militar la Manastirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul si sub ochiul cercetator al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului si apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul scolii, a Capitanului Virgil Badulescu, a Locotenentului Emil Palangeanu si sub îndrumarea profesorilor, mi-am facut o severa educatie ostaseasca si mi-am capatat o sanatoasa încredere în puterile mele.

De altfel, educatia militara de la Mânastirea ma va urmari toata viata. Ordinea, disciplina si ierarhia turnate la o vârsta frageda în sângele meu, alaturi de sentimentul demnitatii ostasesti, vor forma un fir rosu de-a lungul întregii mele activitati viitoare.

Tot aici am fost învatat sa vorbesc putin, fapt care mai târziu ma va duce la ura contra vorbariei si a spiritului retoric. Aici am învatat sa-mi placa transeea si sa dispretuiesc salonul.

Notiunile de stiinta militara capatate acum ma vor face sa judec mai târziu totul prin prisma acestei stiinte.

Iar cultul sentimentului demnitatii de om si de ostas, în care m-au crescut ofiterii, îmi va crea greutati si ma va expune la suferinte, într-o lume lipsita adesea si de onoare si de simtul demnitatii.

Vara lui 1916 am petrecut-o acasa la Husi.

Tatal meu era concentrat de doi ani si plecat cu regimentul în Carpati.

Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând si închinându-se, mi-a spus: "Scoala, ca trag clopotele la toate bisericile". Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înteles ca s-a decretat mobilizarea si ca în acel moment armata româna a trecut muntii.

Cuprins de emotie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasa dupa tatal meu, împins de dorul de a fi si eu printre luptatorii de pe front. În sfârsit, dupa multe peripetii, am ajuns la acelasi regiment în care era si tatal meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.

Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat sa ma primeasca voluntar. Totusi am luat parte la înaintarea si retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatal meu a cazut ranit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fata inamicului care înainta. Desi ranit, a refuzat sa se lase evacuat conducându-si compania tot timpul retragerii si apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.

Într-o noapte pe la ora doua, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiterii îsi inspectau în tacere de mormânt trupele masate pe sosea.

Tatal meu fusese chemat de colonel. Revenind dupa putin timp îmi spune: "N-ar fi bine sa te întorci tu acasa? Noi o sa intram în lupte si nu e bine sa murim amândoi aici, caci mama ramâne acasa cu sase copii mici, fara nici un sprijin. Si Colonelul m-a chemat si mi-a spus ca nu vrea sa-si ia raspunderea ramânerii tale pe front".

Simteam ca e cu sufletul îndoit: ezita sa ma lase în miezul noptii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferata.

Observând insistenta lui, am predat carabina si cele doua cartusiere si în timp ce coloanele regimentului paseau înainte, pierzându-se în linistea si întunericul noptii, eu am ramas singur pe marginea unui sant, luându-mi apoi drumul catre vechea frontiera.

Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Scoala Militara de Infanterie, de la Botosani, cu acelasi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educatia si cunostintele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activa a Scolii Militare. Cei patru ofiteri distinsi: Colonelul Slavescu, Capitanul Ciurea, Locotenentul Florin Radulescu si Maiorul Steflea, mi-au îndrumat pasii pe caile luptelor si al sacrificiilor pentru tara.

Si acum, dupa un an – 1919 – era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram raspânditi pe la casele noastre.

Tatal meu, profesor de liceu, a fost o viata întreaga luptator nationalist. Bunicul meu a fost padurar, strabunicul tot padurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriste, neamul codrilor si al muntilor. De aceea educatia ostaseasca si sângele din vine imprimau actiunii de la Dobrina – naiva ca manifestare – o nota de seriozitate pe care vârsta noastra frageda n-ar fi presupus-o.

În acele momente, noi simteam în inimi, sfatul si experienta lor, prezenta sirurilor de stramosi, care au luptat pentru Moldova pe aceleasi carari nepatrunse de dusmani.

LA UNIVERSITATEA DIN IASI

SEPTEMBRIE 1919

Vara a trecut. În toamna mi-am dat bacalaureatul si grupul nostru s-a despartit îndreptându-se fiecare spre universitati.

De la Dobrina nu ne-au ramas decât amintirile de a ne apara tara în contra valurilor de vrajmasie care se ridicau amenintatoare si dinlauntru si din afara hotarelor.

***

Plecam din Husi în momentul acestei raspântii pentru fiecare tânar, înscrierea la universitate, mult asteptata înscriere la universitate! Ca pregatire aveam bagajul de cunostinte pe care mi-l daduse liceul. Literatura de senzatie, de pervertire sufleteasca ce astazi ocupa un loc important în procesul de formatie al elevului de liceu – spre nenorocirea lui – eu n-am gustat-o. Pe lânga literatura fireasca a clasicilor români citisem toate articolele din "Semanatorul" si "Neamul Românesc" ale lui N. Iorga si A. C. Cuza. Tatal meu le avea în niste lazi, în podul casei. În ceasurile libere, ma suiam acolo si ma ocupam cu acest soi de literatura. Esenta acestor articole cuprindea manifestarea într-o forma înalta, a celor trei idealuri de viata ale poporului român:

1) Unirea tuturor Românilor.

2) Ridicarea taranimii prin împroprietarire si drepturi politice.

3) Rezolvarea problemei jidanesti.

