(fragmente)
Editura Miscarii Legionare, MADRID 1980
Scrierea de fata trateaza doctrina Miscarii Legionare.
Primul lucru care trebuie avut in vedere cand se intreprinde o asemenea cercetare, este de a se stabili marginile subiectului, de a se preciza ce anume intra in cuprinsul lui. Pentru ca nu toate declaratiile, afirmatiile, cugetarile Intemeietorului Miscarii fac parte integranta din patrimoniul ei doctrinar. Exista o serie de idei mai putin caracteristice, care reflecta vicisitudinile istorice prin care a trecut neamul nostru si fata de care Miscarea a trebuit sa ia atitudine. Anticomunism, antiiudaism, antipoliticianism, nu sunt decat accidente in dezvoltarea ideologica a Legiunii. Disparand cauzele care le-au provocat, vor disparea si atitudinile mai sus amintite, ca efecte ale lor. Pentru a intelege aceasta serie de "anti", trebuie sa le raportam la situatiile politico-nationale specifice care le-au dat nastere, chestiune pe care am lamurit-o intr-un studiu publicat in 1958, "Actualitatea Capitanului". Doctrina legionara, in fundamentele ei ultime, este o noua conceptie asupra lumii si a vietii. Corneliu Codreanu nu s-a imobilizat intr-o atitudine pur negativa, nu s-a multumit sa combata numai relele care macinau vigoarea neamului nostru, ci a oferit acelora care l-au urmat o noua perspectiva a existentei. Numai aceasta parte pozitiva si creatoare din gandirea Capitanului, numai acest fond inalterabil de idei, insensibil la schimbarile istorice, poate sa figureze, cu depline drepturi, intr-un studiu inchinat doctrinei legionare. Restul, fara a-i tagadui necesitatea sau importanta, trebuie asezat in cadrul trecator al programelor politice.
Pentru elaborarea doctrinei legionare, trebuie sa ne adresam scrierilor ramase de la Intemeietorul Miscarii Legionare, Corneliu Zelea Codreanu si de la colaboratorul sau cel mai apropiat, Ion I. Mota. Intrepatrunderea spirituala si intelectuala dintre Capitan si Mota este asa de perfecta, incat ceea ce unul afirma, celalalt intregeste sau dezvolta. Mai sunt si alti ganditori legionari -Corneliu Georgescu, Alexandru Cantacuzino, Vasile Marin, Puiu Garcineanu, Mihail Polihroniade, Vasile Cristescu- de o valoare exceptionala, dar pentru o cat mai exacta circumscriere a fenomenului legionar, pentru a nu-l expune la variante de interpretare, este neaparat necesar sa ramanem la lasamantul doctrinar al lui Codreanu si Mota.
La intocmirea acestei lucrari m-a calauzit gandul sa dau expresie unitara cugetarilor lor, raspandite in mai multe publicatii sau transmise pe cale orala si consemnate de alti legionari. Aceasta sinteza doctrinara e realizabila datorita faptului ca viziunea Capitanului nu e o conceptie straina de existenta mea si a tuturor legionarilor. Ne-am impletit viata cu idealul legionar, ne-am hranit sufleteste din seva lui si ne-am maturizat politic si spiritual odata cu etapele de dezvoltare ale Legiunii. Doctrina legionara expusa in aceasta carte nu e o constructie de cativa ani, ci s-a acumulat si limpezit progresiv in suflet, chiar de cand am pasit pragul Legiunii. Ea este transmisiunea vie a unui crez, insusit in cursul a nenumarate lupte si incercari. Vorbim din centrul unei realitati traite de noi insine. Nu intreprindem acest studiu cu ochii unui strain. Expunem tezele fundamentale ale unei conceptii de viata care a crescut in propria noastra constiinta. Conceptia Capitanului reprezinta in acelasi timp si propriul nostu stil de viata si al intregii generatii care i-a ascultat si urmat chemarea. Suntem asa-zicand in doctrina si nu facem altceva decat sa expunem intr-o forma sistematica propria noastra experienta despre marile adevaruri legionare.
Doctrina legionara nu este o schema rece de idei. Nu s-a creat rational si n-a existat la origine sub un sistem de gandire, care apoi, prin efectul propagandei, sa cucereasca aderenti si sa fie adoptat ca baza ideologica a unei organizatii. In stadiul ei initial, doctrina legionara a existat ca stare de spirit, pe care Corneliu Codreanu a fixat-o in cateva propozitii: credinta in Dumnezeu, increderea in misiunea noastra, dragostea dintre legionari si folosirea cantecului ca mijloc de manifestare a noii spiritualitati. Aceasta noua orientare spirituala in viata neamului nostru, aceasta noua atitudine in fata vietii, nu e creatia exclusiva a lui Corneliu Codreanu si a manunchiului de prieteni cu care a intemeiat Miscarea. Ea s-a plasmuit din energiile creatoare ale intregului neam si este expresia actiunii convergente a mai multor factori: "Legiunea, in adancul ei, -marturiseste Corneliu Codreanu- in acea stare de spirit nevazuta, n-am creat-o eu. Ea este rezultatul unei conlucrari. Ea s-a nascut din contopirea urmatoarelor elemente: 1. Aportul nostru de simtire 2. Aportul de simtire a altor Romani 3. Prezenta in constiinta tuturor a martirilor neamului 4. Indemnul pamantului patriei si 5. Binecuvantarea lui Dumnezeu" (Corneliu Codreanu - Pentru Legionari, p.332) Pe masura ce Miscarea s-a dezvoltat, s-a simtit si nevoia sa se precizeze impulsul initial din care a luat nastere. Explicatia rationala a fenomenului legionar nu creaza insa nimic nou pe plan spiritual. Piatra din capul unghiului fusese pusa. Primele principii n-au variat in esenta. Doctrina fixeaza numai in simboalele mintii si da circulatie unei stari de spirit preexistente. Marea insemnatate a lui Corneliu Codreanu consta in faptul ca a captat efervescenta politica si spirituala a generatiei lui, convertind-o intr-o energie ordonata. Fara de interventia lui, momentul generatiei de la 1922 s-ar fi destramat in aspecte politice minore. La chemarea Capitanului, a raspuns o intreaga generatie, aceea care s-a ridicat in tara noastra dupa intaiul razboi mondial, confirmand cu ampla ei adeziune justetea conceptiei legionare. In cativa ani, Miscarea a depasit cadrul restrans al unei generatii, pentru a lua proportiile unei revolutii nationale, spre care s-au indreptat apoi toate nadejdile de mantuire ale neamului nostru.
Generatia crescuta in duhul Capitanului a intrat in lupta cu o totala daruire de sine. Nici o generatie romaneasca nu a insemnat in etapele ei de maturizare un dramatism mai covarsitor, o problematica a existentei mai chinuitoare si un simt al raspunderii mai ascutit. Din elementele de elita ale acestei generatii, putine se mai gasesc astazi in viata. Aproape toate au cazut implinind legea elitelor, care cere tuturor care se socotesc in randurile ei sa alerge acolo unde primejdia este mai mare pentru Neam ai Crestinatate. Jertfa lor cutemuratoare, legata de adanci dureri omenesti, devine si mai plina de inteles, prin acceptarea ei constienta. Moartea lor nu a fost o moarte intamplatoare, ci marturia suprema a unui sens de existenta. Ei au murit pentru a pune temeliile unui lumi mai bune si mai drepte. Sufletul lor, purificat in vapaia sacrificiului suprem, ilumineaza pana la mari departari cararile neamului nostru.
Daca incercam acuma sa facem un bilant al doctrinei legionare, adica ce "oameni noi" a creat in realitatea vietii, e suficient sa pomenim pe Mota. Daca o doctrina a dat un singur exemplar de talia lui Mota, daca s-a gasit un singur legionar care sa traiasca si sa moara dupa modelul legionar intrevazut de Capitan, atunci aceasta doctrina si-a dovedit viabilitatea. S-a facut dovada suprema ca a creat un om nou, capabil sa traiasca in spiritul acestui crez si sa se jertfeasca pentru el.
Dar in afara de Mota au existat atatea ilustre figuri legionare care au urmat acelasi drum al onoarei nationale si al sacrificiului pentru Neam si Christos. Alturi de ei mii si mii de legionari necunoscuti au baut din acelasi "ulcior al vietii" si s-au impartasit din aceeasi moarte. Jertfa miilor de legionari anonimi, care, intr-o aparitie meteorica si-au incheiat viata lor pamanteana, e tot atat de vrednica sa fie relevata, pentru ca acestia au mers atat de departe cu sacrificiul lor incat n-au pus pret nici pe cunoasterea lui in istorie. Originile acestei lucrari, cum am spus si mai inainte, trebuie cautate in experienta intima a celui ce o scrie. E doctrina legionara traita de un legionar. Este proiectia reflectata a propriei lui vieti legionare. Cum insa viata celui ce-o scrie a avut o amploare neobisnuita, prin functiunile si responsabilitatile ce le-a exercitat rand pe rand, el a avut prilejul sa-si confrunte trairea lui legionara cu o multime de alte experiente ale destinului si vietii legionare.
Eram la Eforie, pe tarmul Marii Negre, in vara anului 1928, cand Ionel Belgea mi-a atras atentia asupra deosebirii dintre antisemitismul cuzist si legionarism. Faceam parte din acelasi cuib si preocuparile noastre se desfasurau paralel, fiind amandoi studenti in filosofie. Nu mi-a spus decat atat: "Legionarismul este cu totul altceva." La insistentele mele sa-si precizeze ideea, n-a putut sa-mi dea nici o lamurire in plus. Nu stia nici el mai mult. "Vei vedea mai tarziu". El anticipase cu cativa ani dezvoltarea doctrinara a Legiunii. Inteligenta lui sclipitoare patrunsese pana miezul lucrurilor si se manifesta prin intuitii intelectuale. El izbutise sa surprinda gandirea Capitanului in faza de germinatie si a putut sa-mi dea, daca nu o explicatie, cel putin o indicatie. Cand a aparut Carticica Sefului de Cuib, in 1933, lucrurile erau clare. Ipoteza lui Belgea, a unei alte perspective a luptei nationaliste decat a cuzismului se verificase. Acel moment a fost pentru mine ca o revelatie si un punct de plecare pentru cercetari ulterioare. In afara de Ionel Belgea, au fost si altii de la care mi-am imbogatit sufletul cu elemente de doctrina legionara. Adeseori o simpla imagine, un cuvant cazut in mijlocul unei discutii, o observatie judicioasa, au fost suficiente ca sa-mi descopere noi aspecte ale fenomenului legionar. Cu unii dintre ei, cu cei asaltati de nelinisti metafizice, am avut schimburi de opinii lungi si rodnice, privitor la structura Miscarii si substanta ei inalterabila. Amintesc in primul rand pe Constantin Stoicanescu, apoi pe Nicolae Petrascu, Augustin Micu, Afilon Dorca, Horia Cosmovici, Crisu Axente, Emil Bulbuc, Grigore Manoilescu, Traian Puiu, Mircea Dimitriu si Mircea Musetescu. Am invatat apoi mult de la marii disparuti Corneliu Georgescu, Ion Banea, Vasile Marin, Vasile Christescu, Iordache Nicoara, Puiu Garcineanu, Alexandru Cantacuzino, Iancu Caranica. Rezultatele doctrinare la care ajunge un legionar, fie prin efort personal, fie imbogatindu-si experienta cu invatamintele altor legionari, nu constituie inca doctrina legionara. Ele reprezinta numai o dispozitie interioara, o cheie, pentru a intelege textele ramase de la Capitan si Mota. Din propria noastra viziune ramane doctrina legionara numai ceea ce rezista la acest examen, la aceasta confruntare cu izvoarele ei. Restul trebuie sa cada, oricat de interesante ne-ar parea ideile noastre, fiind un adaos subiectiv.
