GEORGE  RACOVEANU

 

MISCAREA  LEGIONARà SI  BISERICA

 

            Grija pentru unitatea noastrã în gând mã face sã vã poftesc la examinarea unei probleme care – orice s-ar spune – rãmâne problema centralã a Miscãrii noastre si mândria noastrã cea mai mare, iarã, prin noi, mândria neamului care a putut da lumii un om de proportiile duhovnicesti ale lui Corneliu Codreanu.

            Am tinut sã vã vorbesc astãzi, 15 martie, fiindcã s-au împlinit 3 ani de la moartea în credintã legionarã a Profesorului Nae Ionescu, cãruia problema aceasta i-a fost întotdeauna aproape de suflet si a cãrui capacitate de formulare a realitãtii direct a adus o hotãrâtoare contributie la rezolvarea ei.

            Titlul conferintei – indicând mai degrabã o obisnuintã de limbaj decât raportul real între doi oameni – nu e lipsit de justificare.

            Este adevãrat cã într-o enciclicã a Patriarhilor din 1848, pe numele ei adevãrat :”Scrisoare enciclicã a bisericii, una, sfântã, soborniceascã si apostolicã” (scrisoare semnatã de 4 patriarhi si 29 de episcopi Rãsãriteni si continând un rãspuns la scrisoarea Papei Pius IX Littere ad Orientalers stã scris cã : “pãstrarea dogmei si paza întregului cler si popor bisericesc, strâns unit în dragoste” care fiind însusi trupul Bisericii, sub cãlãuzirea Duhului Sfânt, nu poate gresi”.

            Potrivit acestei definitii – care este cea justã – Legiunea ar fi o parte a trupului Bisericii.

            Când însã, o parte a totului se organizeazã singurã în vederea unui scop, partea aceasta suferã, uneori, transformãri – fiecare ins din noua grupare nu mai este fiecare, ci este asa cum îl hotãrãste stuctura comunitãtii de destin, gruparea din care face de-acum parte. Si când noua comunitate cultivã o conceptie despre lume opusã crestinismului si activeazã în sensul ei, conflictul e deschis. O examinare deci, a noilor pozitii devine  necesarã. Iatã de ce titlul conferintei nu este, deocamdatã, lipsit de îndreptãtire.

            Fãrã îndoialã cã în chestiunea aceasta fiecare din dumneavoastrã are o pãrere formatã. Si e bine cã o are. Rãu ar fi dacã nu ar avea-o. Problema raporturilor dintre Miscarea Legionarã si Bisericã poartã asupra vietii însãsi a miscãrii noastre. Iatã de ce spun eu cã e bine cã, aici, fiecare din dumneavoastrã ati ajuns la o solutie.

            Cã ar fi justã, ori falsã ?  Evident cã o solutie falsã e un rãu. Ca orice lucru fals. Dar mai bine o solutie falsã, decât lipsa preocupãrii.

            Cãci o solutie falsã este o alunecare : dar alunecarea înlãuntrul unui domeniu. Pe câtã vreme lipsa preocupãrii însemneazã situarea ta în afara granitelor acelui domeniu,

            Spre slujirea adevãrului si spre usurarea sarcinii mele tin sã afirm, din capul locului, cã pãrerea fiecãruia din dumneavoastrã, ca si pãrerea mea, în aceastã chestiune nu intereseazã. Aici intereseazã numai douã pãreri :

a.      pãrerea Bisericii,

b.      pãrerea Miscãrii Legionare.

Iatã rostul meu aici, astãsearã, este unul singur, acela de

mãrturisitor. Nu voi veni, deci, cu adevãrul meu. Ci voi mãrturisi, pur si simplu, adevãrul care este.

            Dacã, însã, asupra Miscãrii Legionare ne vom întelege repede, nu tot asa se vor perece lucrurile cu privire la pãrerea Bisericii.

            Domeniul pe care va trebui sã-l parcurgem împreunã e foarte dificil : mãrãcinisuri dese si prãpãstii, la tot pasul. Voi fi, dar, nevoit sã procedez, în prealabil, la unele defrisãri, voi cãuta sã întind unele punti de trecere peste genuni.

            Desigur cã o conferintã despre criteriul adevãrului în Ortodoxie ar fi bine sã preceadã pe cea de astãsearã. Tin sã vã amintesc, cu acest prilej, numai atât, cã adevãrurile religiei crestine ortodoxe nu sunt adevãruri individuale. Viata lor se desfãsoarã într-o comunitate si anume : în comunitatea de iubire care este Biserica. Iarã formularea lor – înscrierea în constient – se face de cãtre sinoade, (sub cãlãuzirea Duhului Sfânt), plecându-se de la principiul, absolut just, cã adevãrul crestin – chiar atunci când e vorba de întelegerea cuvântului lui Hristos e de naturã soborniceascã (conciliarã, sinodalã) si nu rationalã – ratiunea individualã neavând nimic de spus într-o asemenea problemã.

            Iatã garantia dezvoltãrii si formulãrii juste a unui adevãr al Bisericii stã în organicitatea lui – în concordanta lui cu  traditia ; el trebuie sã stea, adicã, structural într-un raport organic cu celelalte adevãruri : trebuie sã se integreze în unitatea organicã a învãtãturii. Nu e în concordantã cu cele formulate pânã la el, se respinge. Stã în concordantã cu ele – rãmâne.