Doua maxime însoteau manseta tuturor publicatiilor nationaliste din acea vreme:

"România Românilor, numai a Românilor si a tuturor Românilor." N.Iorga

"Nationalitatea este puterea creatoare a culturii umane, cultura e puterea creatoare a nationalitatii." A. C. Cuza

Cu mare evlavie ma apropiam de Iasiul pe care nu era român sa nu-l iubeasca, sa nu-l înteleaga sau macar sa nu doreasca a-l vedea.

Multe orase din Moldova au câte o farâma de glorie. Nu putem pronunta numele: Hotin, Bârlad, Vaslui, Tighina, Cetatea Alba, Soroca, fara ca sa nu ne simtim sufletul rascolit.

Deasupra tuturor însa se ridica Suceava si Iasiul.

Suceava cetatea lui Stefan cel Mare, Iasiul orasul lui Cuza Voda.

Orasul unirii de la 1859, care prin înfiintarea Universitatii, devine orasul tineretii si a celor mai curate aspiratii ale ei.

În Iasi au trait: Miron Costin, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Eminescu, Ion Creanga, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, Vasile Conta, N. Iorga, Ion Gavanescul. Aici lumineaza ca un far, la catedra de Economie Politica, marea personalitate a profesorului Cuza. Universitatea devine o scoala a nationalismului; Iasiul, orasul marilor avânturi românesti, al înaltimilor, al idealurilor, al aspiratiunilor noastre nationale. Mare prin durerile de la 1917, când aici si-a gasit refugiul în ceasurile grele mult chinuitul suflet al Regelui Ferdinand, mare prin destinul de a fi la 1918 orasul unirii tuturor Românilor; mare prin trecutul sau si mare prin tragedia lui prezenta – caci orasul celor patruzeci de biserici – moare uitat în fiecare zi sub nemiloasa cotropire jidaneasca. Iasiul zidit pe sapte dealuri, ca Roma, este si ramâne cetatea eterna a românismului.

Câte amintiri glorioase!

Aici s-au auzit pentru prima data rasunând acele armonioase versiuni ale lui Alecsandri:

"Hai sa dam mâna cu mâna,

Cei cu inima româna"

........................

Aici, ca nicaieri în alta parte, studentul simte plutind prin vazduh pe deasupra Iasului tacut, cu chemari nepatrunse si cu îndemnurile lor sfinte, duhurile marilor înaintasi. Studentul iesean, în linistea noptii târzii, aude alergând înnebunit de durere pe strazile întortocheate si straine ale Iasiului, sufletul lui Mihail Eminescu care cânta ca o naluca:

"Cine-a îndragit strainii,

Mânca-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia

Si neamul nemernicia..."

De acest oras ma apropriam, cu adânca evlavie, în toamna lui 1919 atras de marea lui aureola, dar si miscat pentru ca ma nascusem aici, cu douazeci de ani în urma. Si ca orice copil veneam emotionat sa revad si sa sarut pamântul natal.

***

M-am înscris la Facultatea de Drept.

*

Universitatea ieseana, întrerupta în timpul razboiului, se redeschisese de un an. Studentii vechi, întorsi acum de pe front, pastrau linia traditiei nationaliste a vietii studentesti dinainte de razboi. Erau împartiti în doua tabere: una sub conducerea lui Labusca de la Litere si alta sub aceea a lui Nelu Ionescu, de la Drept. Grupul acestora, redus ca numar, era coplesit de masa imensa a studentilor jidani veniti din Basarabia, toti agenti si propagatori ai comunismului.

Profesorii Universitatii, afara de un grup foarte restrâns în frunte cu A. C. Cuza, Ion Gavanescul si Corneliu Sumuleanu, erau partasii aceleasi idei de stânga. Profesorul Paul Bujor, unul din exponentii majoritatii, rostise chiar lapidar în plin senat al României: " Lumina vine de la Rasarit", adica de peste Nistru.

Aceasta atitudine a profesorilor care considerau ca "barbarie" orice idee si nota nationalista, a avut ca efect dezorientarea totala a studentilor. Unii sustineau bolsevismul pe fata, altii – cei mai multi – spuneau: " Orice s-ar zice, a trecut timpul nationalismului, omenirea merge spre stânga". Grupul Labusca a alunecat de-a binelea în directia aceasta. Grupul Nelu Ionescu, careia ma afiliasem si eu, s-a risipit cu timpul în urma unor alegeri din care iesisem înfrânti.

Înaintarea acestor idei antiromânesti, sustinuta de o masa compacta de profesori si studenti si încurajata de toti dusmanii României întregite, nu mai gasea în lumea studenteasca nici o rezistenta româneasca. Câtiva care mai încercam sa ramânem pe pozitie eram învaluiti într-o atmosfera de dispret si dusmanie. Colegii de alte pareri, cei cu " libertatea de constiinta" si cu principiul tuturor libertatilor, scuipau în urma noastra, când treceam pe strada sau pe salile facultatilor si devenisera agresivi, din ce în ce mai agresivi. Întruniri peste întruniri cu mii de studenti, în care se propaga bolsevismul, se ataca Armata, Justitia, Biserica, Coroana. O singura societate îsi mai pastra un caracter românesc: " Avram Iancu " a Bucovinenilor si Ardelenilor de sub conducerea studentului Vasile Iasinschi.

Universitatea cu traditie de nationalism de la 1860, devenise un focar de antiromânism.