Evident, fiecare legionar isi poate lua indrazneala sa spuna ceva, sa completeze sau sa dezvolte anumite aspecte ale doctrinei legionare. Conceptia de viata a Miscarii nu e incheiata si nici nu se poate incheia, deoarece nu e un sistem de gandire osificat, o doctrina moarta. Ea se gaseste in permanenta stare de creatie, ea este o neliniste perpetua pentru a smulge noi sensuri existentei. Inainte mergatoarea doctrinei e starea de spirit a Legiunii, care se exprima printr-o multiplicitate de activitati, inclusiv cea intelectual-interpretativa. Acesta e fenomenul legionar propriu-zis, aceasta dinamica a spiritulu in lupta cu realitatile. Cum spiritul creator nu se poate stinge niciodata, rezervele lui fiind inepuizabile, tot astfel expresia lui doctrinara nu se poate fixa definitiv. Doctrina legionara este o doctrina deschisa, expansionista, si de aceea, ca sa nu ne ratacim, trebuie permanent sa raportam propriile noastre investigatii la textele de baza. Niciodata nu trebuie sa spunem: "Ce-a spus Capitanul si Mota, a fost pentru vremea lor. Acum sunt alte vremuri." Ce-au spus ei, formeaza cadrul doctrinei legionare, marile ei arcuiri, si nu se mai poate schimba. Numai in interiorul dimensiunilor lor de gandire, avem voie sa aducem aportul nostru de cugetare si totdeauna cu grija ca sa se potriveasca cu ansamblul. Ca la o catedrala, care, dupa ce a fost planuita si terminata de mesteri, poate fi impodobita de sculptori si pictori.
In aceasta lucrare, cum va vedea cititorul, prezentam un material nou. Noi perspective, noi deschideri de domenii, noi filoane, o doctrina legionara mai dezvoltata, dar tot atat de bine va putea observa ca toate "innoirile" nu sunt decat implicatii ale afirmatiilor de baza. Sub forma potentiala, aceste adaosuri preexista in primele principii, asa cum ele au fost formulate de Capitan si Mota. Nu am facut nici un pas fara sa consultam pe Capitan si sa avem acoperirea lui. Am mers inainte, dar pe fagasul indicat de el.
Capitanul n-a mai avut timp sa dea conceptiei lui ultimele retusari, pentru ca dusmanii i-au luat viata inainte ca volumul al doilea din "Pentru legionari" sa fie intocmit si publicat. Marea Crima a avut intre alte tragedii si acest efect ca ne-a lasat orfani de un imens si nepretuit tezaur doctrinar. La sfarsitul primului volum, el anunta cuprinsul celui de-al doilea: in afara de continuarea istoricului Miscarii, el isi mai propunea sa trateze problemele sociale si statale din Romania si sa intervina cu noi consideratii asupra "omului nou". Din planul de lucru ce si l-a faurit referitor la al doilea volum, rezulta ca se gandea la intregiri si dezvoltari ale doctrinei expuse in primul volum. Bazati pe aceasta indicatie, am socotit de datoria noastra sa contribuim la completarea doctrinei legionare, atat cat ne ajuta puterile, tinand seama de uriasa distanta ce separa pe urmasul lui la conducere de Intemeietor. Am pus multa pasiune in acest studiu, vrajit de nebanuitele perspective ce le deschide mintii omenesti doctrina legionara, si nu am ocolit nici o greutate din textele Capitanului, chiar cand era mai prudent, pentru a nu tulbura anumite sectoare de opinie, sa nu facem caz de ele. Conceptia de viata a Capitanului, admirabil impletita cu cugetarile lui Mota, formeaza un corp de doctrina, incat daca o caramida este scoasa de la locul ei, intreaga constructie se naruie. Fidelitate fata de Capitan, inseamna in primul rand fidelitate fata de conceptia lui despre lume si viata, caci din ea deriva apoi toate celelalte fidelitati, de ordin politic, statal, social, cultural si chiar sistemul de organizare al Miscarii.
Folosirea Sfintei Scripturi pentru legitimarea doctrinei legionare nu trebuie sa surprinda pe cititor si nici sa-l induca in eroare, crezand ca ne-am apucat sa facem teologie. Orice doctrina cu pretentii de a reforma societatea are nevoie de un fundament metafizic, de un manunchi inalterabil de principii. Democratia si-a intemeiat existenta pe credinta in infailibilitatea ratiunii, comunismul are la baza filosofia materialista, national-socialismul pleaca de la dogma rasista, iar fascismul s-a proiectat in mistica statului. Miscarea Legionara si-a cautat izvoarele in crestinism.
Specificul Miscarii Legionare, cum remarca Puiu Garcineanu, este ca reprezinta o miscare "structurata religios". A fi structurata religios nu inseamna a fi religie, confesiune sau secta, cum ne-au acuzat unii rauvoitori, ci a cauta solutii de tip crestin problemelor politice, economice si sociale. Si, in genere, a da o indrumare crestina societatii omenesti pe toate planurile. Politica nu poate fi despartita de religie. Politica reprezinta prelungirea fireasca a religiei in domeniul realitatilor sociale. Crestinismul trebuie incorporat total societatii si mai ales in aceste momente de dezorientare si anarhie mondiala, el trebuie sa devina motorul revolutiei moderne. Miscarea aparand in epoca noastra, este necesar sa-i precizam si pozitia doctrinara fata de curentele filosofiei moderne. Doctrina legionara apartine tipului de filosofie a existentei, dar de o specie aparte, neintalnita la alti reprezentanti ai ei, bazata pe o esenta-existenta, cum vom explica in cursul lucrarii, si fara a fi tributara vreunuia dintre sistemele cunoscute sub acest nume. Ea s-a dezvoltat independent de gandirea apuseana, neavand alte izvoare de inspiratie decat Evanghelia si geniul neamului nostru. Nu facem aceasta afirmatie pentru a ne conforma unei directii filosofice la moda, ci pentru ca nicaieri ca in textele sacre nu a fost mai exaltata persoana umana. Omul, cu aspiratiile lui creatoare, se afla in centrul de proiectie al crestinismului. Tot astfel daca in cursul expunerii ne referim la anumiti filosofi, aceasta nu trebuie interpretata ca ne-am avanta pe urmele filosofilor. Numele sau ideile pomenite sunt simple puncte de reper pentru intelegerea anumitor capitole. Fara indoiala ar fi o aventura intelectuala indrazneata confruntarea doctrinei legionare cu diferitele sisteme filosofice. Suntem convinsi ca am ajunge la rezultate surprinzatoare. Dar aceasta incursiune in alte filosofii constituie o incercare aparte, care nici n-ar putea fi inteprinsa atata vreme cat doctrina legionara nu este reunita intr-o forma convenabila.
30 Noiembrie 1978
Elemente de doctrina legionara
Pentru a cunoaste si aprecia un organism politic, nu e deajuns sa analizam manifestarile lui exterioare, aflate intr-o stare de continua prefacere, ci trebuie sa strabatem dincolo de aceasta zona a nestatorniciilor, pana la fiinta lui launtrica, pana la conceptul sau imanent. Atitudinile unui partid sau miscari politice nu pot ramane stationare, pentru ca trebuie sa se orienteze clipa de clipa, dupa modificarile ce intervin in campul realitatilor sociale, dupa noile constelatii ce se ivesc intre oameni. Sub invelisul acestui panta rei al politicului, vom descoperi insa o constanta de valori, un manunchi de idei si energii cu caracter de permanenta, care tind sa se realizeze in societate in masura ingaduita de prezenta si rezistenta altor forte. Numai intelegerea acestui cadru ideologic intim, ne ridica la justa interpretare a unui fenomen politic.
Ideea fundamentala a doctrinei legionare este crearea unui om nou in mijlocul colectivitatii romanesti, care sa constituie punctul de plecare al unei mari transformari spirituale in viata neamului nostru. Acest individ inzestrat cu calitati de erou va avea misiunea sa trezeasca energiile amortite ale neamului, sa-l ridice din starea de suferinta in care se zbate si sa-l indrepte pe caile indicate de marirea si onoarea lui nationala. Toate incercarile de a imbunatati soarta poporului nostru -miscari, partide, curente de opinie, programe, doctrine, forme de stat- care ignora realitatea sufleteasca a oamenilor, sunt neputincioase in fata gravelor probleme nationale si nu pot decat sa multiplice numarul deceptiilor si sa mareasca neincrederea in fortele natiunii. "Strigati in toate partile -rasuna cuvantul ingrijorat al lui Corneliu Codreanu- ca raul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra caruia trebuie sa se lucreze in momentul de fata. Sufletul individului si sufletul multimii. (Corneliu Z. Codreanu, Carticica Sefului de Cuib, p.111) In cartea lui de capetenie, "Pentru Legionari", repeta cu mai multa insistenta si durere acelasi avertisment: "Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe. Aceasta este parerea noastra. Ca deci, nu programe trebuie sa cream, ci oameni, oameni noi ... De aceea piatra unghiulara de la care porneste Legiunea este omul, nu programul politic" (Corneliu Zelea Codreanu - Pentru Legionari, p.285-286) Potrivit gandurilor ce le exprima Corneliu Codreanu, adevarata lupta a Miscarii Legionare nu se desfasoara in sfera rivalitatilor politice, ci se poarta inlauntrul sufletului omenesc. Realizarea obiectivelor politice ale Miscarii nu e posibila decat in masura in care "omul nou" invinge pe cel vechi in fiecare dintre noi si astfel iluminarea ce s-a produs in sufletul nostru se extinde in toate ramurile vietii nationale. Miscarea Legionara, inainte de a fi o miscare politica, indeplineste o inalta functiune educativa in viata neamului nostru, "are mai mult caracterul unei mari scoli spirituale (C.Z.C. - Carticica Sefului de Cuib, p.111), in care daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou." (C.Z.C. Carticica Sefului de Cuib, p. 86)
Ce reprezinta conceptul de "om nou"? In ce directie tinde sa dezvolte educatia legionara noua faptura romaneasca? Omul nou este intr-adevar -asa cum ar vrea sa-l exprime cele doua cuvinte- o aparitie nemaiintalnita in istoria neamului nostru? Urmareste Miscarea Legionara sa creeze un tip de existenta romaneasca rupta de toate legaturile trecutului si zidita numai din nazuintele demiurgice ale viitorului? O astfel de presupunere nu numai ca nu are nimic de-a face cu conceptia legionara, dar o tagaduieste in intregime. Omul nou marturisit de Legiune este "omul crestin" actualizat in cadrul istoriei romanesti. El a fost vestit lumii acum 2000 de ani de insusi Fiul lui Dumnezeu in decursul existentei Sale pamantene. Ca numaratoare de ani este vechi de doua milenii, dar ca noutate spirituala, ca putere de rodnicie in suflete, e plin de avanturi revolutionare si se bucura de stralucirea unei vesnice tinereti. Omul nou este dramatica traire a unei generatii, care simte crescand in sufletul ei imboldul de a se apropia de Dumnezeu, de a regasi calea care duce spre El, descoperind-o, dupa multe rataciri si deznadejdi, in intoarcerea catre adevarurile fundamentale ale vietii, in reinvierea virtutilor eterne ale sufletului omenesc, asa cum ele stralucesc in viata Mantuitorului si impodobesc invataturile lui. Aceasta directie crestina in crearea omului nou a fost intiparita Legiunii din cel dintai ceas al existentei sale. Primele inceputuri de viata legionara au fost formulate de Corneliu Codreanu in patru propozitii fundamentale, dintre care cea dintai era credinta in Dumnezeu: "Toti credeam in Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cat eram mai incercuiti si mai singuri, cu atat preocuparile noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu si spre contactul cu mortii nostri si ai neamului. Acestia ne dadeau o tarie invincibila si o seninatate luminoasa in fata tuturor loviturilor." (C.Z.C. - Pentru Legionari, p. 281) Ion Mota a lamurit substratul crestin al Miscarii inca de la primul numar al revistei "Pamantul Stramosesc", organul de informatie si doctrina al noii grupari politice, intr-un articol intitulat atat de semnificativ "La Icoana": "Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e instapanirea din noi a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, de dreptate, virtute ... Eu sunt calea, adevarul si viata, e sentinta neclintita a lui Iisus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat, pentru a primi scanteia vietii pe care s-o redam Neamului nostru." (Ion Mota - Cranii de lemn, p. 20) Aceste randuri, desi scrise in perioada luptelor din tinerete, sunt iluminate de mari hotarari interioare si dezvaluie o constiinta crestina viguroasa si plina de sentimentul raspunderii. Sprijinul pe care il cauta Ion Mota in invatatura crestina, pentru a zidi apoi pe aceasta temelie integul edificiu legionar, nu are sensul generic al unei indepartate filiatiuni de idei cu crestinismul, ci este o traire cutremuratoare a lui, un efort intens si permanent de a-l primi in sufletele noastre si de a-l raspandi in tot ce are el mai adanc si mai consecvent cu viata Mantuitorului. "Care este masura crestinatatii noastre, - se intreaba Ion Mota intr-un articol de mai tarziu, scris cu prilejul Craciunului din 1936, atunci cand fiorul sfant al unei jertfe pe care avea sa o indeplineasca ii inunda tot mai mult fiinta - dupa ce cunoastem ca sufletele noastre s-au apropiat de Dumnezeu? Raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile in ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raportului cu semenii? Ci vom fi intrebati daca a fost ceva viu sufleteste in noi, vom fi intrebati ce disolutii sufletesti s-au intamplat in noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie... Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat in viata noastra interioara? Ce biruinte asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mantuitorul care se naste? Masura invierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales in masura jertfei personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite... Jertfa este masura crestinatatii noastre. (Ion Mota - Cranii de lemn, p.205-207) Omul nou postulat de Capitan ca "piatra unghiulara a Legiunii" nu se poate naste, asadar, decat acolo unde spiritul crestin a rodit in forma lui cea mai pura. Numai ca urmare a acestui proces de increstinare interioara se dezvolta si calitatile eroului asezat in slujba neamului. Atributele sale nationale sunt nedespartite de fiinta lui crestina si prind radacini in suflet numai dupa gradul de asimilare al luminii crestine. In viziunea lui Corneliu Codreanu, legionarul trebuie sa fie "un om in care sa fie dezvoltate, pana la maximum toate posibilitatile de marire omeneasca ce se afla sadite de Dumnezeu in sangele neamului nostru. Tot ce-si poate imagina mintea noastra mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastra mai mandru, mai inalt, mai drept, mai puternic, mai intelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz, iata ce trebuie sa ne dea scoala legionara! Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptatii, cu puterile lui Dumnezeu infipte in suflet, va duce neamul nostru pe caile maririi lui." (C.Z.C. - Pentru Legionari, p.286-287)
Din cauza suportului crestin al doctrinei legionare, am fost invinuiti adeseori de adversarii nostri ca am fi mai degraba o miscare religioasa, care nu s-ar deosebi prea mult de toate acele curente, secte si organizatii ecleziastice desprinse ca niste aschii din trunchiul bisericii. Oricat de sumar s-ar interesa cineva de doctrina Miscarii si nu e de la inceput pornit sa o defaime, poate sa se convinga, fara greutate, cat e de falsa aceasta parere. Miscarea Legionara nu urmareste sa innoiasca crestinismul, ci sa innoiasca natiunea. Ea nu vrea sa creeze un crestin nou, ci un roman nou. Crestinismul atat sub aspectul trairii interioare cat si ca valoare doctrinara si sacramentala, s-a transmis oamenilor prin mijlocirea bisericii lui Christos. Biserica a fost instituita de Mantuitorul ca sa pastreze si sa raspandeasca mostenirea lui spirituala: de la aceasta realitate intangibila purcede si Miscarea la innoirea sufletului romanesc, la restaurarea chipului stralucitor al "omului crestin" din noi. Legionarii cred in misiunea mantuitoare a Bisericii lui Christos, recunosc asezareasi randuielile ce si le-a statornicit in decursul vremurilor, participa la tainele ei si o apara cu sangele lor. Miscarea Legionara si-a insusit numai spiritualitatea crestina ca axa de valorificare a realitatilor politice, dupa cum alte organisme politice au facut apel la acelasi izvor sau au recusrs la fundamentari de alt caracter (filosofia iluminista, marxista, rasista, etc), dar scopurile ei nu difera de ceea ce isi propun in programele lor alte partide romanesti. Ea se considera in serviciul neamului romanesc si telul ei este sa asigure poporului roman conditii optime de dezvoltare istorica. Cu deosebire, ca noi nu vedem cum s-ar putea realiza ideea nationala, in toata puritatea ei, si cum ar putea fi ferit de rataciri drumul unui popor, fara de acceptarea prealabila a ideii religioase, care reprezinta adevarul primordial al vietii. Ideea religioasa inchide in sine ideea nationala, o planteaza in sufletele popoarelor, o apara de toate impuritatile si o ridica pana la maximum de rodnicie. Nu poate fi cale mai buna si mai aducatoare de biruinte pentru un neam decat aceea pe care a pasit odinioara Mantuitorul.
Daca omul nou ar fi numai o problema de cadru sufletesc, de circulatie interna a fiintei noastre, nepasatoare de ceea ce se intampla dincolo de sfera mantuirii personale, atunci Miscarea Legionara s-ar fi cristalizat sub aspectul unui puternic curent de regenerare morala al poporului nostru, cu efecte probabil prelungite si in alte sectoare de activitate. Misiunea ce i-a fost incredintata de intemeietori, nu cunoaste insa o astfel de intrerupere spre lumea din afara, nu se epuizeaza in luptele interioare din constiinta, ci imbratiseaza si spatiile vaste ale colectivitatii nationale. Eroul iesit din scoala Legiunii tinde sa transforme natiunea dupa modelul viu din sufletul sau, sa creeeze o alta ordine sociala care sa corespunda mai bine cerintelor lui interioare. Scoala spirituala a omului nou nu este un fel de curs preparator, indispensabil activitatii politice, un fel de scoala de cadre, ci inseamna necontenita straduinta a sufletului de a se depasi pe sine insusi, de a-si birui impulsurile inferioare, lasand loc liber numai avanturilor sale celor mai generoase. Din aceasta realitate imanenta se desprind apoi toate actele vietii lui, toate preocuparile pentru existenta si viitorul natiunii, ca un fel de prelungire din lumea nevazuta in lumea vazuta. Ca sa intrebuintam termeni de circulatie mai curenta, fenomenul spiritual reprezinta in Miscare infrastructura, iar toate celelalte realizari, politice, sociale, economice, culturale, sunt invelisuri care se adauga printr-o crestere organica dinaluntrul sufletului spre lumea exterioara.
Caracterul pe care Miscarea Legionara vrea sa-l imprime societatii romanesti e o consecinta fireasca a primatului pe care ea il recunoaste factorului spiritual in organizarea tuturor manifestarilor de viata ale unui popor. Cum insa spiritualitatea legionara nu este de origine filosofica, ci si-a ancorat premisele in invatatura Evangheliei, inseamna ca principiile crestine, pe care se sprijina educatia omului nou, sunt chemate sa dea nastere si natiunii innoite. Miscarea Legionara proclama necesitatea, fixandu-si obiectivele in aceasta directie, ca valorile crestine sa fie scoase din surghiunul in care traiesc astazi la periferia istoriei nationale si sa se extinda aplicarea lor in viata politica, economica si sociala, adica in sfera de realitati care pana acum au fost guvernate exclusiv de forta interesului. Insemnatatea pozitiei adoptate nu consta in expunerea ei teoretica -ideile acestea avand multe antecendete in istoria gandirii omenesti- ci in elanul de traire care o insoteste, in dispozitia interna a miscarii noastre de a introduce innoirile proiectate in cadrul colectivitatii romanesti. *** Ceea ce caracterizeaza criza actuala a omenirii este forta compacta cu care se manifesta si cadrul universal in care s-a amplificat. Nu mai e un popor, o patura sociala, o institutie care sufera, ci intreaga umanitate, cu toate activitatile si toate natiunile pe care le cuprinde. Nu faptul crizei alarmeaza, ci intensitatea si proportiile ei. Nu e un anumit rau care ne chinuie, ci o avalansa a raului. Nu s-a produs o catastrofa, ci o descarcare de catastrofe. Nu auzim un geamat izolat, ci o mare de gemete. N-a izbucnit un strigat de ura, ci un uragan al maniei oarbe. Aceste simptome grave nu pot fi atribuite unui fenomen trecator, ci indica o criza de structura, cu efecte decisive pentru soarta intregii umanitati. E o scadenta, si nu mai e o etapa.
Omenirea se apropie cu pasi repezi de punctul culminant al experientei sale luciferice, care a inceput in Europa acum cateva secole si s-a intins astazi pe suprafata globului. In peripetiile ce le strabate nu se pune la incercare numai forta ei actuala, ci se repeta intr-o zvacnire ultima de orgoliu si durere, toate momentele de inaltare si declin ce le-a trait in existenta ei multimilenara. Daca acest proces de disolutie sufleteasca nu va fi intrerupt printr-un gest colectiv de mare eroism si dezinteresare, printr-un fapt istoric de epopee, nimic nu mai sta in calea omului luciferic sa vehiculeze destinul omenirii pe linia amagitoare a puterii lui nemarginite. Manat de permanenta trepidatie a poftelor si instinctelor, de nesatietate, care nu-i mai da liniste, de vointa concentrata numai in directia intereselor viciate, el vastinge, in cele din urma si cele mai ascunse vestigii de spiritualitate. In aceasta clipa de opacitate desavarsita a constiintelor, omenirea va atinge un grad de inraire atat de mare incat intreaga ei existenta se va transforma intr-o vale a plangerii, intr-un infern al durerii, al mortii, al cruzimilor si lasitatii. Nici o adiere de speranta nu va mai bate din acel ceas. Binele uitat in cine stie ce ungher sufletesc va fi prea neinsemnat ca sa mai indreptateasca existenta intregului. Atunci va lua sfarsit colaborarea divino-umana pe pamant intr-un sens lamentabil pentru om. Cauza lui Dumnezeu, tradata de indolenta si lipsa de barbatie a omului, va cunoaste un triumf fulgerator prin aparitia ostilor ceresti pe campul de bataie. Ele vor sfarama domnia Anti-Christului si vor alunga in haosul de unde s-au dezlantuit puterile contropitoare ale raului. Ne aflam in stadiul final al luptei dintre bine si rau. De aici nu mai poate urma decat o mare innoire spirituala sau o prabusire iremediabila. Salvarea mai e posibila atata vreme cat parghiile de comanda ale sufletului n-au alunecat cu totul din mainile noastre, cat timp demonicul nu si-a sarbatorit biruinta deplina asupra puterilor vii din noi. Un pumn de lumina daca mai ramane in suflet si el poate sa devina izvorul unei fulgeratoare renasteri interioare. Drumul mantuirii este unul singur: acela al regasirii cu Dumnezeu. Sa nu cautam solutii pentru rezolvarea crizei contemporane, una si aceeasi in individ, neam si viata internationala, pana ce n-am raspuns chemarii Lui de dragoste. Sa nu ne avantam in paienjenisul problemelor politice, sociale si economice cata vreme cauza cauzelor a ramas nelamurita. Pentru a aduce alinare lumii, trebuie sa ne vindecam mai intai pe noi insine de raul care ne mistuie inauntru, caci tulburarea din afara nu e altceva decat reflexul dezordinii din constiinta noastra. "A reda lumii frana si carma morala, iar nu numaidecat o bucata de paine mai mult si o economie materiala mai buna, iata calea de solutionare acestei vitale probleme umane." (Ion Mota - Cranii de lemn, p.68) Sa parasim, asadar, pozitia falsa in care ne-am asezat fata de ordinea creatiunii si sa acceptam cadrul natural de existenta al omului. Sa inlaturam primatul absurd al interesului din organizarea vietii omenesti si sa-l inlocuim cu drepturile suverane ale dragostei. Sa renuntam la inselatorul sentiment de atotputernicie pe care ni-l imprumuta o gresita apreciere a creatiunilor umane si sa ne facem vrednici de atotputernicia singura pe care ne-o confera gratia lui Dumnezeu. Sa marturisim nereusita tuturor incercarilor omenesti pentru o mai dreapta asezare a societatii si sa ne indreptam nadejdile spre singurul mijloc care de poate mantui: masura crestinatatii noastre.