            În învãtãtura noastrã ortodoxã nici un om, nici un sinod nu e mai presus de eroare. “Nu e om care sã fie viu si sã nu greseascã” spune doctrina. Numai trupul Bisericii, întreg unit în dragoste, nu greseste. Si istoria confirmã acest adevãr : au fost episcopi si patriarhi care au gresit ; au fost sinoade care au gresit. Si ce s-a rupt din trup s-a uscat si a murit ; iarã trupul a rãmas si va rãmâne, de vreme ce Duhul Sfânt stã cu el, cãlãuzindu-l. Asa stând lucrurile, în Biserica Ortodoxã vom întâlni o ierarhie a autoritãtii în materie de cunoastere a adevãrului. Hotãrârii unui Sinod Ecumenic nu i se poate opune, de pildã, hotãrârea unui Sinod al unei Biserici nationale din vremea noastrã. Dacã hotãrârea unui Sinod din vremea noastrã contrazice hotãrârea unui Sinod Ecumenic, avem în aceasta dovada cã sinodul din vremea noastrã a gresit. Tot astfel nu putem opune pãrerii unui Sfânt Pãrinte al Bisericii pãrerea unui episcop oarecare, fie el om oricât de luminat. Si nici arãtãrile imnografiei bisericesti, nu le putem rãsturna cu ajutorul vreunei alcãtuiri a cine stie cãrui Doctor, profesor de teologie din vremurile de azi. Într-o disputã teologicã în care eu aduceam mãrturia unui Pãrinte bisericesc, cineva m-a combãtut sprijinindu-se pe o pãrere a lui . . . Chateaubriant.

            Discutând în chipul acesta, nu numai cã ne pierdem vremea zadarnic ; dar producem confuzii : încâlcim drumul întelegerii. Nãdãjduiesc cã atentia dvs. binevoitoare si osteneala mea – si una si alta în conditii care sunt departe de a fi optime – ne vor duce totusi la întelegerea lucrurilor. Din expunerea faptelor se vor desprinde, pe încetul, definitiile, va fi mai bine asa.

            Pentru solutionarea problemei raporturilor dintre Miscarea Legionarã si Bisericã nu voi recurge la citate din Noul Testament, pentru foarte puternicul motiv cã metoda aceasta nu duce la nimic. Sau duce la orice. Ceea ce e tot una !  Cu ajutorul citatelor din Noul Testament eu pot sustine orice : pot sustine contrariile.

            Cine are cunostinte elementare de ermeneuticã biblicã întelege ce spun eu aici.

            În Noul Testament aflãm lucruri privite sub aspecte diferite : aflãm figuri de stil ; aflãm alegorii ; aflãm paronomastii (jocuri de cuvinte). În Noul Testament sunt înfãtisate faptele lui Dumnezeu si cuvinte ale lui Dumnezeu pentru noi ; adicã porunci date nouã.

            Interpretând ad literam o figurã de stil, putem ajunge – precum s-a si ajuns – la concluzia cã prin bunãvestirea pãcii Hristos ne îndeamnã sã ne cumpãrãm sãbii.

            Uitând conditia noastrã omeneascã, uitând cã noi nu suntem dumnezei, vom fi gata a imita gesturi ale Dumnezeirii. Dvs. stiti cã în Noul Testament se aflã porunca neîmpotrivirii, “nu stati împotriva celui rãu”. Si precizarea : de te sileste cineva sã mergi cu el o milã de cale, tu mergi cu el douã ; de vrea cineva sã se judece cu tine ca sã-ti ia haina, tu dã-i si cãmasa ; de te loveste peste o parte a obrazului, tu întoarce si partea cealaltã. Aceastã poruncã a neîmpotrivirii la rãu – din care Tolstoi face cheia de boltã a sistemului sãu si pe care Ghandi, mare admirator al lui Tolstoi, o impune, ca armã politicã unei comunitãti de 400.000.000 – a fost datã peste cap , cu ce credeti ?  Tot cu un citat – numai cu un citat – din Noul Testament. Si anume : cu o faptã a lui Dumnezeu, cu biciuirea de la Templu (uitând interpretatorii acestei fapte cã, pe lângã aceasta, Dumnezeu mai fãcuse vreo douã, trei fapte : soarele, cerul si pãmântul, de    pildã !).

            Omul nu are dreptul sã se aseze cu obrãznicie lângã Dumnezeu pe Tron. El n-are dreptul sã judece din punctul de vedere al Providentei, sã judece sub specie Eternitatis.

            Cã atunci îsi poate permite orice. Îsi poate permite, de pildã, sã ierte orice, fãrã sã aibã calitatea de a ierta). Poate sã ierte fapta lui Iuda ; sau pãcatul comis împotriva comunitãtii de destin din care el face parte ; el, care n-are decât dreptul si datoria de a ierta ce i s-a fãcut persoanei lui).

            Neamul nostru – neam de bun simt – a stiut sã evite, în trecut, primejdia : neamul nostru n-a citit Noul Testament. (Exemplarele Noului Testament ajunse pânã la noi – cele din veacul XVII, ca si cele din veacul XIX – sunt nou-noute – n-au fost cercetate. Desi s-au tipãrit la lungi intervale de timp – între prima biblie (1688) si a doua (1795) stau peste 100 de ani. Asta nu înseamnã însã cã neamul nostru a rãmas neevanghelizat. Nu. În tot acest interval de timp s-au tipãrit multime de prãvãlioare si de ceasloave. În ele era destul Noul Testament, cu dreaptã tâlcuire. Toate aceste cãrticele sunt tocite de rãsfoiri neîntrerupte si pline de picuri de cearã de lumânare. Si mai este ceva : înaintasii nostri se duceau la bisericã unde în cântãrile de la stranã aveau dreapta întelegere a Evangheliei si a Apostolului.

            Mai îndreptãtitã ar fi o discutie a problemei pe baza Evangheliei. Cãci între Noul Testament, pe care-l purtãm noi în buzunar si Evanghelie e deosebire. Din Noul Testament eu citesc si judec cu judecata mea. Judecãtorul suprem al adevãrului e RATIUNEA MEA.