SE PREGATEA REVOLUTIA

Dar nu numai în universitate era aceasta situatie. Masa muncitoreasca ieseana, cuprinsa aproape în întregimea ei de comunism, statea gata sa izbucneasca în revolutie. În fabrici se lucra foarte putin. Se tineau ceasuri întregi comitete, consilii, adunari. Se facea mai mult politica. Ne gaseam în plina sabotare sistematica, facuta cu plan si cu ordin: " sfarâmati, distrugeti masini, creati starea de mizerie materiala generala care duce la izbucnirea revolutiei ". Si într-adevar, cu cât ordinul se executa mai bine, cu atât mizeria se întindea, foamea se proiecta mai amenintatoare si revolta crestea în sufletul multimilor.

La fiecare 3–4 zile, pe strazile Iasiului, mari demonstratii comuniste. Cele 10-15.000 de lucratori, înflamânziti si manevrati de mâna criminala de la Moscova, parcurgeau strazile în cântecul Internationalei, în strigate de: "Jos Armata!", "Jos Regele!", purtând placarde pe care se putea citi: "Traiasca revolutia comunista!", "Traiasca Rusia Sovietica!".

Daca ar fi învins acestia? Am fi avut cel putin o Românie condusa de un regim muncitoresc românesc? Ar fi devenit muncitorii români stapânii tarii? Nu! Ar fi devenit de a doua zi robii celei mai murdare tiranii: tirania talmudica, jidaneasca.

România Mare, dupa mai putin de o secunda de viata, s-ar fi prabusit.

Noi, poporul român, am fi fost exterminati fara mila, ucisi sau deportati pe drumurile Siberiei: tarani, muncitori, intelectuali, cu totii de-a valma.

Pamântul din Maramures pâna la Marea Neagra, rupt din mâna românilor, ar fi fost colonizat de mase jidanesti. Aici s-ar fi ridicat adevarata Palestina.

Aveam constiinta clara, ca în acele ceasuri juca balanta vietii si a mortii poporului român.

Aceeasi constiinta o aveau toti jidanii, care împingeau de la spate pe muncitorii români la revolutie. N-aveau nimic comun cu îngrijorarea, care în acele clipe, tâsnea din ochii si din inimile noastre. Erau constienti. NUMAI INTELECTUALI ROMÂNI ERAU INCONSTIENTI. Intelectualii care au învatat carte si care aveau chemarea de a lumina calea poporului în clipe grele – caci pentru aceasta erau intelectuali – lipseau de la datoria lor. Acesti nevrednici în ceasurile ACELEA HOTARÂTOARE sustineau cu o inconstienta criminala, ca " lumina vine de la Rasarit ". Coloanelor revolutionare, care strabateau amenintatoare strazile tuturor oraselor, cine sa li se opuna? Studentimea? Nu! Politia? Siguranta? Acestia, când auzeau ca se aproprie coloanele, intrau în panica si dispareau. Nici armata nu le putea sta în cale. Caci nu era vorba de 1.000 de oameni, ci de 15.000, de 20.000, organizati si înflamânziti.

GARDA CONSTIINTEI NATIONALE

Într-o seara ploioasa din toamna lui 1919, în sala de mese a Scolii de Arte si Meserii, unde eram pedagog, un prieten îmi arata o notita dintr-un ziar.

" Garda Constiintei Nationale tine sedinta asta seara, Joi, ora 9 în Str. Alecsandri Nr. 3 ".

Am plecat imediat în goana cu o mare nerabdare de-a cunoaste si a ma înrola în rândurile acestei organizatii ale carei manifeste de lupta anticomunista le citisem cu câteva luni înainte.

În camera din Str. Alecsandri Nr. 3, amenajata cu banci de lemn de curând facute, am gasit un singur om de vreo 40 de ani. Statea la o masa, posomorât si aspru, asteptând sa se adune lumea pentru consfatuire. Un cap mare, niste brate puternice, pumni grei, statura mijlocie. Era Constantin Pancu, presedintele Garzii Constiintei Nationale.

M-am prezentat, spunându-i ca sunt student si ca doresc sa fiu primit ca soldat în Garda. M-a primit. Am asistat la consfatuire. Venisera vreo 20 de persoane: un tipograf culegator, Voinescu, un student, vreo 4 mecanici de la R. M. S., vreo doi de la calea ferata, câtiva meseriasi si muncitori, avocatul Victor Climescu, un preot. S-au discutat câteva chestiuni în legatura cu dezvoltarea si avântul luat de miscarea comunista în diverse fabrici si cartiere si apoi probleme de organizare a Garzii.

Din seara aceea drumul meu se bifurca: jumatate în lupta de la universitate si jumatate cu Constantin Pancu, în rândurile muncitorimii. Eu m-am legat sufleteste de acest om si am ramas cu el, sub conducerea lui, tot timpul pâna la desfiintarea organizatiei.

CONSTANTIN PANCU

Constantin Pancu, numele acesta flutura pe acea vreme pe buzele tuturor Iesenilor din ambele tabere, rostit cu nadejde de Români si cu groaza de ceilalti, nu era un intelectual.

Era meserias. Instalator de apa si electricitate. Nu avea mai mult decât patru clase primare. Avea o minte clara, asezata, pe care si-o îmbogatise singur cu suficiente cunostinte. Douazeci de ani se ocupase cu probleme muncitoresti. De mai multi ani era presedintele corporatiei metalurgice. Vorbitor de mâna întâia. La tribuna, în fata multimii, impunea. Un suflet si o constiinta clar româneasca. Îsi iubea tara, armata, Regele. Un bun crestin. O musculatura de luptator de circ si o forta în adevar herculeana. Iesenii îl cunosteau înca demult.