Progresul social il constituie "tot ceea ce este in armonie cu legile morale", zice Ion Mota. Un din aceste legi s-a dovedit a fi mai mare decat toate celelalte, fiind asezata chiar de Mantuitorul la baza tuturor virtutilor omenesti: legea dragostei.Servindu-ne de indreptarul ei, nu vom gresi niciodata pe drumul de innoire al neamului, pentru ca am fi calauziti necontenit de insasi puterea lui Dumnezeu. Nu poate exista problema de organizare omeneasca, oricarui domeniu ne-am adresa, politic, economic, social sau cultural si nici antinomie de interese, oricat de grava si insolubila ne-ar parea, care sa nu-si gaseasca o dezlegare multumitoare in cadrul de armonie pe care-l faureste dragostea. "Dragostea este cheia pacii pe care Mantuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Pana la sfarsit, ele se vor convinge, dupa ce vor fi ratacit, cercetat si incercat totul, ca, in afara de dragostea pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletele oamenilor, ca o sinteza a tuturor insusirilor omenesti si trimitandu-ne-o prin insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu exista nimic care sa ne poata da liniste si pace." (C.Z.C. -Pentru Legionari, p.300)
Omenirea a suferit, inca din timpuri imemoriale, de nostalgia unei epoci de aur, care ar fi existat candva pe pamant si s-ar fi stins apoi din pricina rautatilor care au navalit in lume. In acest vis nostalgic staruie, de fapt, in constiinta oamenilor reminiscenta existentei pierdute a paradisului, dupa cum ne explica unii autori. Epoca de aur nu a existat niciodata pe pamant, dar, daca o astfel de era de beatitudine ar putea sa se iveasca vreodata in istoria umanitatii, ea nu s-ar putea numi altfel decat epoca dragostei.
Organizarea colectivitatilor umane depaseste puterea de intelegere a omului. Ea este opera lui Dumnezeu. Odata cu inceputul istoriei, Dumnezeu a fixat si cadrul ei de desfasurare. Dupa cum a stabilit legile de miscare ale universului material, tot astfel s-a ingrijit si de buna functionare a universului social. Acestei axiome sociale, nescrise in coduri si constitutii, dar transmisa indivizilor si popoarelor odata cu impulsul Divin al creatiunii, Corneliu Codreanu i-a dat urmatoarea formulare: "Individul in cadrul si in slujba neamului sau." "Neamul in cadrul si in slujba lui Dumnezeu si a legilor Dumnezeirii." (Corneliu Z. Codreanu - Pentru Legionari, p.66) Sau, cum spune Mota intr-o alta formulare: "Adevarul primordial al vietii sociale e constituit din ideea religioasa si ideea nationala." (Ion Mota, Cranii de lemn, p.51) Exista si o ordine ierarhica, un raport de subordonare intre individ, neam si Dumnezeu. Fiecare dintre entitatile inferioare devine mai vie, mai rodnica, mai stralucitoare, in masura in care participa la realitatea de ordin superior si, dimpotriva, cu cat una din ele se inchide mai mult in sine, devenind mai egoista, cu atat si vitalitatea proprie se ofileste. Individul nu se poate rupe din mijlocul neamului sau, dupa cum neamul nu se poate instraina de Imparatia lui Dumnezeu, fara ca prin aceasta smulgere din mediul lor firesc de existenta sa nu le altereze potentialul lor creator. Individul se condamna singur la sterilitate, isi suprima singur fecunditatea si elanul de indata ce paraseste traseul prinicpal al creatiunii, iar neamurile vor suferi sanctiuni progresive cu gradul de indepartare de la linia lor adevarata de implinire, putand merge aceasta degradare pana la stingerea lor definitiva din istorie.
In loc de aceasta orientare inteleapta, Eurpoeanul a preferat un salt in necunoscut. Dumnezeu a fost izgonit intr-o sfera mai abstracta de preocupari, facandu-l oarecum raspunzator de lipsurile organizatiei medievale, iar omul s-a declarat pe sine insusi atoatestiutor si unic plasmuitor al destinului sau. Renasterea este o trecere de la extrema Divina la extrema umana a relatiei individ-neam-Dumnezeu. Individul sfarama cadrul ingust al randuielilor medievale, dar, in frenezia eliberarii, nu observa ca s-a proiectat dincolo de sfera armoniilor supreme. Exaltarea in care traieste, bucuria de a se sti liber in fata universului material, de a se putea masura cu fortele lui colosale, il face sa uite ca renuntand la gratia Divina, isi stinge insasi flacara din care se intretine propria lui creatiune. Catava vreme, un secol, doua, trei, sleirea energiilor creatoare ale omului nu se va observa, pentru ca se alimenteaza din rezervele acumulate de societate in perioada de antrenament crestin, dar daca nu se va intoarce sub acoperamantul cerului, pana ce nu si-a compromis insasi posibilitatile de refacere, va veni un moment cand nu va mai semana a om. Niciodata omul n-a fost mai slavit decat de insusi Mantuitorul nostru, niciodata persoana umana n-a cunoscut o intruchipare mai sublima decat atunci cand Christos i-a luat atributele ei vremelnice. Renasterea, descoperind individul, n-a facut altceva decat sa revina la o teza esential crestina si numai exagerand rolul individului in societate, hipertrofiindu-i misiunea, imbolnavidu-l de trufie si deposedandu-l de adevar, a intrat in conflict cu perspectiva Divina de realizare a istoriei. Omul, participand la natura Divina, era chemat sa scruteze singur orizonturile vietii sale si sa-si faureasca singur destinul. Cadrul social de manifestare in care trebuie sa lucreze nu-i stanjeneste libertatea personala, ci i-o completeaza, ferind-o sa rataceasca nauca si sa se destrame in actiuni fara rost. Ea nu se rezuma numai la modalitatile de trai in comun, ci conditioneaza si viata culturala, in care trebuie sa recunoastem telul suprem al vietii colective pe pamant.
Cultura n-ar fi posibila, daca pamantul ar fi populat de o umanitate nediferentiata etniceste. Cultura este un produs al geniului national, o proiectie a lumii de visuri, idealuri si aspiratii ale unui popor. Cand Dumnezeu a stabilit un sistem gradual de afirmare a disponibilitatilor omenesti, El n-a facut un act de autoritate, destinat sa reglementeze conduita unor fiinte inferioare, ci S-a calauzit ca un bun si prevazator Parinte. De aceea toate incercarile omului de a-si defini destinul prin mijloace proprii si independent de planul Divin principiile de organizare ale societatii sunt sortite infrangerii. Privelistea istorica a acestor straduinte prometeice nu e lipsita de maretie, dar nu e mai putin adevarat ca se merge pe un drum fara iesire. E o constatare la indemana oricui ca haosul din viata sociala creste cu cat ne apropiem de timpurile moderne si dezordinea va continua sa se intinda atata vreme cat omul va starui sa rezolve probleme care depasesc putintele lui. Valoarea practica a sistemelor pe care le-au imaginat rand pe rand europenii pentru a-si organiza viata colectiva nu depinde nici de stiinta care a fost pusa la contributie si nici de bogatia experientei politice a autorilor lor, ci exclusiv de coeficientul de participare la constructia lor a relatiei individ-neam-Dumnezeu.
Din momentul ce ne-am asezat pe axa verticala de traire individ-neam-Dumnezeu, simtim cum se limepzeste intreg rostul vietii noastre pamantesti si cum se grupeaza intr-o armonie perfecta toate problemele care ne framanta cugetul. Orice incercare de a imbunatati viata sociala, intrebuintand exclusiv forta, e condamnata nereusitei, chiar cand telurile urmarite s-ar acoperi cu prototipul Divin. Singurul drum ce ne sta deschis este de a convinge si antrena natura umana la realizarea binelui colectiv. Nu impartasim parerea ca realitatile sociale pot fi sistematizate prin interventii rationale, ci suntem bucurosi daca le putem servi cu umilinta pe caile indicate de Creator. Cadrul de convietuire umana nu trebuie inventat de nimeni, ci numai descoperit in constiinta noastra, in manifestarile popoarelor si in revelatiile Divine. Caracteristica lui fundamentala este ca nu poate fi adus la viata decat intr-o atmosfera de libertate, atat externa, dar mai ales interioara. Este necesara asadar contributia noastra activa pentru ca ordinea sociala sadita de Dumnezeu in sufletele oamenilor sa se desprinda din anonimat si sa-si dezvaluie treptat stralucirile. Nu ni se ofera de-a gata, ci trebuie sa o meritam prin zelul ce-l aratam la infaptuirea ei.
Acest cadru reprezinta un sistem social prefect adecvat naturii omenesti si universal valabil. El nu vine de la oameni, ci de la spiritul etern al adevarului. Indivizii si popoarele vor propasi in masura respectului ce-l vir arata acestei legi fundamentale si vor suferi infrangeri ori de cate ori se vor abate de la indrumarile ei. Stadiul de desavarsire sociala se masoara dupa progresul ce l-a facut relatia individ-neam-Dumnezeu in viata unui neam. Increstinarea lumii aduce cu sine si armonia sociala. De la venirea lui Christos in lume, cursul istoriei a fost conceput de intelepciunea Divina sa devina un imens fluviu de dragoste, care-si incepe primele lui soapte in sufletul individului, se largeste in albia neamului si se revarsa maiestuos la picioarele Tronului Dumnezeiesc.
Exista un "individualism anarhic care schimonoseste si sterilizeaza simtirea, dragostea si durerea pentru neamul tau". (Ion Mota, - Cranii de Lemn, p.105) Individualismul anarhic, nepasator fata de soarta neamului, invoca principiul libertatii pentru a-si justifica ostilitatea lui fata de comunitatea nationala. Aceasta atitudine ne obliga si pe noi sa facem o incursiune in domeniul libertatii personale pentru a verifica daca afirmarea plenara a individului nu se poate realiza altfel decat repudiind fiinta neamului, cum sustin partizanii libertatii anarhice. Raporturile dintre individ si colectivitate nu pot fi definitiv clarificate fara a cunoaste in prealabil esenta libertatii personale.
a) Libertatea exterioara
Pentru a proceda metodic, trebuie sa ne multumim la inceput cu o definitie provizorie a libertatii, care trebuie sa fie insa atat de larg conceputa incat sa nu ridice protestele nimanui.
In aceasta prima si generoasa acceptiune, formula care poate intruni consensul tuturor oamenilor nu poate fi decat "expansiunea nelimitata a individului". Aceasta semnificatie a ideii de libertate poate sa dea satisfactie si celor mai absurde pretentii.