            Evanghelia stã în bisericã, în altar, pe sfânta masã. Credinciosii o sãrutã. (O sãrutã si preotul, dupã citire). Evanghelia contine cuvântul lui Dumnezeu învestit cu putere, cuvântul într-un singur înteles : adevãratul lui înteles.

            (Întelesul acesta al Evangheliei se aflã în cântãrile si în cetirile ce se fac de la stranã, sau din altar).

            Dar ce este în esenta ei Evanghelia ?  Evanghelia este legea desãvârsirii datã omului ce se abate sub povara pãcatului si a nedesãvârsirii. Adevãrul Evangheliei este adevãrul absolut, lãsat spre a fi trãit de oameni în istorie, deci sub semnul relativului. Învãtãtura Evangheliei culmineazã cu porunca : fiti desãvârsiti precum Tatãl nostru din ceruri desãvârsit este !

            Învãtãtura lui Hristos cuprinsã în Evanghelie n-a fost datã ca lumea sã se uite la ea, prin sticlã, ori sã i se închine – spune Nae Ionescu. Învãtãtura evanghelicã a fost lãsatã de Dumnezeu spre a fi trãitã de oameni. Trãirea aceasta a ei fiind un fapt istoric nu poate fi decât relativã. Consideratã în totalitatea ei în timp si spatiu, trãirea aceasta constituie însãsi viata învãtãturii. La învãtãtura evanghelicã se adaugã astfel trãirea eide cãtre noi. Ea nu mai este Evanghelie pur si simplu, ci Evanghelie care a rodit în noi – Evanghelie roditã. Sã nu se confunde, asadar, cuvântul lui Dumnezeu (Evanghelia) care este absolut, cu trãirea lui de cãtre oameni, care, fiind un fapt istoric, nu poate fi decât relativã. Învãtãtura lui Hristos se dovedeste, asadar, a fi un fapt cu o istorie a lui, cu diverse momente ce se înscriu pe o curbã. Curba aceasta este însãsi legea de desfãsurare a posibilitãtilor cuprinse în Evanghelie. Cresterea normalã a Evangheliei în comunitatea de dragoste a Bisericii se cheamã CRESTINISM.

            Am spus : crestere normalã. Cãci s-ar putea sã vedem si cresteri  anormale. Dar împotriva formulãrii false a unei cresteri normale. Biserica are garantii. Toate cresterile, toate rodirile Evangheliei în sânul comunitãtii omenesti si toate formulãrile acestor cresteri sunt – în Ortodoxie – examinate în lumina unui dreptar sigur : ÎNVÃTÃTURA ECUMENICÃ A BISERICII ; adicã învãtãtura recunoscutã valabilã de întreg trupul Bisericii din primele opt veacuri pânã la anul 787 d.Hr., datã la care s-a tinut ultimul sinod ecumenic. Cãci pânã în veacul VIII Biserica lui Hristos nu se rupsese de fapt. Ceea ce întreg trupul Bisericii din vremea celor 8 vecuri povãtuit de Duhul Sfânt, socotise fãrã gres, s-a chemat învãtãturã ecumenicã.

            Învãtãtura aceasta a fost în sapte sinoade generale, tinute între anii 352-787, si denumite, prin glasul Bisericii, SINOADE ECUMENICE.

            Pentru vremurile de azi ecumenicitatea unei învãtãturi nu este altceva decât constatarea IDENTITÃTII acestei învãtãturi fixatã în Sinoadele Ecumenice : deci cu învãtãtura fãrã gres a Bisericii de totdeauna.

            Deosebirea dintre Evanghelie si Crestinism nu e, deci, alta decât deosebirea dintre o sãmântã si floarea crescutã în conditii normale din acea sãmântã. Floarea aceasta – desi virtual este cuprinsã în sãmântã este totusi altceva decât sãmânta.

            Trebuie sã adaug, pentru lãmurirea unora dintre dvs. cã Evanghelia existã prin glasul Bisericii. Ea a fost formulatã în Bisericã, sub purtarea de grijã a Duhului Sfânt. Cea dintâi evanghelie – cea de la Matei – a fost scrisã cãtre 60, adicã la 30 de ani dupã învierea Domnului ; iarã cea din urmã – cea dupã Ioan – cãtre anul 90, adicã la 60 de ani dupã învierea Mântuitorului. Si garantii transmiterii ei, nealterate, în literã si spirit, este Biserica.

            Biserica în care se aflã prezent Dumnezeu – Duhul Sfânt.

            Din cele pânã aici expuse, ati putut desprinde raportul dintre Evanghelie si Crestinism.

            Un om de geniu – care n-a înteles crestinismul (cel putin crestinismul nostru al rãsãritului nu l-a înteles) – l-a caracterizat drept moralã a sclavilor. E fals. În primul rând pentru cã crestinismul e mult mai mult decât un sistem de moralã. CRESTINISMUL ESTE O ÎNTELEGERE PROFUND REALISTÃ A EXISTENTEI. În metefizica crestinã existenta este îmbrãtisatã cu durerea. Dar nu numai atât : recunoscând existenta de fapt a durerii, crestinismul recunoaste totodatã si drepturile la viatã ale durerii. (Cãci durerea n-a venit în lume fãrã pricinã). Recunoasterea dreptului la existentã a durerii nu duce, în crestinism, la resemnare. Pãcatul originar, de la care derivã în TIMP rãul, nu prezintã o demonstrare a necesitãtii rãului. Crestinismul nu luptã, cu orice pret, împotriva durerii. El are altceva mai bun de fãcut. Crestinismul primeste durerea, în care lumea se zvârcoleste ca o râmã pe jãratec, ca pe o realitate pe care el o valorificã. Dacã, adicã, durerea îndeplineste un rost, dacã îsi capãtã un sens în ancorarea noastrã în spre mântuire, durerea poate deveni izvor de nesfârsitã bucurie. Acesta este esentialul.