Înainte de razboiu venise la Iasi un circ cu atleti. Luptau toate natiile: Unguri, Turci, Români, Rusi etc. Într-una din seri, când unul singur batuse pe toti ceilalti luptatori, din mijlocul multimii spectatorilor se ridica in cetatean, care cere sa lupte si el cu învingatorul. I se admite. Se dezbraca si lupta începe. În doua minute Ungurul a fost trântit la pamânt, învins. Românul care biruise în mijlocul sentimentelor de admiratie de admiratie ale multimii, era Constantin Pancu.

De aceea când a aparut pentru prima data pe strazile Iasiului chemarea la lupta a lui Pancu, lumea, care are cultul fortei, a primit-o cu încredere.

Actiunea lui a durat un an. S-a marit în masura primejdiei bolsevice si apoi s-a micsorat în masura scaderii ei.

La început consfatuiri, apoi întruniri care ajungeau pâna la 5–6 si chiar 10000 de oameni. Acestea erau, în perioada critica, saptamânale. Aveau loc în sala Principele Mircea si uneori chiar în Piata Unirii. Printre cei care luau cuvântul regulat eram si eu. Atunci am învatat sa vorbesc în fata multimii. Este incontestabil ca Garda Constiintei Nationale a înaltat într-un moment critic constiinta nationala a Românilor într-un punct de importanta ca acela al Iasiului si a asezat-o ca o bariera în fata valului comunist.

Activitatea aceasta nu s-a marginit numai la Iasi. Ne-am deplasat si în alte orase. Apoi foaia "Constiinta", care aparea regulat, patrunsese cu strigatul ei de alarma aproape în toate orasele din Moldova si Basarabia.

În domeniul actiunii, ciocnirile între cele doua tabere, ciocniri inerente, sângeroase, erau aproape zilnice.

Din ele noi ieseam cu mai multi raniti. Situatia aceasta de încordare a durat pâna în primavara. Dupa doua mari victorii ale noastre, puterea ofensiva a adversarilor a fost cu mult redusa.

OCUPAREA REGIEI MONOPOLURILOR STATULUI DE CATRE GARDA CONSTIINTEI NATIONALE

Era pe la 10 sau 11 Februarie 1920. De doua saptamâni se vorbea de greva generala în toata tara. Se apropia batalia decisiva. Pe la ora 12, se zvoneste în oras ca la Regie, unde erau circa 1.000 de lucratori, s-a declarat greva, a fost arborat drapelul rosu, tablourile Regelui au fost date jos si sfarâmate în picioare, iar în locul lor asezate fotografiile lui Karl Marx, Trotzki si Racowski.

Oamenii nostri au fost batuti, mecanicii de la masini, care erau din Garda, raniti. La ora 1, suntem la sediu adunati cam o suta. Ce facem ? Pancu prezideaza discutia. Doua pareri. Unii sustineau sa trimitem telegrame guvernului, cerând interventia armatei. Eu eram de parere sa mergem toti cei prezenti la Regie si cu orice risc sa dam steagul jos. Se admite punctul meu de vedere. Am luat steagul nostru si la ora 1 am pornit cu Pancu în frunte pe Lapusneanu si Pacurari, în mars fortat, cântând "Desteapta-te Române". În apropierea fabricii, în strada, câteva grupuri de comunisti sunt date peste cap.

Intram în curtea fabricii. Patrundem în cladire. Ma urc cu steagul pâna la acoperis si îl înfig sus. De acolo încep sa vorbesc. Apare armata si ocupa fabrica. Noi ne retragem cântând. Ne reîntoarcem la sediu. Ne gândim: Incursiunea noastra rapida a fost buna. În oras vestea atitudinii pe care am avut-o se raspândeste ca fulgerul. Totusi greva continua. Armata nu poate decât sa pazeasca steagul, ea nu poate pune fabrica în miscare. Ce facem ? În mintea noastra încolteste o idee. Sa cautam în tot Iasiul mâna de lucru si sa deschidem fabrica. În trei zile, 400 de lucratori noi, adunati din toate colturile Iasiului, sunt introdusi în fabrica. Aceasta începe sa functioneze. Greva a esuat. Peste doua saptamâni, jumatate din grevisti cer sa fie reprimiti la lucru. Victoria noastra e mare.

Cel dintâi pas catre greva generala este respins. Planurile consortiului iudeo-comunist încep sa fie dejucate. Actiunea aceasta a avut un rasunet puternic în rândurile românesti, ridicându-le moralul.

STEAGUL TRICOLOR DEASUPRA ATELIERELOR DE LA NICOLINA

Cel mai puternic centru comunist îl formau Atelierele C.F.R. de la Nicolina. Aici erau peste 4.000 de lucratori, aproape toti bolsevizati. Cartierele din jurul acestor ateliere, Podul Ros, Socola si Nicolina erau cotropite de un numar considerabil de jidani. De aceea conducatorul din Iasi al miscarii comuniste, Doctorul Ghelerter si aghiotantul sau, Gheler, îsi fixasera aici punctul de rezistenta.