Vom vedea insa la sfarsitul expunerii ca definitia cu care pornim la drum, "expansiunea nelimitata a individului", nu e tocmai atat de absurda, ca daca nu ne spune ce reprezinta libertatea in continutul ei intim, constituie totusi una din caracteristicile ei fundamentale.
Trebuie sa delimitam mai intai planul vazut al libertatii de planul ei nevazut. Pentru marea majoritate a oamenilor, libertatea personala se confunda cu libertatea exterioara, cu libertatea sociala, cu cuantumul lor de afirmare in universul colectiv. Libertatea interioara le retine prea putin atentia. Actul social le absoarbe fiinta, prelungindu-se in intimitatea eului lor.
Libertatea exterioara sau sociala nu exista in realitate. O entitate colectiva incepe sa existe numai din momentul ce intra in functiune un sistem de restrictii al manifestarilor individuale. Societatea nu poate dainui altfel decat socializand pe individ, impietand permanent asupra libertatii lui, supunandu-l la un stil de viata mai mult sau mai putin gregar. In societate predomina regimul necesitatii, care poate deveni mai bland, mai tolerant in anumite epoci, dar care nu va disparea in nici o imprejurare, nici chiar atunci cand societatea e zguduita de revolutii in numele ideii de libertate. Libertatea exterioara nu se va putea emancipa niciodata de sub tutela constrangerilor sociale in asa masura incat sa corespunda tendintei de "expansiune netarmurita a individului".
b) Libertatea interioara
Adevarata libertate este de natura interioara. Ea isi are radacinile infipte in suflet si nu este tributara nici unei oprelisti sociale. Numai in sfera vietii psihice expansiunea nelimitata a individului devine o realitate tangibila. Numai pe teritoriul ei nu exista pietre de hotar. Singurul ei inamic este omul insusi, omul care nu-i constient de prezenta libertatii in eul sau si o cauta cu infrigurare in lumea externa.
Cand individualismul anarhic se ridica impotriva neamului, in numele carei libertati vorbeste? "Se ridica", accentuam, pentru ca indiferenta individului fata de neam nu e un act "indiferent", o stare neutrala, o atitudine inofensiva, care poate fi tratata cu indulgenta. Nu e necesar ca individul sa faca acte directe de ostilitate contra neamului pentru ca sa ajunga in conflict cu el. E de ajuns aceasta indiferenta, aceasta "sterilizare a simtirii, a dragostei, a durerii pentru neamul tau", pentru ca sa se numere printre inamicii lui.
Vom incerca si noi sa examinam in continuare, din perspectiva interioara a libertatii, raportul dintre individ si neam, cu scopul de a clarifica presupusul dezacord ce-ar exista intre cele doua realitati. Servind natiunii sale, individul isi oprima elanurile sale personale, sau, dimpotriva, libertatea lui se potenteaza, desfasurandu-se intr-o perspectiva mai vasta?
c) Libertatea anarhica
Libertatea anarhica apartine speciei comune omenesti. Ea se bucura de cea mai mare raspandire. Frecventa cu care apare, se explica prin usurinta cu care se obtine. E suficient sa ne lasam purtati de curentul constiintei, de combinatiile care se fac si se desfac la suprafata ei, pentru a ne simti liberi.
Conform acestei doctrine, omul liber sufleteste nu se va putea realiza decat in masura in care va refuza sa-si subordoneze viata unui comandament unic. Conduita lui trebuie sa ramana intr-o stare de permanenta nedeterminare, neaservita nici unui ideal, nici unei legi. Idealul l-ar constitui tocmai aceasta pastrare neatinsa a initiativei. Nu putem sti ce vom face maine, pentru ca nici o punte nu ne leaga trecutul de viitor. Prevederea este un gest ostil libertatii. Ceea ce stim cu preciziune, este ca nu avem nici o obligatie de indeplinit, nici un stapan de slujit si in fiecare clipa urmam jocul capricios al combinatiilor psihice.
O analiza mai severa a conditiilor in care apare si se manifesta libertatea anarhica ne va indeparta si de la acest drum. Cum vom dovedi in continuare, profesionistii libertatii anarhice se lasa condusi de o fantasma a spiritului. Libertatea anarhica inseamna in fond trairea unei vieti care ocoleste problemele ei fundamentale.
In ce consta falsitatea acestei conceptii? Daca individul nu-si alege un ideal in viata, un scop caruia sa-i serveasca, atunci fiecare fapta a lui este produsul unei inspiratii de moment. Motivele actiunilor se schimba la nesfarsit... Cate actiuni, tot atatea motivari felurite.
Aceste motivari se prezinta, in aparenta, sub un aspect de spontaneitate, de joc gratios al sufletului. Luandu-le mai bine urma, vom descoperi insa in structura lor un element generator, o axa de constituire: sunt impulsurile predominante ale individului, gusturile lui cele mai pronuntate, impresiile care l-au covarsit. Individul traieste cufundat intr-o mare de chemari si atentii, care il striga din toate partile, supunandu-l la un adevarat asediu. O constiinta lipsita de un factor selectiv, va aluneca pe linia celei mai mici rezistente, se va indrepta intr-acolo unde curentul interior s-a format mai puternic. In loc ca individul sa manuiasaca singur feluritele posibilitati de actiune ce i se ofera - cum isi imagineaza - e aservit de imboldul predominant intr-un anumit moment si redus la un mijloc de realizare al acestuia. Din subiect e degradat la obiect, din plasmuitor al realitatii devine unealta unor fenomene straine de fiinta lui intima. In dorinta lui de a fi liber, individul uita rolul sau activ in univers si ajunge prada elementelor periferice ale sufletului. In loc de a poposi pe tarmul libertatii, sfarseste in scalvie, o sclavie cu totul aparte, caci nu-i simte apasarea. El nu serveste unui singur stapan, ci la mai multi. Anarhia motivelor duce la o libertate aparenta, caci in fond nu e altceva decat o sclavie deghizata.
d) Libertatea determinata
Contra primejdiei de disolutie a persoanei umane nu exista decat un singur remediu: introducerea unui factor regulator in viata sufletesca. In loc de a ingadui ca actiunile noastre sa se dezlantuie de la sine, lasandu-ne tariti intr-o parte sau intr-alta de motivatii intamplatoare, oprim dispersiunea fortelor interioare si le supunem unui curs ordonat. Trairea anarhica este inlocuita cu o traire reflectata.
Este perfect adevarat ca legea interna pe care se angajeaza individul sa o respecte este propria lui opera si a luat aceasta hotarare pentru a iesi din stadiul libertatii anarhice. Dar obiectiunea noastra nu se refera la acest moment, la momentul solemn cand printr-un act de libera dispozitie ne-am hotarat sa punem ordine in viata noastra sufleteasca, urmand cutare sau cutare drum. Nu. Ci la libertatea in sensul expansiunii nelimitate a individului. Nu iese ea mutilata dupa aceea, dupa ce incepem sa suportam consecintele actului de autodeterminare? Individul se bucura de libertate numai in faza deliberarii, adica numai atata vreme cat n-a cazut deciziunea care elimina intamplatorul din actiunile lui. Dar dupa ce a trecut aceasta clipa suprema, inceteaza de a mai fi liber. Viata lui ia o forma prestabilita. De acum inainte actiunile lui intra sub puterea unei legi, rapindu-le spontaneitatea si exuberanta anterioara. Individul e silit de propria lui hotarare sa strabata un drum jalonat, fara noutati si fara surprize. Surprizele pot veni din afara, din lupta ce-o poarta pentru implinirea obiectivului ales, dar interior itinerariul lui este incheiat. Spiritul ca valoare universala, ca sete de a cuprinde nemarginirea, nu se mai poate afirma. Actul de autodeterminare se verifica a fi in ultima analiza un act de instrainare a libertatii. Individul se incovoaie sub jugul unei noi sclavii, schimband o iluzie a libertatii cu o alta iluzie a ei.
Putem dovedi acest adevar si prin agitatia ce se instaleaza in constiinta odata cu sistemul de traire determinist. Vointa nu se consuma numai in sens pozitiv, in serviciul realizarii directe a telului ales, ci trebuie sa mai vegheze ca rezistentele ivite in interior sa nu rastoarne noua ordine sufleteasca. Vointa trebuie sa asigure printr-o represiune permanenta dictatura legii interne.
In opozitia ce se formeaza in constiinta contra normei unice de conduita am fi inclinati sa deslusim rebeliunea elementelor centrifugale ale sufletului, care se framanta sa scape din stransoarea in care sunt pironite de vointa. Ele continua sa se agite, cautand sa sparga digul ce l-am ridicat in constiinta impotriva lor, dar mai sunt si alte energii care opun rezistenta cursului disciplinat ce l-am impus vietii noastre. Odata cu complexele periferice ale sufletului, se manifesta si revolutia libertatii ultragiate. Curentele ostile autoritatii centrale din constiinta reprezinta o autoritate sufleteasca mixta, in care tendintele anarhice sunt potentate de procesele libertatii crucificate. Natura spirituala a omului se simte oprimata si ar vrea sa evadeze din tarcul in care este silita sa traiasca.
Dezacordul dintre determinism si libertate, la inceput mai putin manifest, se transforma cu timpul intr-o ostilitate acuta. Conflictul nu se va putea rezolva niciodata in favoarea vointei si niciodata nu vom putea castiga pacea launtrica la care aspiram. Dar vointa poate suferi o infrangere decisiva si atunci se produce o adevarata catastrofa interna, o rupere a zagazurilor ridicate cu atata truda si o revenire salbatica la libertatea anarhica.
Unde putem gasi libertatea adevarata? Nici anarhismul si nici determinismul nu au dat un raspuns satisfacator problemei. Dar ambele tipuri de libertate detin ceva din tezaurul ei. In trairea anarhica am descoperit setea omeneasca de a se extinde la infinit. Oriunde aceasta nazuinta spre nemarginire nu e satisfacuta, e semn neindoielnic ca libertatea se gaseste in stare de suferinta. Determinismul aduce o noua contributie. El demonstreaza ca libertatea interioara nu e totuna cu imprastierea energiei personale, cu incoerenta atitudinilor. Libertatea adevarata reclama un centru de comanda al actiunilor. Ea nu se lasa incalcata de suvoiul periferiei sufletesti. Dar determinismul interior cade victima unei tragice inconsecvente. Pentru a salva libertatea de dezmatul simturilor si al impulsurilor, face apel la o noua forma de sclavie. El nu se poate impune altfel decat subjugand din nou pe individ. Odata cu elementele rebele, determinismul oprima si natura spirituala a omului, fixandu-i un continut mult prea particular in raport cu universalul la care aspira.
Problema nu se poate rezolva decat sintetizand cele doua tipuri de libertate. Daca unificarea constiintei e necesara, pentru a feri libertatea sa degenereze intr-un instrument de disolutie a energiei creatoare, corectarea traiectoriei ei nu trebuie sa se faca in detrimentul infinitului personal. De alta parte, aspiratia spre nemarginire a individului, tot atat de legitima, nu trebuie lasata sa fie supta de vartejurile neantului. Trebuie gasit un element de legatura, sensibil la ambele cerinte ale libertatii. Acest element capabil sa filtreze evenimentul fara a-l separa de perspectiva infinitului este dragostea.
e) Libertatea spirituala
Libertatea este un fapt primordial al existentei noastre, un impuls constitutiv al persoanei umane, care conditioneaza tot ceea ce gandim si savarsim. Unde incepe determinarea fie cea de origine anarho-senzoriala, fie cea de tip rational-voluntar, acolo inceteaza libertatea. Determinarea actiunilor omenesti, sub orice forma s-ar manifesta, ingusteaza domeniul libertatii, care prin natura ei, nu cunoaste hotare. Libertatea nu poate fi determinata si nici incorsetata in limitele unui concept. Singura cale de a intra in contact cu ea e in propria noastra constiinta. Ea trebuie descoperita in adancurile vietii noastre interioare si apoi lasata sa lucreze dupa indemnurile ei proprii.