            În metafizica crestinã – metafizicã lipsitã de dialecticã – deosebirea dintre Evanghelie si Crestinism nu e o floare dialecticã, ci o realitate vie. Deosebirea aceasta nu o fac eu, ci chiar sinoadele ecumenice – sinoadele care ne-au dat Evanghelia. Sinoadele acestea ale Bisericii ecumenice recunosc cã trãirea Evangheliei, fiind un fapt istoric, este relativã. Dar sã venim cu fapte.

            Dvs. cunoasteti doctrina Evangheliei cu privire la ucidere. Atâtia oameni de bunã credintã, dar de perspectivã îngustã, si-au devastat mintea si si-au împovãrat sufletul de pãcat cãutând sã justifice uciderea de om cu Evanghelia ; cu citate, adicã, din Evanghelie. Cãci adevãrul rãmâne neclintit : Evanghelia, porunca desãvârsirii, nu contine – nu poate contine – motive, prime de încurajare, pentru ridicarea vietii semenului nostru. Uciderea aceasta, cu voie, fãrã voie, în legitimã apãrare, ori în atac, rãmâne – nu numai pentru sãmânta absolutului care e Evanghelia, ci pentru Biserica în care rodeste Evanghelia – un pãcat. (Cã uneori Biserica iartã pãcatul, asta nu modificã situatia – PÃCATUL IERTAT nu poate fi confundat cu fapta, cu PORUNCA EVANGHELICÃ. Sã vã feriti de aceastã mare confuzie). Biserica ecumenicã, paznicã a poruncilor din Evanghelie, dar si singura detinãtoare a “adevãrului lucrurilor” nu priveste în acelasi chip pãcatul uciderii ; ci felurit. Cãci, iatã, dacã un ins singuratic a ucis, fãrã voie, ori în legitima lui apãrare, Biserica îl opreste de la împãrtãsanie vreme de 10 ani de zile, ca UCIGAS. Pe cei care ucid însã – cu bunã stiintã – pentru salvarea comunitãtii de destin, pentru salvarea natiei, aceeasi Bisericã ecumenicã îi opreste de la Împãrtãsanie vreme de 3 ani, ca pe niste NECURATI CU MÂINILE. Si cu aceasta punctul nevralgic al problemei noastre este atins.

            Pentru Biserica lui Hristos, pentru Biserica crestinã ecumenicã comunitatea de destin – natiunea – din care facem parte este un fapt firesc. (Cã natiunea, ca realitate istoricã, e o consecintã a pãcatului originar, prin care s-a început istoria, prin care noi am cãzut în istorie, asta e altã chestiune !). Comunitatea de destin – natiunea - nu e numai categoria logicã, ci si colectivitatea realã, care ne defineste pe fiecare din noi ; locul, cadrul si principiul  întregii noastre actiuni si existente în veac. Iarã nationalismul  nu e altceva decât atitudinea care trage toate consecintele îngãduite din faptul firesc cã fiecare din noi apartinem – fãrã putintã de sustragere – unei natiuni. Comunitatea de destin, neaflându-se principial în conflict cu Biserica, ci dimpotrivã, poate totusi în fapt, intra în conflict cu Biserica si anume – când ea – comunitatea – propagã o conceptie despre viatã  si o eticã potrivnicã (sau nu în totul conformã) doctrinei Bisericii. Când, adicã, sãmânta Evangheliei a rodit nefiresc în aceastã comunitate. Sub acest unghi vom examina, dar, cresterea Evangheliei în grãdina Legiunii, spre a putea întelege apoi raportul real dintre Miscarea Legionarã si Bisericã.

            În Miscarea Legionarã nimeni dintre noi nu face doctrinã. Doctrina a fãcut-o cel ce a creat Miscarea – CÃPITANUL – si – în împlinirea testamentului lui – doctrina creazã fapta Legiunii. Sã vedem, asadar, care e doctrina, si care înfãptuirile Miscãrii Legionare. Sarcina mea e aici, usoarã – faptele vã sunt cunoscute. Împreunã vom arunca o privire asupra doctrinei Cãpitanului si asupra actiunii Miscãrii lui, spre a vedea dacã nu cumva nu ne aflãm în fata unei conceptiei despre viatã si a unei etice potrivnice crestinismului.

            Miscarea Legionarã – miscare de mântuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar si de la Icoanã. “De la icoanã si altar am pornit” – mãrturiseste Mota – apoi am rãtãcit o bucatã de vreme, purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toatã curãtia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, rãsletiti, sfârtecati, ne strângem la adãpost, la singura cãldurã si alinare, tãrie si reconfortare a noastrã, readucãtoare de puteri, la picioarele lui Iisus în pragul orbitoarei strãluciri a cerului : la Icoanã”. (La Icoanã).