Nu trecuse o luna de la înfrângerea suferita la Regie si ca un semnal de începere a grevei generale si a luptei decisive, apare steagul rosu fluturând pe ateliere. Greva este declarata. Miile de lucratori parasesc atelierele. Autoritatile sunt neputincioase.

Noi convocam pentru a doua zi, prin manifeste, pe toti Românii la o întrunire în sala Principele Mircea. Dupa discursuri, iesim cu steagurile afara si pornim întreaga multime spre Nicolina. În Piata Unirii, autoritatile ne opresc si ne sfatuiesc sa nu mergem, deoarece sunt peste 5.000 de comunisti înarmati care ne asteapta si vor fi mari varsari de sânge.

Noi apucam atunci din Piata Unirii spre gara.

Aici arboram drapele pe depou si pe cladirea garii. Apoi ocupam un tren care se afla la peron si pornim cu el spre Nicolina. În gara Nicolina cineva schimba macazul si patrundem cu tren cu tot în ateliere. Coborâm. În ateliere, nimeni. Pe una din cladiri, steagul rosu. Eu încep sa ma catar pe niste trepte de fier prinse în perete luând în gura un steag tricolor. Cu oarecare greutate, pentru ca era o înaltime mare, ajung pâna la acoperis. Ma ridic deasupra si ma târasc pâna la vârf. Smulg steagul rosu si în mijlocul uralelor în adevar de nedescris, care se prelungesc câteva minute, ridic si leg steagul tricolor. De acolo am vorbit. Dincolo de ziduri, comunistii se aduna mereu în masa compacta si manifesteaza amenintator. O muzica infernala. Înauntru urale, afara huiduieli si înjuraturi. Cobor încet pâna jos. Pancu da ordin de plecare. La poarta însa comunistii masati bareaza iesirea si striga: "Sa vina Pancu si Codreanu !". Trecem 30 de metri înaintea multimii si pornim spre poarta. La mijloc, Pancu, în dreapta un meserias, Margarint si în stânga eu. Toti trei cu mâinile în buzunare pe revolvere înaintam fara sa vorbim nimic. Cei din poarta ne privesc tacuti si nemiscati. Iata-ne la câtiva pasi. Ma astept la un tiuit de glont pe la ureche. Pasim înainte drepti si hotarâti. Totusi un moment sufletesc neobisnuit. Suntem la doi pasi. Comunistii se dau într-o parte si alta lasându-ne loc liber. Pe o distanta de aproape zece metri, trecem într-o tacere mormântala, prin mijlocul lor. Nu ne uitam nici la dreapta nici la stânga. Nu se aude nimic, nici macar rasuflarea omeneasca.

Din urma vin ai nostri. Trec si ei, dar nu se mai pastreaza tacerea. Încep înjuraturi, amenintari de ambele parti. Nici o încaierare. Ne îndreptam compacti pe linia ferata spre gara Iasi. Pe deasupra atelierelor bate vântul în pânza tricolorului biruitor.

Efectul moral al acestei actiuni este incomparabil. Iasiul huieste. Pe strada nu se vorbeste decât de Garda Constiintei Nationale. Un curent de redesteptare româneasca pluteste prin aer. Trenurile duc mai departe, spre cele patru parti ale tarii, reînvierea.

Ne dam seama, ca bolsevismul va fi învins, pentru ca în fata lui, la dreapta, la stânga s-a ridicat o bariera de constiinta care nu-i va mai permite sa se extinda.

Toate drumurile de înaintare îi sunt închise. De acum va trebui sa dea înapoi.

Nu mult dupa aceasta a intervenit si actiunea întreprinsa de guvernul Generalului Averescu care a taiat orice perspectiva acestei miscari.

SOCIALISMUL NATIONAL-CRESTIN. SINDICATELE NATIONALE

Garda Constiintei Nationale a fost o organizatie de lupta, de darâmare a adversarului.

De multe ori vorbeam cu Pancu în serile lui 1919, caci necontenit eram împreuna si aproape regulat la masa sa. Si-i spuneam:

– Nu-i de-ajuns sa învingem comunismul. Trebuie sa si luptam pentru dreptatea muncitorilor. Au dreptul la pâine si dreptul la onoare. Trebuie sa luptam în contra partidelor oligarhice, creând organizatii muncitoresti nationale care sa-si poata câstiga dreptatea în cadrul statului, nu în contra statului.

Nu admitem nimanui ca sa caute si sa ridice pe pamântul românesc alt steag decât acela al istoriei noastre nationale. Oricâta dreptate ar putea avea clasa muncitoare, nu-i admitem ca sa se ridice peste si împotriva hotarelor tarii. Nu va admite nimeni ca pentru pâinea ta sa pustiesti si sa dai pe mâna unei natii straine de bancheri si camatari, tot ce a agonisit truda de doua ori milenara a unui neam de muncitori si de viteji. Dreptatea ta, în cadrul dreptatii neamului. Nu se admite ca pentru dreptatea ta sa sfarmi în bucati dreptatea istorica a natiei careia apartii.

Dar nici nu vom admite ca la adapostul formulelor tricolore, sa se instaleze o clasa oligarhica si tiranica, pe spatele muncitorilor de toate categoriile si sa-i jupoaie literalmente de piele, fluturând prin vazduh necontenit: Patrie – pe care n-o iubesc – Dumnezeu – în care nu cred, – Biserica – în care nu intra niciodata, – si Armata – pe care o trimit la razboi cu bratele goale.