Expunerea noastra de pana acum a avut mai mult un caracter introductiv. Sa inlature falsele conceptii despre libertate, sa pregateasca terenul pentru cunoasterea ei adevarata, despartind-o de imagini sau simboale inselatoare. Ca punct de plecare pentru intelegerea ultimei etape "in cautarea libertatii", vom reveni la definitia provizorie a libertatii, asa cum am stabilit-o la inceputul acestui capitol: "expansiunea netarmurita a individului". Am vazut ca libertatea personala, ca expresie a unor posibilitati infinite, nu se poate afirma in cadrul vietii sociale. Singurul ei camp de experimentare este lumea launtrica. Pe planul interior de traire dispar toate restrictiile, afara de acelea pe care omul singur si le ridica in mod artificial. "Expansiunea nemarginita a individului" devine realitate numai cand ne inchidem lumii si ne deschidem noua. Trebuie sa facem acum un pas mai departe, depasind stadiul definitiei provizorii. Ce intelegem prin "expansiune nelimitata"? Ce anume din sufletul nostru are dreptul sa strabata imensitatile, sa se avante in infinit si sa se proiecteze fara nici o opreliste imaginara? Nu ne putem gandi decat la energia creatoare a individului. Pentru ea reclamam acest drept. Numai ea are dreptul la o manifestare plenara. Nu putem concede acest drept elementelor tulburi ale constiintei, al caror efect final este descompunerea persoanei umane. Energiile noastre nu pot nutri dorul libertatii nemarginite pentru a se azvarli in gol, pentru a se irosi intr-o intreprindere de autonimicire. Ele "izbucnesc navalnic spre lumina" pentru a se realiza, pentru a se inchega in anumite opere. Elanul libertatii nu poate fi o manifestare oarba de forte, un fel de torent care lasa numai daramaturi in urma. El este un elan creator, o neliniste fecunda. Un individ ce n-ar poseda simtul creator al vietii si s-ar avanta in nemarginire, ar arde ca un meteor. El n-ar mai fi apt de o "expansiune nelimitata", caci si-ar anula conditia de baza, aceea de a fi, de a trai, de a exista. Cum poti sa te avanti in infinit cand aripile se topesc? Dezmatul atitudinilor noastre duce la epuizarea persoanei umane.
Rolul constructiv al energiei personale se poate demonstra si cu experienta launtrica a fiecarui om. Orice fiinta omeneasca, oricat de stearsa i-ar fi fost viata, chiar dintre cele mai decazute, mai vrednice de oprobriul societatii, daca ar fi intrebata, intr-un moment de mare sinceritate, de ce arata atata alipire fata de sine insusi si ce doruri ascunse o mistuie, am primi raspunsuri care nu s-ar deosebi prea mult intre ele. In sufletul fiecaruia staruie inca o parte curata si luminoasa, un fel de rezerva ultima si inalienabila, si, pentru ocrotirea ei, se mai crede folositor vietii. Oricate infrangeri ar fi suferit cineva in viata si oricat de prapastios i-ar fi fost destinul, asta nu-l impiedica sa-si pastreze necontenit o inalta apreciere despre sine. Nu e intotdeauna vanitatea care vorbeste in individ, ci analizand mai adanc fenomenul, vom descoperi suspinul elanului creator in el, care, dintr-o multime de cauze externe, dar mai ales interne, n-a putut ajunge la maturitate. Puterea creatoare nu poate si ucisa in om, ea poate cunoaste momente de parasire, poate fi surghiunuita pentru toata viata in adancurile constiintei, dar niciodata suprimata. Elanul creator reprezinta constanta vietii, eul spiritual, factorul de integrare si realizare al persoanei umane. Nemultumirile care apar in viata unui individ sunt simptomul paraginii lui sufletesti. Individul, ca forta spirituala, nu s-a putut afirma. Elanul creator a fost rasucit in el inainte de a inflori si a ajunge la plenitudine. Parerea buna ce o are fiecare individ despre sine se sprijina pe ceva real, pe energia nevalorizata a personalitatii, pe mustrarile constiintei ce se stie vinovata de ingroparea talantului daruit de Dumnezeu.
Libertatea este rezultatul dinamicii interioare. Este liber individul al carui elan creator se gaseste in plina desfasurare si mai putin liber sau mai mult inlantuit acela care nu a izbutit sa-si desfasoare toate fortele sale. Problema libertatii se rezolva in trairea fecunda a vietii. Din momentul ce se pun in miscare puterile vii ale sufletului, se prabusesc toate ingradirile reale sau imaginare. Se produce un eveniment epocal in viata individului, o zguduire care ii preschimba fundamental fiinta. Am putea spune ca de-abia acum incepe el sa fie el, luandu-si in posesiune domeniul sau spiritual si reintegrand eul in drepturile lui suverane. Din acest moment nici o nuanta de determinism nu se mai poate furisa in constiinta. Iruptia elanului creator in campul constiintei este cel mai sigur blindaj de care dispune persoana umana contra tuturor impietatilor posibile.
Libertatea este o chestiune de interiorizare. Cine ar putea sa impiedice spiritul sa se manifeste dupa conditia lui proprie? Chiar in fundul celei mai infricosatoare ghene,el ramane biruitor. Chiar in mijlocul celui mai stralucitor alai de satisfactii, el ramane credincios liniei sale. Spiritul e atat de inventiv, atat de bogat in resurse, incat in orice situatie s-ar afla nu-i vor lipsi mijloacele de afirmare.
Daca individul nu e capabil sa inlature barierele care il despart de lumea adevaratei libertati, raspunderea cade in primul rand asupra lui. Imprejurarile externe pot fi invinovatite numai in masura in care nu constituie un mediu educativ prielnic. Mediul exterior poate instiga pe individ sa inceapa sondaje in necunoscutul persoanei sale, dar experienta libertatii nu poate fi invatata, nu exista manuale de itinerariu spiritual. Fiecare se gaseste singur cand porneste in cautarea eului sau. Ceea ce scriem aici, este o traire personala. Pentru a fi insusita de altcineva, trebuie reluata cu mijloace proprii. Numai acest gen de libertate, care se identifica cu elanul creator al individului, reprezinta adevarata libertate. Pentru a o distinge de falsele aspecte ale libertatii launtrice, o vom numi libertate spirituala, pentru ca este unica ce emana din eul nostru autentic.
f) Dragostea
Elanul creator in stare pura, spiritul ca enigma ultima, este dragoste. Dragostea este straina oricarei specii de determinism. Caracteristica dragostei este daruirea, revarsarea nefortata din interior. Ea curge din puterea ei proprie. Nu poate fi impusa. Unde incepe normativul, acolo inceteaza dragostea. Dragostea nu poate fi obiectul unei legiferari sau constrangeri. Sufletul incalzit de dragoste, se simte liber de orice ingradire. Regimul necesitatii este strain fiintei sale. Dragostea elibereaza, dar nu robeste din nou; cucereste, dar nu supune; sfarma catusele, fara a pregati altele; invie pe om, fara a-l inmormanta iarasi. Orice moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un moment de traire spirituala si un moment de cunoastere a adevarului. Ne aflam in fata unor notiuni echivalente si insubstituibile. Toate sunt implicatii ale dragostei. Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat. Libertatea nu-i decat starea launtrica a individului care simte cum cresc in el puterile creatoare.
Persoana umana se realizeaza in masura dragostei care rodeste in ea. Etapele ei de dezvoltare merg de la dragoste, la mai multa dragoste. Depasirea personala, transcendenta eului, nu sunt decat o intrecere in puterea de a iubi. Cum transfigurarea interioara prin dragoste nu cunoaste limite si ca atare nu exista termen final de desavarsire al unui suflet omenesc, personalitatea umana se va bucura de privilegiul "expansiunii nemarginite". Este dinamica prin natura ei, prin consitutia ei intima, prin suvoiul inepuizabil al dragostei, un dinamism ale carui hotare nu se pot imagina in eu sau in univers.
Dragostea nu este indreptata spre sine, nu-si serveste siesi. Nu-si negociaza roadele. Nu se manifesta pe baza lui "do ut des". Nu are teama ca cheltuieste prea mult din fortele ei si nu arata niciodata semne de oboseala. Ea este o tinerete fara batranete, o abundenta spirituala de resurse infinite. Sufletul in care salasluieste dragostea, este inundat de o bucurie nemarginita. Aceasta bucurie nu se poate compara cu nici una din bucuriile comune ale vietii, care, toate, fara exceptie, sunt provocate de satisfactii egoiste. Bucuria care nu amageste, care ramane un tezaur pentru toate timpurile, nu are reflexe egoiste. Ea se proiecteaza in opera creata, in obiectivul realizat si nu in raportul lor de apartenenta.
Personalitatile realizate din dragoste sunt singurele care se bucura de o existenta plenara. Dragostea le limpezeste infatisarea launtrica. Elimina din structura lor toate contradictiile, tot ce ar putea sa le stirbeasca integritatea si frumusetea.
Comparata cu libertatea anarhica, dragostea este un factor selectiv. Ea nu se angajeaza periferic, nu-si faramiteaza capitalul in actiuni dezordonate. Dispozitia ei intima este creatoare. Ea selecteaza, ordoneaza si transfigureaza realitatile. Anarhia e negatia ei, este non-libertatea. Sub impulsul dragostei, activitatea constiintei devine unitara si continua. Dragostea intruneste avantajele libertatii determinate, fara a fi silita sa-i adopte si deficientele. Zelul ei concentric nu restrange initiativele personale. Expansiunea nelimitata a individului nu sufera nici o amputare. Dragostea nu sacrifica libertatea pentru a garanta creatia, asa cum procedeaza determinismul interior, si nici nu ostracizeaza creatia pentru a salva o libertate iluzorie, situatie in care se gaseste anarhismul interior, ci le impreuna in sine ca doua aspecte ale aceleiasi realitati.
Asta nu inseamna ca dispar determinarile de pe scena vietii. Nici dragostea nu se poate lipsi de un tel concret, caci ar semana atunci unei mori care macina in gol. Obiectivele propriu-zise, arta, stiinta, politica, familie, neam, profesiune, raman in vigoare. Numai ca in realizarea lor dragostea pleaca de la totalitate, de la o viziune globala. Nu obiectivele se schimba, ci innervatia lor, perspectiva din care le privim. Ele inceteaza de a fi valori singuratice si devin concretizari ale dragostei, in forme si grade diferite. Toate aceste obiective devin specificari ale activitatii umane si isi gasesc semnificatia si locul intr-un dispozitiv mai larg, patronat de dragoste. Dragostea nu se arata intr-unul, ci le patrunde pe toate. Toate sunt adevarate. Dar adevarul lor e relativ, in vreme ce dragostea reprezinta adevarul absolut, care conditioneaza intreaga existenta si ierarhizeaza toate celelalte adevaruri de rang inferior. Proiectarea existentei din centrul dragostei mai prezinta marele avantaj ca reduce multiplicitatea activitatilor omenesti la unitate. In varful piramidei valorilor strajuieste puterea creatoare a dragostei. Elanul creator al dragostei inchide in sine posibilitati infinite de actiune, o nesfarsita varietate de obiective, fara ca ea insasi sa se asimileze unuia din ele.
Dar in acceptarea dragostei ca factor regulator al existentei noastre nu intrevedem o primejdie? Primejdia de anulare a persoanei umane, de nivelare a tuturor intr-o plasma informa? Oare dragostea, ca esenta, nu anuleaza existenta? Cum mai pot fi eu, daca in mine se gaseste ceva ce se repeta si in altii? Daca dragostea e in tot si in toate, existenta nu devine tipica, nu-si pierde noutatea si prospetimea ei?