            Despre vremurile începutului scrie Cãpitanul : “Toti credem în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi”. (Pentru legionari). Si iarãsi :

“Ne-am strâns si mai mult în jurul icoanei. Si cu cât greutãtile ne vor asalta si loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu cât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail si în umbra sãbiei lui”. (Pentru Legionari). Arhangelul Legiunii nu e vreun arhanghel al vreunui cult oarecare ; ci e Arhanghelul Bisericii crestine a Rãsãritului, asa cum îl aratã dogma si rânduiala acestei Biserici :

“El nu era pentru noi o fotografie pe o icoanã ; ci îl simteam viu. Acolo, la icoanã, fãceam de gardã cu schimbul, zi si noapte, cu candela aprinsã.”(Pentru legionari)

Despre alcãtuirea lãuntricã a legionarului si despre rostul Bisericii în viata neamului nostru stã scris în Cãrticica Sefului de Cuib: “Legionarul crede în Dumnezeu si se roagã pentru biruinta Legiunii. Sã nu se uite cã noi, poporul român, stãm aici pe pãmânt, prin voia lui Dumnezeu si prin binecuvântarea Bisericii crestine”. Prin urmare: legionarul crede în Dumnezeu. Nu va crede în Dumnezeu. Întru atât cât e legionar, el crede în Dumnezeu. Pentru CÃPITAN legionarul care nu crede în Dumnezeu este un infirm.

În circulara din 23.II.1936, datã cu prilejul consumãrii unei miselii, el spune, despre unul care isbutise sã se înalte pânã la treapta de Comandant legionar: “L-am sfãtuit atunci sã se retragã cavalereste din rândurile legionare, neputându-se acomoda acestui spirit si credintei necesare unui legionar, pentru a nu creea mai târziu dificultãti organizatiei din cauza constructiei lui sufletesti aparte, cãreia eu  îi gãsisem o infirmitate: imposibilitatea de a crede în Dumnezeu. (Pe care timp de un an încercasem s-o tratez; însã rezultatul se vede).”

Deschid deci o parantezã: situatia eventualilor “infirmi” din casa noastrã e limpede:

a)      Infirmul, care nu se mândreste cu infirmitatea lui,

rãmâne, în nãdejde, în lazaretele dragostei noastre.

b)      Infirmul care si-ar afisa ostentativ infirmitatea, ca pe

o normalitate si superioritate fatã de camarazii lui, ar dovedi a fi un inconstient.

c)      Anticristul – legionarul luptãtor împotriva lui Hristos

– de va încerca sã dea pietrii unghiulare a casei noastre lovituri – cu atât mai piezise cu cât uneltele mintii lui sunt mai ascutite – va trebui tintuit, fãrã milã, sub sticlã, drept pildã miseliei, pentru generatiile viitoare. Trecerea cu vederea, îngãduinta ar fi, în cazul acesta, mare pãcat împotriva datoriei de a tine porunca si a împlini testamentul lãsat de CÃPITAN.

În circulara din 25.X.1936, citim:

“Se vor lua cele mai severe mãsuri cu privire la recrutarea noilor elemente, în asa fel, încât sã nu pãtrundã decât acelea capabile de credintã în Dumnezeu si în viitorul acestui neam.” Si spre a nu mai lãsa loc de interpretãri, iatã ce scrie CÃPITANUL despre Hristos Dumnezeul legionarilor: “Vom învia din morti în numele lui Hristos; adicã în afarã de credinta în Hristos, nimeni nu va fi mântuit.” (Însemnãri)

Sau:

“A înviat Hristos, sãdind nãdejdea Învierii din morti; cã viata nu se terminã aici, la acesti trecãtori 60-70 de ani; cã se prelungeste dincolo; cã ne vom întâlni iar… si nu ne vom mai despãrti niciodatã.” (Însemnãri). La Jilava, în noaptea de Pasti a anului 1938, Cãpitanul astepta cu înfrigurare ceasul Învierii. Dupã multe osteneli isbuteste sã-si procure o lumânare. Scrie el în Însemnãri: “O fi trecut de 12 (noaptea). Poate si de 1. N-am mai auzit clopotele sunând Învierea. Aprind lumânarea si zic: Hristos a înviat!”

Socotesc inutil a mai continua. Învãtãtura Cãpitanului despre Hristos si despre rânduiala Bisericii crestine se aflã la tot pasul, aceeasi, neschimbatã. Ea nu se deosebeste de învãtãtura Pãrintilor Bisericii.

Tin sã fac aici o remarcã. Si sã dau un îndemn. Sunt unii camarazi care înclinã a crede cã în vremea din urmã Cãpitanul… ar fi cãzut în misticism. (Vom vedea imediat ce e cu misticismul.) Cã, adicã, unul ar fi Cãpitanul din “Pentru Legionari” si altul Cãpitanul din “Însemnãri”. E o eroare gravã. Si o impietate. Cãpitanul este un bloc. Existenta lui pãmânteascã ni-l aratã ca pe un mare credincios. A crezut, totdeauna, în Dumnezeu. A crezut în Hristos cel înviat din morti. A fost întotdeauna adânc respectos fatã de rânduielile Bisericii. Cã în însemnãri a formulat mai mult ?  Este evident : prilejul de a sta mai mult de vorbã cu sufletul sãu asupra celor netrecãtoare l-a fãcut sã formuleze mai mult. Dar oare în Pentru Legionari si în Circulãrile nãscute pe câmpul de bãtaie, n-a spus exact aceleasi lucruri ?  Pasii lui au fost pasii Legiunii lui. Cãci asa a fãcut el Legiunea : pe mãsura adâncimii si a bogãtiei lui. Nici un pas al ei n-a fost fãcut fãrã asistenta Bisericii pãrintesti. Amintiti-vã de recrudescenta credintei crestine, din anii de blestem – recrudescentã al cãrui punct culminant l-a însemnat primãvara anului 1938 – si veti întelege ce a însemnat pentru Biserica noastrã româneascã fapta si cuvântul Miscãrii Legionare. Se mira lumea cã Bisericile au devenit neîncãpãtoare. La citirea Evangheliei – la care doar femeile în vârstã mai îngenuncheau – îngenuncheau acum cu evlavie legiuni de tineri. Ei se spovedeau si se împãrtãseau, ca mosnegii.