Acestea sunt realitati, care nu pot fi embleme pentru escrocherie politica în mâna unor scamatori imorali.

Am început apoi organizarea muncitorilor în sindicate nationale si chiar a unui partid politic: "Socialismul national-crestin" (1. Nu auzisem pe acea vreme de Adolf Hitler si de National-Socialismul german.). Pancu a scris atunci:

CREZUL SOCIALISMULUI NATIONAL-CRESTIN

"Cred într-unul si nedespartit Stat Român de la Nistru la Tisa, cuprinzatorul tuturor Românilor si numai al Românilor, iubitor de munca, cinste si în frica lui Dumnezeu cu durere de tara si neam. Datatorul de drepturi egale, civile si politice la barbati si femei. Protector al familiei, salariind functionarii si muncitorii pe baza numarului de copii si pe baza muncii depuse, întelegând cantitatea si calitatea, si într-unul Stat sprijinitor al armoniei sociale prin restrângerea numarului de grade; iar pe deasupra salariului socializând fabricile, proprietatea tuturor muncitorilor, si pamântul distribuit tuturor plugarilor.

Repartizarea beneficiilor între patron (stat sau particular) si muncitori. Patronul (particular) pe lânga salarierea muncii sale va primi un procent descrescând proportional cu marimea capitalului. Si într-unul Stat asigurator al muncitorilor prin "fondul riscurilor". Întemeietor de depozite de hrana si îmbracaminte pentru muncitori si functionari care organizati în sindicate nationale vor avea reprezentanti în comitetele administrative de pe lânga diferite institutii industriale, agricole si comerciale.

Si într-unul mare si puternic "parinte al muncitorilor" si Rege al taranilor, "Ferdinand I-iu", care pentru fericirea României totul a jertfit si care pentru mântuirea noastra una cu poporul s-a facut. Care în fruntea ostilor de la Marasti si Marasesti a biruit, si care din nou cu dragoste si încredere se uita catre ostasii ce-i datoreaza credinta, si care vor gasi în cazarmi o adevarata scoala a natiunii, pe care sa o treaca în termenul de un an.

Într-un tricolor înconjurat cu razele Socialismului National-Crestin, simbol de armonie între fratii si surorile României Mari.

Într-una Sfânta Biserica Crestina cu Preoti traind din Evanghelie si care sa se jertfeasca apostoleste pentru luminarea celor multi.

Marturisesc alegerea ministrilor de catre Camera, suprimarea Senatului, organizarea politiei rurale, impozitul progresiv pe venit, scoli de agricultura si meserii la sate, "cercusoare" pentru gospodine si adulti, azile pentru invalizi si batrâni, case nationale, cercetarea paternitatii, aducerea legilor efectiv la cunostinta tuturor, încurajarea initiativei particulare în interesul Neamului si dezvoltarea industriei casnice taranesti.

Astept învierea constiintei nationale la cel din urma pastor si coborârea celor luminati în mijlocul celor truditi spre a-i întari si ajuta în adevarata fratie, temelia României de mâine. Amin!

"Garda Constiintei Nationale"

Ziarul "Constiinta", Luni 9 Februarie 1920.

Ne-am apucat apoi de organizarea sindicatelor nationale.

Iata un proces-verbal de constituire a unui sindicat. Îl public pentru a scoate în relief constiinta muncitorimii iesene în acele ceasuri:

"Proces-verbal

Subsemnatii meseriasi, muncitori si functionari ai Fabricii de tutun R.M.S., întruniti aseara, Luni 2 Februarie 1920 în localul "Garzii Constiintei Nationale" Str. V. Alecsandri No. 3, sub presedintia D-lui C. Pancu, presedinte activ al Garzii, fata cu tendintele criminale ale unor indivizi care servesc alte interese decât acelea ale Neamului lor si fata cu propaganda pe care o fac, pentru a lovi si în bunul mers al acestei institutii ti în existenta noastra a acelor care muncim de o viata întreaga pentru bucatica de pâine, care e si singura hrana a noastra si a copiilor nostri, noi muncitori români cinstiti si legali care întelegem sa mergem sub steagul tarii noastre, si care întelegem sa mergem pe drumul pe care îl dicteaza interesele supreme ale neamului acestuia, pentru bunul mers al acestei institutii, pentru a face sa se înceteze odata propaganda dusmanului printre rândurile noastre, am hotarât sa ne constituim într-un sindicat national profesional, pentru care am ales urmatorul comitet si un delegat al "Garzii Constiintei Nationale".

Urmeaza 183 de semnaturi.

"Constiinta" 9 Februarie 1920. Nr.17 si 18.

UN TABLOU FIDEL AL SITUATIEI LA 1919

Încerc sa redau momentul de la 1919-20, luând din ziare si manifeste ceea ce cred a fi semnificativ.

Primul manifest lansat de Constantin Pancu în Iasi în August 1919, lipit pe toate zidurile Iasiului, într-un moment de dezorientare generala, este semnalul de lupta al Iasiului muncitoresc românesc:

"APEL CATRE MESERIASI, MUNCITORI, SOLDATI SI TARANI ROMÂNI

Fratilor,

Dupa ani de groaznice lupte lumea sarbatoreste pacea între oameni, conducatorii luminati din toate tarile civilizate se silesc sa înlature razboiul prin întemeierea unei legi pentru unei vietuiri pasnice în viitor.