Minunea ce o savarseste dragostea consta in fericita impreunare a individualului cu universalul. Prin dragoste individul ajunge la o constiinta de sine scanteietoare. Impulsul sau creator se revarsa impunator. Oamenii nu mai sunt oameni, ci devin "forte umane" (Corneliu Zelea Codreanu). Nu exista putere pe lume sa aiba o eficacitate mai mare in actiunea de individualizare a oamenilor, de delimitare a persoanei umane. Dragostea reprezinta ecuatia fiecarui om, formula lui de permanenta. Ea garanteaza unicitatea de manifestare a individului in lume. De alta parte, dragostea e unica entitate din om care strabate invelisul sau bio-psihic si il inalta intre fiii lui Dumnezeu. Ea este imaginea Divina din noi, chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sigiliul originii noastre supranaturale. Dragostea este eternul care percuteaza existenta noastra vremelnica. Este eul nostru nemuritor. Adevar mai mare decat dragostea nu exista, caci ea formeaza Natura Divina. Dragostea reprezinta alfa si omega ale existentei noastre.
Elementul care ne circumscrie cu atata gelozie individualitatea atinge asadar in acelasi timp si gradul certitudinii supreme. Daca-i cultivam elanurile, ajungem sa ne impartasim din logosul Divin. Dragostea e fermentul transcendental din noi si unica moneda de pe pamant ce are circulatie si in cer.
Dragostea e tot atat de eficace si cand i se cerceteaza posibilitatile de a uni pe oameni, de a inchega o comunitate. Dragostea descopera persoana in individ, daruind-o lumii, stabilind o comuniune spirituala intre ea si ceilalti oameni. Dragostea nu asimileaza in sensul in care face aceasta operatie un organism biologic sau o individualitate egocentrica, adica luand in sine ceea ce convine prosperitatii proprii. Perfectiunea ei consta intr-o preocupare continua de a se jertfi. Dragostea e traire ecumenica, actiune care se desavarseste in altii. Prin natura ei trebuie sa invinga solitudinea si sa devina creatoare de comunitate. Intre dragoste si societate exista o legatura organica. Ea nu se poate afirma altfel decat daruindu-se, imbratisand cauza altora. Desi reprezinta eul intim al individului, campul ei de actiune cade in afara de ea. Dragostea este o monada deschisa, un factor de circulatie universala. Primul gest al individului strafulgerat de iubire, este de a rupe barierele politice, sociale, economice, care il despart de ceilalti oameni si a-i imbratisa pe toti cu aceeasi caldura si dezinteres.
g) Esenta dragostei
Dragostea in sine nu stim ce este. Toate incercarile de a-i fauri conceptul nu izbutesc sa-i epuizeze continutul. Formularile ei rationale, toate, fara exceptie, se orienteaza dupa efectele ei in constiinta, dupa urmele ce le lasa in suflet. Se petrece in sufletul nostru o prefacere vie si noi numai acest indemn spre jertfa il putem inregistra. Altceva nimic. Esenta ei ne scapa.
Este si firesc sa nu-i gasim exprimarea ei logica, pentru ca iubirea este identica cu principiul Divin, dupa cum ni s-a revelat in Evanghelii. Cum am putea pretinde sa despuiem pe Dumnezeu de misterul existentei Sale? Apoi mai este ceva. Prin participarea Divina, dragostea a patruns si in firea omeneasca. Exista si un mister al persoanei umane. Daca iubirea ar putea fi turnata in tiparele logicii, ar inceta de a mai fi factorul determinant al persoanei umane. Tot ce poarta pecetea "generalului", distruge existenta libera a individului. Esentele logice nu sunt aplicabile spiritului. Ratiunea e valabila numai in limitele finitului, in vreme ce dragostea exploreaza infinitul. Cunoasterea ei este posibila numai prin traire, prin experienta dragostei. De aceea zice Sf. Apostol Ioan, ca "cine n-a iubit, nu cunoaste pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire". Ceea ce retinem din marile confruntari launtrice, este ca dragostea, in ultima ei expresie, purificata de toate reziduurile psihologice, nu poate fi redusa la un principiu cunoscut. Se situeaza in afara logicii. Experienta ei nu poate fi transpusa rational.
Totusi aceste incercari de penetratie in misterul dragostei ne poate servi la ceva: ne inlesneste sa distingem dragostea de ceea ce nu este ea. Dragostea de tip spiritual trebuie curatita de elemente psihologice sau instinctuale. Ea nu trebuie confundata cu dragostea de tip emotiv, dragostea empirica sau omeneasca. Stabilirea acestei distinctii este capitala pentru intelegerea doctrinei legionare. Afectul sau sentimentul dragostei implica sentimente egoiste. Dragostea intre sot si sotie, dragostea intre parinti si copii sau intre prieteni presupune o reciprocitate de sentimente. In toate aceste cazuri se produce un schimb de afectiune. Esti prieten cu cineva in masura in care prietenia ta este acceptata. Oferi ca sa ti se dea. Intinzi mana ca sa fie primita. Exista un "do ut des" in dragostea omeneasca. Vrei sa absorbi viata celuilalt in sfera vietii tale, iar cand sentimentele proprii nu sunt impartasite, individul sufera.
Resursele dragostei omenesti sunt limitate. Ea apartine eului psihologic si ca orice energie de acest gen se misca in sfera finitului. Ori de cate ori se cheltuieste, trebuie compensata printr-o alta prezenta umana, prin caldura altui suflet. Asa se explica si binomul dragoste-ura. Dragostea afectiva lasa goluri in suflet, care devin cauze necreatoare sau chiar cauze distructive, daca nu sunt echilibrate cu aportul de afectiune al altei persoane.
Dragostea spirituala nu cunoaste aceasta tendinta de anulare a libertatii celuilalt, de luare in posesiune a destinului altei fiinte. Ea nu reclama o compensatie a darului facut, o proiectie reciproca a sentimentelor. Directia ei de manifestare se mentine permanent din interior in afara si ca sa subziste, n-are nevoie sa fie alimentata din exterior. Ea se daruieste fara incetare si tocmai prin aceasta jertfire de sine continua si niciodata conditionata devine mai vie si mai imbelsugata. Cand nu e impartasita, dragostea spirituala nu rabufneste in gelozii, desperari si uri, ci isi mentine intacta puterea de iradiere. Aerul ei de maiestate, de bunatate infinita infrange colcairile urii.
Dragostea spirituala curge din alte izvoare decat dragostea emotionala. Ea este fiica cerului, timpul fara de moarte, prelungirea eternitatii in om. Potentialul ei energetic e inepuizabil. Paradoxul dragostei spirituale consta in fortificarea ei, in imbogatirea ei cu fiecare act de daruire. O energie care sporeste cheltuindu-se, care se adauga, risipindu-se.
Dragostea spirituala se poate numi tot asa de bine dragoste crestina, pentru ca ea ne-a fost revelata in puritatea ei desavarsita prin jertfa Mantuitorului. Dragostea spirituala si dragostea omeneasca uneori pot merge impreuna, dar adeseori vin in conflict dureros. Cand drumurile lor se despart, trebuie sa dam precadere aceleia care este mai de pret. "Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei?" (Matei), intreaba Iisus pe ucenicii care I-au vestit sosirea lor la locul unde El predica. "Iata mama Mea si fratii Mei", le raspunde tot El, intinzand mana sprei ei, voind sa arate ca rudeniile Lui adevarate sunt prieteniile spirituale pe care le-a castigat. In legamantul "Mota-Marin", Corneliu Codreanu face aceasta distinctie: "Legionarul trebuie sa se rupa din bucuriile pamantesti, sa se smulga din dragostea omeneasca si pentru invierea neamului sau in fiecare clipa sa stea gata de moarte".
h) Dragoste si Neam
Discutia asupra libertatii a pornit de la nepasarea ce-o arata o categorie numeroasa de indivizi fata de destinul neamului. Ei justifica distantarea lor de colectivitatea nationala prin dreptul de autodeterminare al individului. E legitima aceasta pozitie? Pentru a fi liberi, trebuie sa repudiem neamul si pentru a servi neamul trebuie sa renuntam la libertate? Lamurirea acestei controverse este de insemnatate capitala pentru sistemul de gandire legionar, caci daca si-ar face loc cea mai usoara nuanta de indoiala in raporturile dintre individ si neam, n-ar mai fi valabila nici relatia sociala individ-neam- Dumnezeu, coloana vertebrala a acestui sistem.
Pozitiile individ-neam noi le consideram numai aparent indusmanite si intregul lor conflict reducandu-se la o gresita intelegere a celor doua realitati. Din etapele strabatute pana acuma, rezulta ca noi n-am repudiat din capul locului individualismul anarhic. Dimpotriva, ne-am transpus pe terenul lui de argumentatie, i-am urmarit propria lu idee, dandu-i libertatii o amploare maxima, o definitie vasta cat universul. Am luat pe rand in cerecetare toate formele de libertate pe care le cunoaste experienta umana: libertate exterioara, libertate interioara, libertate anarhica, libertate determinata, libertatea elanului creator, pentru a stabili care din ele corespunde ideii de "expansiune nelimitata a individului". Am respins libertatea exterioara, anarhismul si determinismul interior, toate trei considerandu-le a fi trei specii de determinism, trei modalitati de limitare a infinitului personal. Sondand adancimile sufletului, am descoperit in cele din urma ca numai dragostea se acomodeaza infinitului personal si numai ea poate revendica titlul unei legitime reprezentari a persoanei umane. Numai dragostea ne pune la dispozitie vehiculul capabil sa ne transporte in lumea "expansiunii netarmurite a individului". Trebuie asadar sa reconsideram pozitiile individ-neam in lumina noilor fapte.
Odata libertatea personala statornicita pe fundamentul dragostei, mai subzista vechea contradictie? Un raspuns satisfacator nu poate fi formulat atata vreme cat nu e clarificat si termenul secund al relatiei, neamul, caci pana acuma nu am descifrat decat ecuatia individului, care se rezolva in dragoste. Trebuie sa ne documentam si asupra esentei ultime a unui popor, inainte de a aborda problema raporturilor dintre individ si neam.
Daca tot ceea ce stim despre neam se rezuma la aparitia lui istorica in lume, daca nu vedem altceva in el decat o realitate naturala, preocupata exclusiv de lupta pentru existenta, atunci raporturile lui cu individul nu pot fi decat de opozitie ireductibila. Individ si neam ar reprezenta in acest caz doua pozitii ireconciliabile, doua entitati fara corespondenta interioara. Neamul ar apartine lumii acesteia. El nu intretine contacte cu eternitatea, existenta lui se desfasoara in timpul care moare, in atmosfera viciata de contingent. Neamurile apar ca sa se stinga definitiv. Individul este situat pe alt plan de traire. El este incarcat de elanuri supranaturale. In existenta lui se infrunta finitul cu infinitul. Ceea ce e sortit mortii cu ceea ce ramane sa se prelungeasca in viata vesnica. Aspiratiile lui depasesc hotarele acestei lumi pentru a se ancora in transcendent. Scopul suprem al individului este de a intra in comuniune spirituala cu Dumnezeu si a-si redobandi natura lui nemuritoare. Neamul fiind o forma de convietuire pur omeneasca ii vor lipsi mijloacele de explorare ale infinitului; el nu va putea niciodata patrunde in regiunile pe care le cutreiera individul. Legile neamului, de origine terestra, vor veni in conflict cu persoana umana, al carei impuls de realizare se indreapta spre tainele vietii de dincolo. Omul neputandu-se refugia exclusiv in lumea spiritului, pentru ca este in acelasi timp si o fiinta sociala, se va simti sfasiat de doua tendinte divergente. Pentru a-si indeplini datoria fata de neam, va trebui sa pacatuiasca fata de constiinta lui spirituala, iar, daca va voi totusi sa nu-i incalce indemnurile in nici un chip, va fi nevoit sa-si urgiseasca constiinta lui nationala. Sensul sau neprihanit de traire nu se va putea acomoda cu exigentele vietii politice. Se poate ajunge la anumite compromisuri, se pot face anumite incercari de impacare a omului spiritual cu omul istoric, dar ele nu rezolva problema. O transpun, eventual, in termeni mai putin duri si de obicei aceste experiente sfarsesc lamentabil.