Drept nevroit omagiu s-a aruncat Legiunii lui Codreanu acuzatia de . . . misticism. Atunci mintea cea mai luminatã, inteligenta cea mai rodnicã a timpului nostru – Nae Ionescu – a avut prilejul sã punã lucrurile la punct. Din expunerea sa dau aici numai un fragment : “Sunt oameni, culturi si civilizatii care cred cã realitatea aceasta sensibilã, în care trãim noi si care constituie experienta noastrã imediatã, nu epuizeazã existenta ; cã, mai mult, existã oarecum douã luni, dintre care una tangibilã – de aici – si alta intangibilã, invizibilã – de dincolo – principiu oarecum si ratiune de a fi a celei de aici. Putinta omului de aici, de a pãtrunde dincolo, în chiar aceastã viatã, constituie experienta misticã a fiecãruia din noi. Pãtrunderea vietii de dincolo în viata de aici, prezenta ei în fiecare moment al istoriei, constituie întelegerea misticã a existentei. Misticismul deci poate fi contestat – dar cu o conditie : ca, anume cei care o fac, sã-si dea seama cã contestã însãsi existenta religiei ; sau, dacã vreti : a oricãrei religii . . .”

Înainte de a trage o concluzie, as vrea sã spun douã vorbe si un cuvânt despre Mota, cu care Cãpitanul, în credinta în Hristos si în Bisericã, a trecut pragul vesniciei îmbrãtisat. Mota a fost crestin adevãrat. Împreunã cu Cãpitanul el a fost ctitor Miscãrii Legionare. Încã din tinerete el scrie despre rostul si puterea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos ; despre “nesfârsitul sir al Apostolilor, al Sfintilor Pãrinti ai Bisericii si al celorlalti Sfinti si Martiri, care rãspândirã si întãrirã Biserica”. În “Pãmântul Strãmosesc” el scrie : “Nu suntem fãuritori ai mântuirii dorite ; ci vrem sã fim simple unelte ale mântuirii, pe care n-o cãutãm în altã parte decât la singurul loc unde se aflã : la Dumnezeu”.

Despre legãtura dintre crestinãtate si neamul nostru, el scrie din Spania :

“Neamul nostru nu poate trãi fãrã credinta noastrã crestinã. Apãrând crestinãtatea, chiar pe pãmânt strãin, noi apãrãm o putere care este izvor al puterii neamului nostru, iar ascultând de îndemnul dragostei de cruce, noi ne supunem, aici în Spania, dragostei pentru neamul nostru românesc”. (Prezent) Mota a trãit precum a învãtat. Si a murit precum a trãit ; a murit pentru Hristos si Legiune. (Nu pentru Legiune). Mã opresc aici si fac constatarea cã nu numai în tara româneascã, ci nicãieri pe tot pãmântul strãjuit de umbra crucii, sãmânta Evangheliei n-a rodit atât de drept, atât de curat si de falnic, precum în casa la a cãrei temelie s-a îngropat însusi Cãpitanul, creatorul ei. Între Miscarea lui Corneliu Codreanu si Biserica lui Hristos nu existã cale deschisã conflictelor. Dimpotrivã. Precizând pozitiile, Cãpitanul scrie, ca un Dascãl al Bisericii :

“Linia istoricã este una : aceea pe care o trãim sub condamnare si sub piatra de moarã a pãcatelor noastre, ale lumii si ale mosi-strãmosilor nostri. Recunoastem cã suntem pãcãtosi ; aceasta este atitudinea legionarã fatã de Bisericã”.(Pentru Legionari). Prin urmare : recunoastem cã suntem pãcãtosi ; cã purtãm, de-a lungul existentei noastre, pãcatele noastre si ale lumii. Si în starea în care ne aflãm, noi ne zbatem, ne jertfim viata, sub aripa ocrotitoare a Bisericii Strãbune, pentru apãrarea crucii ; si pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Nu-mi place sã ocolesc dificultãtile. Fãrã îndoialã cã în sufletele dvs. stãruie o întrebare : “Camarazi de-ai nostri – plenipotentiari ai destinului comunitãtii noastre – au fost adusi în situatia de a pedepsi pe cãlãii sufletului natiei ; cum stau ei, cu fapta lor fatã de învãtãtura lui Hristos ?  Rãspunsul la aceastã întrebare, îl dã Cãpitanul : suntem în stare de oameni pãcãtosi. La rândul ei, Biserica ecumenicã nu pedepseste pe împuternicitii comunitãtilor de destin ca pe niste insi singuratici. Iarã fapta care se cheamã ucidere, uneori e numai NECURÃTIE A MÂINILOR. Doctrina Bisericii spune cã la Judecata cea de pe urmã – unde trebuie sã se tinã seama de tot si de toate – vor învia si trupurile, ca unele care au fost tovarãse sufletelor în timpul vietii si deci solidar rãspunzãtoare. Ei bine, judecata aceasta – judecata desãvârsirii – nu va trece cu vederea vremile, stãrile si motivele care au determinat hotãrâri si gesturi. Cãci dacã Nicadorii nostri n-ar fi trãit adânc toatã tragedia neamului lor ; dacã ar fi fost niste “cetãteni ai lumii” (adicã acea pãlãmidã tigãneascã pe care vântul o mânã pe fata nisipului si unde e umezealã, prinde rãdãcinã, iarã când umezeala s-a dus, îsi ia si ea drumul spre alte locuri) n-ar fi pedepsit, niciodatã, pe Duca.