Dar iata ca din rasarit se aud glasuri de ura care vadesc nazuinta dusmanilor nostri de a ne sfâsia, prin învrajbire si neîntelegerile dintre noi. Din Rusia, stapânita de întunericul învataturilor gresite, pornesc îndemnuri de lupta la foc si la uciderea fratilor de acelasi sânge.

Din Ungaria, care-si plânge marirea de altadata, se aud aceleasi îndemnuri. Dusmanii din rasarit s-au unit cu cei din apus ca sa tulbure linistea noastra pentru ca apoi sa ne poata cotropi.

Strainii de peste hotare încearca sa împarta paharul cu otrava între noi, prin înstrainatii care traiesc la sânul tarii noastre. Ei au cutezanta sa spuna ca îndemnurile lor le fac în numele pacii, în numele dreptatii si al libertatii, în numele muncitorilor. Cuvântul lor e minciuna, îndemnul lor e venin omorâtor, caci:

Ei zic ca voiesc pacea, dar ei singuri o nimicesc omorând pe cei mai vrednici.

Cer libertatea, dar cu amenintari de moarte, silesc lumea sa li se supuna.

Doresc înfratirea, dar ei seamana ura, nedreptatea si desfrâul în mijlocul popoarelor.

Mai mult înca: ei zic ca voiesc desfiintarea capitalului câstigat prin sudoarea fruntii.

Ne spun ca nu voiesc razboiul dar ei se razboiesc.

Cer desfiintarea armatei, dar ei se înarmeaza. Ne îndeamna sa aruncam steagul tricolor, dar voiesc sa ridice în locul lui steagul rosu al urii. Sa nu dati crezare manifestelor si îndemnurilor lor precum n-ati dat crezare manifestelor dusmane când luptati la Oituz, Marasti si Marasesti.

Datoria oricarui bun Român este de a se îngriji ca si pe viitor samânta neîntelegerii, pe care o încearca sa o arunce între noi, sa nu prinda radacini.

Desavârsiti lucrul început prin munca si cinstea voastra. Dusmanii vostri sunt: lenea, ura si necinstea care domnesc peste hotare si care ne ameninta si pe noi.

Fiti cu luare aminte! Pastrati-va sufletul curat, nu uitati ca mântuirea noastra este munca, unirea si cinstea.

Frati soldati,

Cu credinta în Dumnezeu ati înfrânt puterea vrajmasului. Cu armele voastre ati tras pentru vesnicie hotarele tarii.

Cu sângele vostru ati desavârsit si pecetluit jertfele voastre.

De aceea nu îngaduiti ca mâini straine si nelegiuite sa strice ceea ce voi ati savârsit. Pastrati mai departe iubirea de tara si credinta catre Rege. Ati jurat ca veti apara cu ultima picatura de sânge hotarele Patriei. Paziti-le în luare aminte, contra relelor porniri ale vrajmasilor, caci asa au facut parintii si strabunii nostri.

Frati tarani,

Dumnezeul parintilor nostri s-a înduiosat de suferintele noastre si ne-a dat un an îmbelsugat cum rar s-a vazut. Fiti recunoscatori fata de bunul Dumnezeu prin munca si credinta voastra. Înnoiti-va puterile de munca, strângeti cu sârguinta roadele pamântului. Fiti linistiti caci pamântul din Tisa, Dunare si Marea Neagra, l-ati câstigat în întregime.

Pastrati-l cu sfintenie, aparati bogatia lui prin munca si iubirea voastra.

Frati români,

În voi sta nadejdea si puterea acestei tari. Voi sunteti si fericirea zilei de mâine. Iar voi sa nu va agonisiti blesteme, ci binecuvântari.

Dusmanii ne ataca la Nistru si la Tisa. Ei încearca sa tulbure si pacea înauntru tarii.

Mântuirea noastra e munca, cinstea, iubirea de neam si credinta în Dumnezeu.

Fiti cu luare aminte, chemati la calea adevarata si pe cei care s-au ratacit si au trecut în rândurile celor fara neam si credinta. Strânsi în jurul tronului si uniti sub umbra steagului tricolor vegheati la linistea tarii.

Spuneti strainilor si înstrainatilor care încearca sa ne tulbure, ca în jurul nostru s-a format o garda nationala care vegheaza si va lupta contra celor ce voiesc sa semene neîntelegeri între noi.

Români de pretutindeni, muncitori, meseriasi, soldati si tarani, fiti vrednici de stramosii nostri si de înaltimea vremurilor pe care le traim.

(ss) Cercul român al meseriasilor, Sindicatul tractiunii C.F.R., Sindicatul profesional C.F.R., Societatea invalizilor de razboi, Breasla fierarilor etc."

"Constiinta" Anul I. Nr. 1, 30 August 1919.

CONDUCATORII MUNCITORILOR ROMÂNI

Conducatorii muncitorilor români comunisti, nu erau nici români si nici muncitori.

La Iasi: Dr. Ghelerter, jidan; Gheler, jidan; Spiegler, jidan; Schreiber, jidan etc.

La Bucuresti: Ilie Moscovici, jidan; Pauker, jidan etc.

În jurul lor o serie de muncitori români rataciti.

În caz de reusita a revolutiei, presedinte de republica, ce ar fi uzurpat locul maritului Rege Ferdinand, trebuia sa fie Ilie Moscovici.