Hotãrârile Sinoadelor ecumenice – adicã ale supremei autoritãti în Bisericã – nu se pot discuta. Dar cum nu e bine ca în inimile dvs., sã rãmânã vreo umbrã de îndoialã cu privire la adevãrul Evangheliei, vreau sã vã previn cã Evanghelia nu este o utopie. Vreau sã spun cã, adicã, a vrut Dumnezeu ca ea sã fie trãitã si în absolut, chiar în viata aceasta. Cãci scrie în cãrtile de slujbã ale Bisericii : “unde vroieste Dumnezeu se biruieste rânduiala firii”. Biserica noastrã cântã biruinta Cuvioasei Paraschiva care s-a desprins si de patrie si de rudenie. Troparul slujbei Sfintei începe chiar cu aceste cuvinte : “Patria si rudenia ai lãsat . . .” (Aceastã trãire în absolut a Evangheliei o cântã Biserica si Sinoadele ei. Adicã aceleasi Sinoade care ne învatã cum sã întelegem Evanghelia). Pânã acum însã, aceste biruinti, aceste scoateri din istorie, s-au operat numai individual, colectivitãtile rãmânând, cu legile lor, în istorie. (Aceasta n-a înteles-o Gandhi când a propus unei colectivitãti de 400.000.000 trãirea poruncii neîmpotrivirii, poruncã cu care se biruie hotãrât ; însã dincolo de istorie). Functiunea Evangheliei este aceea de a chema spre înãltimi ; de a tine în noi treazã nostalgia absolutului si a desãvârsirii. Ne înãltãm pe cât ne ajutã neputinta noastrã. Nu avem dreptul sã spunem cã de cãdem de pe “scara lui Iacov” nu avem vinã. Vinã avem. Cã nu suntem singuri în aceastã lume. De aceea ne vom ruga neîncetat pentru pãcatele noastre. Am vãzut cum a rodit Evanghelia în casa noastrã ; în Miscarea noastrã Legionarã. Am înteles cã doctrina si fapta Legiunii închid poarta oricãrui conflict între Miscarea Legionarã si Biserica ecumenicã. Biserica lui Hristos cel înviat din morti aflã în aceastã Miscare un instrument prin care neamul nostru este abãtut pe calea mântuirii. Biserica ecumenicã nu poate sã nu se bucure vãzând cum floarea unui tineret se rupe de bucuriile muritorilor si se jertfeste de bunã voie pentru zidirea unei tãri frumoase si curate ca soarele si puternice si ascultãtoare de Hristos.

Dacã însã Biserica ecumenicã nu poate sã se bucure vãzând florile crescute din sãmânta Evangheliei semãnate în grãdina Legiunii, bucuria aceasta s-ar fi cuvenit, ca în primul rând, sã fie a Bisericii lui Hristos din tara româneascã. Ei bine, cum a fost primitã aparitia Legiunii de cãtre Biserica “oficialã”, de cãtre clerul nostru bisericesc ?

Cum ne-au primit Pãrintii Episcopi care sunt chip Tatãlui o aratã în chip plastic însusi Cãpitanul, în Însemnãrile sale din 1938 : “Un copil care nu si-a vãzut de mult pe tatãl sãu se repede sã-l îmbrãtiseze. Când copilul se apropie, tatãl îl primeste cu rãcealã si-l loveste cu palma peste gurã, scotându-i doi dinti . . .” Si mai departe : “Biserica pãrinteascã”, “Biserica strãbunã” ne loveste. Patriarhul e si prim-ministru, în numele cãruia se fac toate ; de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri !  În palatul Patriarhiei, în ziua de Pasti a anului 1938, Patriarhul acesta rosteste, în fata a 60 de preoti veniti sã-i ureze viatã cu pace si iertare tuturor, potrivit cântãrii Bisericii "Sã iertãm toate, pentru Înviere"” , sentinta :”mai bine sã moarã unul pentru popor”(Patriarhul Miron se dovedea a fi om umblat prin Scripturã). Cel ce batjocorea Evanghelia prin chiar faptul îndeletnicirii lui cu “ocârmuirile publice” – aducea, asadar, citat din Evanghelie !  El adãuga, pentru a întãri cuvântul, cã în vinele Cãpitanului “nu curge  un strop de sânge românesc”. Sfatul lui a fost chiar în cursul acelui an : Cãpitanul a tinut natiei cel mai mare discurs al sãu. Si cel din urmã.

Urmasul în cinste al Patriarhului Miron, Patriarhul Nicodim, avea sã procure guvernului, în toamna anului 1939, tot din scripturã, o motivare a îngrozitoarelor asasinate comise în acea toamnã. Si toate acestea nu pentru vreun temei doctrinar, cã aceasta nu era mãcar cu putintã. Ci pentru cã asa cereau cei ce-i fãcuserã episcopi si patriarhi ; asa cerea guvernul. Au iesit atunci din rânduri cãlugãrii si preotii de mir cei sãraci. Cãlcând disciplina cãlugãreascã si ascultarea preoteascã, pãrãsind pe pãstorii cei nãimiti, ei au îmbrãcat cãmasa verde, au înfruntat primejdia, au plãtit cu viata credinta lor. Si au spãlat, astfel, rusinea de pe obrazul clerului Bisericii românesti din al 4-lea deceniu al veacului XX.

Pãrintii episcopi n-au întrebat niciodatã Stãpânirea de ce au fost clerici împuscati ; nici mãcar asupra numãrului celor împuscati n-au cerut lãmuriri. Au primit si portofolii ministeriale. Si au tãcut.

Este adevãrat cã aceastã atitudine a lor, constantã, fatã de Miscarea Legionarã, a fost pãrãsitã o singurã datã : în primãvara anului 1937. Dupã înmormântarea lui Mota si Marin guvernul a cerut, ca de obicei, Sinodului sã ia unele mãsuri împotriva clerului care a participat la înmormântarea celor doi luptãtori ai Crucii. Spre surprinderea generalã, Sinodul a dat un rãspuns care a smuls Cãpitanului cuvinte de admiratie. A scris el atunci :

“Pentru mine atitudinea de acum, istoricã, a Bisericii Ortodoxe este un început de mãrire, un început de atitudine de Împãrat” (Circulara 64, 1937). Iarã Nae Ionescu scrie despre aceeasi atitudine :

“Rãspunsul Sfântului Sinod al Bisericii noastre privitor la amestecul preotilor în politicã este – de la 1919 si pânã acum, adicã de când urmãresc eu linia pe care se miscã actiunea bisericii oficiale – cel dintâi act izvorât din rãspunderea fatã de asezarea, rosturilor si destinul Ortodoxiei” (Predania, nr.4, 1937).

Atitudinea aceasta din 1937 a Sinodului a rãmas fãrã a doua zi. Cãci acelasi Sinod a rãmas mut, fãrã glas, la ororile comise de dementa stãpânitoare. Mai mult : fiecare episcop în parte si toti laolaltã au felicitat, încurajând crima. Cum se explicã atunci gestul din 1937 ?  Simplu : dupã înmormântarea celor doi martiri legionari, tara întreagã nu se mai îndoia de biruinta Miscãrii Legionare. Guvernul însusi a mãrturisit-o mai târziu : “am avut noroc cã n-au îndrãznit mai mult”.

Pãrintii episcopi, deci, cãutaserã si ei sã se punã bine cu stãpânirea ce se zãrea, falnicã, la orizont (Dupã vechea   rânduialã . . .).. În România Legionarã, într-o Românie în care apele vor intra în matca lor fireascã, nimeni nu se va mai încurca în câmpul de activitate al altuia. Starea de dezechilibru în care se afla comunitatea încetând, va înceta si rãzvrãtirea împotriva vechii rânduieli. Cãci ceea ce pân-atunci era lucru firesc, de-acum nu va mai fi firesc. Clerul bisericesc va trebui sã rãmânã la rosturile lor firesti, povãtuitor cu putere spre calea mânãstirii : sfintitor al fãpturii, prin oficierea ierurgiilor al cãror sâmbure sunt Sfintele Taine.

O Românie legionarã – care va creea conditiile necesare unei dezvoltãrii firesti a lucrãrii preotesti – va fi în drepturile ei sã pretindã clerului exact ce pretinde legionarului : seriozitate, muncã, credintã, spirit de jertfã. Pe plan duhovnicesc.

Deci, darã :

1)      Pãrintii episcopi ai României Legionare îsi vor aduce

aminte cã Pãrintii Apostoli si Sfintii Pãrinti i-au numit “Chipuri ale Tatãlui celui ceresc”.

2)      Preotii de mir nu vor avea nicicând prea mult timp

spre a se îngriji de sufletele încredintate lor spre mântuire.

3)  În România Legionarã cel mai legionar dintre cãlugãri va fi acela care-si va tine mai cu strãsnicie fãgãduintele lui cãlugãresti, cele trei fãgãduinti : sãrãcia desãvârsitã, omorârea voii proprii, castitatea (În România legionarã cãlugãrul, ori preotul de mir în uniformã legionarã si cu pistol la centurã va fi o sinistrã arãtare). În mânãstiri nu va mai seca unt-de-lemnul rugãciunii. Atât de fundamental lucru este rugãciunea Bisericii pentru mântuirea neamului omenesc, încât Sfintii pãrinti nu se opresc a spune cã : “Mai bine sã înceteze soarele din cãlãtoria sa decât sã înceteze cetirea Psaltirii”.

Iarã Cãpitanul nostru scrie :

“În momentul în care mânãstirile si bisericile nu se vor

mai ruga, tara aceasta se va prãbusi”. În rânduiala Bisericii crestine a Rãsãritului are atât de mare însemnãtate, încât stã scris cã de se va întâmpla sã ia foc biserica în timpul Liturghiei – dupã ce se va fi trecut de un anumit moment al ei – preotul nu va mai putea pãrãsi altarul : el va arde acolo împreunã cu Sfintele Taine. Iarã dupã cucerirea Constantinopolului si transformarea Sfintei Sofii în moschee, evlavia crestinã a nãscut o legendã de adâncã semnificatie. Spune legenda cã se oficia Liturghia în biserica lui Iustinian I când necredinciosii nãvãlirã înlãuntrul strãlucitului lãcas, spurcând si pângãrind. Atunci s-a întâmplat minunea : preotul liturghisitor a dispãrut cu Sfintele Taine dupã un zid tainic. De atunci el tot asteaptã ca Sfânta Sofie sã fie redatã slujbei crestine ; ca sã-si continue Liturghia întreruptã. Si aceasta se va întâmpla, cu certitudine absolutã, de vreme ce Liturghia nu poate rãmâne întreruptã.

În România Legionarã Biserica lui Hristos va trebui sã cunoascã si calea împãrãteascã. Dar aceasta prin vrednicia ei. Închei aceastã mãrturisire de credintã cu cuvintele Cãpitanului, aflate în Circulara nr.64, 1937 :

 “Cred cã e bine ca Ortodoxia noastrã sã stie cã cineva nu-i Împãrat pentru cã împãrãtia de alãturi s-a dãrâmat ; ci întrucât are inimã de Împãrat, simte puteri de Împãrat si ia hotãrâri si atitudini de Împãrat. Am credinta cã în marea lume a Ortodoxiei, Biserica României va juca cândva cel mai mare rol”. 

(Conferintã tinutã în fata grupului legionar Weimar-Buchenwaldîn seara zilei de 15 martie 1943).