În parlamentul României Mari la 1919, în timp ce toti deputatii si senatorii tuturor tinuturilor românesti unite, înfiorati de marele act al Unirii, se ridicasera în picioare si aplaudau pe Marele Rege întregitor, acest domn Ilie Moscovici a refuzat sa se ridice, stând jos ostentativ.

ATITUDINEA PRESEI JIDANESTI

Este necesar de subliniat atitudinea presei jidanesti în acele momente de mare primejdie pentru neamul românesc. Ori de câte ori natia româneasca a fost amenintata în existenta ei, aceasta presa a sustinut tezele care conveneau mai bine dusmanilor nostri.

Dupa cum, urmarind evenimentele, usor se poate vedea ca aceleasi teze au fost combatute cu înversunare ori de câte ori ele erau în favoarea unei miscari de renastere româneasca.

Îngrijorarile noastre au fost pentru ei zile de bucurie, iar bucuriile noastre au fost pentru ei zile de doliu.

LIBERTATEA

Libertatea asa de mult contestata azi miscarii nationale, era atunci ridicata la rangul de dogma, întru cât ea trebuia sa serveasca cauza nimicirii noastre.

Iata de pilda ce scria "Adevarul" din 28 Decembrie 1919 sub semnatura lui Emil D. Fagure (Honigmann):

"...Acordându-se dreptul de libera manifestare partidului socialist, nu se poate sustine ca se acorda un privilegiu acestui partid. Oricare ar fi partidul care ar voi sa manifesteze, va trebui sa se respecte acest drept...".

URA

În aceeasi foaie putem citi:

"Ura trebuie sa fie vesnic calauza contra partidului de ucigasi care a domnit în cap cu Ion Bratianu".

Ura iudaica împotriva Românilor e binecuvântata. E sustinuta; se face apel la ea. Nu e o crima. Nu e o rusine medievala.

Când e vorba însa ca Românii sa-si apere drepturile lor încalcate, actiunea lor este etichetata drept ura si ura devine un semn al barbariei, un sentiment înjositor pe care nimic nu se poate cladi.

ORDINEA LEGALA

("ADEVARUL" 5 OCT. 1919)

"S-a ispravit! Prin <<înaltul>> decret lege, pe timpul perioadei electorale se instituie un nou regim mult mai aspru ca înainte, al starii de asediu si al cenzurii, opozitia si tara întreaga este scoasa în afara de lege.

Este pur si simplu regimul dictaturii militare în care singura coroana este atot-puternica. Coroana si partidul liberal, iar ca executor al acestor doua vointe este guvernul de generali........ astfel decretul lege ne interzice atacurile contra coroanei. Daca va fi luat ca un atac spunerea adevarului ca coroana si-a asumat greaua sarcina de a conduce singura si cu partidul liberal tara, acest atac va trebui totusi sa-l dam.

Decretul ne interzice atacul contra formei actuale de guvernamânt, daca prin aceasta se întelege ca nu avem dreptul sa protestam cu toata vehementa contra guvernului actual care este rezultatul vointei neconstitutionale a doua persoane, noi vom protesta...

Daca alta cale nu este deschisa împotriva acestei stari de lucruri, daca am sti ca incitarea la revolta sau contra ordinii asa zise legale, ar avea un efect, ceea ce din nenorocire nu este n-am ezita un singur moment sa o facem, caci contra unui regim dictatorial si de teroare nu exista alt mijloc de lupta.

...Ne socotim în fata unei bande înarmate care se pune în afara de legi si uzeaza de forte brutale...

Cu toate acestea vom flutura acest steag si cazând vom striga totusi: jos tirania; traiasca libertatea".

Iata presa jidaneasca de la 1919.

Deci: incitarea la revolta contra Coroanei, contra formei de guvernamânt si ordinii legale.

INCITAREA LA REVOLTA

("ADEVARUL" din 11 OCT. 1919)

"Nebunii! Unde sunt nebunii?"

"Cum am zis, avem prea multi oameni cuminti si nici un nebun. Ori nebuni ne trebuie. Cei de la 1848 erau nebuni si au dezradacinat regimul boieresc de atunci...

Ne trebuie si noua nebuni. Cu oameni cuminti care despica un par în 14 si tot nu se hotarasc, nu este nimic de facut. Ne trebuie cel putin un nebun, daca nu mai multi nebuni. Ce va face nebunul asta, de unde vreti sa stiu eu?...

...Se cere dar un nebun. Sa vina dar nebunii.

Pâna si socialistii s-au cumintit. Ei au realmente un partid în dosul lor si oameni care n-ar trebui sa aiba frica de nimeni. Frica vad ca n-au. Dar sunt si cuminti. Ca si altadata, I. Nadejde, se tin grapis de starea legala. Cei de la putere civili si militari vor sa-i scoata. Inutila încercare. Tactica lor e starea legala. Chiar când sunt împuscati ca la 13 Decembrie 1918, când sunt snopiti în batai, când Frimu este coborât în mormânt de zbirii sai, socialistii protesteaza, ce-i drept, cu multa demnitate, dar nu se abat de la calea legilor.

În orice caz, ne trebuie nebuni.

Sa iasa nebunii care sa înceapa actiunea ilegala sau în contra legii, împotriva starii de lucruri de astazi.

COROANA

Coroana a constituit întotdeauna pentru Români un patrimoniu scump. Ea fiind garantia unitatii si a rezistentei noastre în fata oricaror primejdii, jidanii n-au pregetat de a o ataca, de a o insulta si de a o compromite prin orice mij