Conflictul dintre persoana umana si colectivitatea nationala este o chestiune de fond. El nu poate lua sfarsit atata vreme cat individul si neamul apartin la doua lumi diferite. Individul lupta in aceasta viata pentru dobandirea nemuririi, iar neamul se agata cu disperare de existenta lui istorica, fiindu-i zavorate portile patriei ceresti. Daca intre neam si individ se interpune infinitul, atunci unitatea noastra interioara este definitiv sacrificata. Suntem condamnati la o perpetua lupta cu noi insine, caci apartinem deopotriva socialului si spiritualului.
Experienta noastra intima ne spune insa ca suntem pe un drum gresit, ca intre cele doua realitati trebuie sa existe undeva un punct de intretaiere. Cum nu putem surghiunui pe individ in categoria realitatilor naturale, impacarea nu se poate face decat gasind neamului o posibilitate de acces in lumea supranaturala. Neamul trebuie transfigurat si inaltat in rang si nu individul degradat.
Din istoria oricarei natiuni constatam ca participarea individului la viata neamului nu constituie un fapt accidental, o paranteza in existenta lui. Lupta nationala ii rascoleste toate energiile lui creatoare si ii angajeaza toata capacitatea lui de sacrificiu. Nationalismul se manifesta in individ cu o forta dramatica si impetuoasa. Ceea ce ne atrage, ne tine impreuna, ne impleteste durerile si bucuriile in cupa aceluiasi destin este mai mult decat rezultatul unei convietuiri seculare. O scaparare dintr-o alta lume. Exista si o mistica nationala, de o intensitate care se apropie de mistica religioasa. Daca din sfera ei emana atata putere de sacrificiu incat sa dea nastere la martiri si eroi fara numar pentru cauza nationala, inseamna ca trebuie sa aiba ceva inrudire cu factorul religios. Numai chemarile supranaturalului pot determina pe indivizi sa se lepede de viata lor. Nimeni nu isi jertfeste viata pentru un lucru pieritor, pentru o imagine destinata sa fie inghitita de neant. De la Kierkegaard conceptul de "angoisse" a invadat filosofia. Dar nu se intreaba filosofii daca nu exista si un "angoisse" national, poate mai teribil, mai devastator decat "angoisse-ul" care incearca pe individul singuratic? Ce tragedie poate sa egaleze strigatul e moarte al lui Kosciusko "Finis Poloniae"? Ce desperari pot fi mai mari decat desperarea capeteniilor dace adunate in jurul cazanului cu otrava, cand au vazut ca invazia romana nu mai poate fi oprita? Ce tristeti pot fi mai pustiitoare decat acelea care au facut pe Avram Iancu sa-si piarda mintile? Moartea, cu cortegiul ei de necunoscute, trebuie sa apara acestor oameni ca o binefacere, caci le curma privelistea chinuitoare a patriei lor napadite de vrajmasi.
Oare existenta neamurilor se rezuma la manifestarile lor perceptibile, la limba, moravuri, cultura,la razboaiele ce le poarta, la istoria ce-o lasa in urma? Sau neamul, redus la aceste aspecte, este decapitat de esential, e rupt de plasma lui germinativa, de partea care ii da viata si ii explica misiunea lui in lume? Iata intrebarea fundamentala.
"Care este telul final al neamului?" - se intreaba Corneliu Codreanu. "Este viata? Daca este viata, atunci nu intereseaza mijloacele pe care neamurile le intrebuinteaza pentru a si-o asigura. Se pune deci problema: dupa ce se conduc natiunile in raport cu alte natiuni? Dupa animalul din ele? Dupa tigrul din ele? Dupa legea pestilor din mare sau a fiarelor din padure? Telul final nu este viata. Ci Invierea neamurilor in numele Mantuitorului Iisus Christos. Creatia, cultura, nu-i decat un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obtine aceasta inviere. Este rodul talantului pe care Dumnezeu l-a sadit in neamul nostru, de care trebuie sa raspundem. Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor. Avand fiecare neam locul sau inaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, invierea din morti, este telul cel mai inalt si mai sublim catre care se poate inalta un neam. Neamul este deci o entitate care isi prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai pe lumea aceasta." (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, p.425)
Trebuie sa introducem asadar o modificare substantiala in conceptul de neam, trebuie sa-l smulgem din formele conventionale si strict istorice in care ne-am obisnuit sa-l vedem pana acuma, si sa-l inaltam in lumea eterna a adevarului. Neamul este in primul rand o entitate spirituala si abia in al doilea rand, ca proiectie a acesteia, o entitate istorica. Exista un suflet al neamului, dupa cum exista un suflet al individului. Factorii care deosebesc un neam de altul, mentalitate, limba, moravuri, istorie, teritoriu, cultura, nu sunt realitatile lui ultime, ci mijloacele de incorporare si manifestare ale sufletului sau etern in lumea obiectiva.
Odata ce am saltat neamul in sfera vietii fara de moarte, dispar toate contradictiile care il opun individului. Neamurile si indivizii au aceeasi origine supranaturala. Acelasi principiu Divin le da suflare amandurora, iar scopurile lor finale nu se deosebesc. Telul final al neamului ca si al individului este invierea din morti. Existenta lui istorica nu-i decat un popas pe acest pamant. Cultura ce-o creaza serveste ca mijloc de dobandire a vietii vesnice, fiind echivalentul faptelor bune cerute individului.
Deplasarea centrului de greutate al neamului din lumea materiala in viata spirituala impune o schimbare profunda in comportamentul sau istoric. Adevarata lupta a unui neam nu se desfasoara pe campurile de bataie, ci inlauntrul constiintei sale. Factorului caruia trebuie sa i se acorde speciala ingrijire este energia lui spirituala. Planul sau concret de manifestare nu-i decat proiectia planului sau spiritual de traire. Istoria unui neam devine expresia unui proces de de desavarsire interioara a fiintei sale.
Intre neam si individ se stabileste in modul acesta un paralelism de intentii si realizari. Misiunea unui neam nu difera de a unui individ. Ea consta in straduinta de a-si armoniza in mod permanent activitatea lui istorica cu chemarea lui supranaturala.
Termenii relatiei sociale individ-neam-Dumnezeu apar acum mult mai clari. Neamurile sunt inzestrate de Dumenzeu cu un suflet colectiv, iar personalitatea lor istorica nu-i decat manifestarea acestui suflet intr-o forma perceptibila. Un neam va straluci cu atat mai puternic in lume cu cat energia lui spirituala, care-i vine de la Dumnezeu, va fi mai larg reprezentata in tot ceea ce intreprinde. Neamurile trebuie sa se afirme "in cadrul si in slujba legilor Dumnezeirii", adica in existenta lor istorica trebuie sa se straduiasca sa implineasca planurile Divinitatii.
Urmand acest traseu interior, neamurile isi implinesc misiunea lor, isi desavarsesc fiinta si se fac vrednice de a dobandi darul nemuririi. Cezura intre istorie si meta-istorie dispare, pentru a face loc unei comuniuni de dragoste intre pamant si cer.
Din partea neamului transfigurat de chemarile supranaturalului, libertatea spirituala a individului nu mai poate suferi nici o limitare. El nu se mai teme de o confiscare a destinului sau, de o robire a elanurilor lui creatoare. Neamul nu mai urmareste scopuri strict legate de existenta lui materiala, ci se avanta si el in nemarginire. Creatiunile unui popor, cultura lui, se ofera si ele ca o jertfa de rascumparare lui Dumnezeu. Relatia dintre neam si individ nu se mai stabileste de la exterior la interior, ci de la interior la interior. Sfortarile lor se contopesc intr-o singura efuziune creatoare. Neamul nu mai este un masiv social care calca cu brutalitate peste floarea gingasa a persoanei umane, ci o colectivitate spiritualizata, cu care el poate coresponda. Noi intram in legatura cu neamul asa cum ne apropiem de un alt suflet, de o alta persoana. Ii simtim chemarea calda, ii traim suferintele si bucuriile si dorim sa-i devenim interpretii lui cei mai credinciosi. Eul nostru personal si eul national pasesc scaldati in razele aceluiasi soare si se bucura de aceeasi ocrotire.
Neamul ridicat in sfera spiritualului nu mai este neamul pe care ni-l reveleaza istoria: preocupat exclusiv de grijile materiale, pornit numai spre jaf si nedreptati, aflat intr-un vesnic razboi cu toti vecinii, incarcat de ura si dorul de revansa, stand la panda pentru a-i rapi celui mai slab bucata lui de pamant sau mijloacele de existenta, ci neamul inaltat cu fruntea la Dumnezeu, care asteapta binecuvantarea Lui sfanta si serveste "Dumnezeiestei Sale Dreptati".
Peste imaginea pura a neamului s-au asternut toate impuritatile cazute din trairea lui necrestina. Pentru a-i reda stalucirea, trebuie sa eliminam tot ce e strain in fiinta lui, toata partea de egoism, de rautate si vrajmasie, toate interesele denaturate, care s-au acumulat de milenii in istoria lui. Conflictul dintre persoana umana si natiune nu-i posibil decat cu acest neam corupt si detronat din maretia lui. Dar tot atat de mult sufera din cauza sovinismului si imperialismului -care se opun si degradeaza nationalismul autentic- si neamul din adancime, care-si simte oprimata si falsificata esenta lui nemuritoare.
Transformarea neamului nu se poate face decat prin individ. Cu cat se va inmulti numarul acelora care isi vor exercita efectiv puterile dragostei, cu atat se va innobila si viata popoarelor. Preschimbarea interioara a omului va avea largi repercursiuni asupra structurii sociale. Constrangerile exterioare, care acum guverneaza lumea, vor slabi pe incetul, si ordinea sociala va fi mai mult asigurata prin atasament, caldura sufleteasca si prietenie intre oameni. Acest lucru nu-i realizabil decat printr-un intens proces de maturizare spirituala al omenirii. O societate ideal intocmita nu este aceea in care domnesc cele mai perfecte legi, ci aceea in care indivizii au ajuns la un mai mare grad de desavarsire launtrica. In acest moment, legea isi pierde caracterul ei impovarator si se recreaza din interior, devenind expresia unui acord de dragoste intre indivizi.
Spuneam la inceputul acestui capitol ca libertatea exterioara e incompatibila cu existenta societatii. Dupa noile perspective, se poate totusi imagina o posibilitate de coexistenta a libertatii cu cadrul social. Nu cautand-o direct in lume, in societate, ci convertind-o mai intai in libertate interioara. Pentru a izbuti in aceasta intreprindere uriasa -care constituie situatia-limita a istoriei- este necesar ca noi insine sa ne eliberam de sclaviile lumii externe, pe singura cale ce ne sta deschisa, castigandu-ne libertatea dragostei. Dragostea, prin puterea ei de jertfa, va imbunatati treptat viata societatii, va transforma relatiile ei reci, interesate si indiferente, in relatii vii, intr-o comunitate de oameni care si-au descoperit propria lor natura. Libertatea externa sau sociala nu va fi in acest caz decat inregistrarea concreta a procesului nostru de eliberare launtrica.
Istoria gandirii omenesti este istoria peripetiilor ce le-a strabatut persoana umana in efortul ei de autodeterminare. Cum explica Berdiaeff (Essai de metaphisique), cu cat ne apropiem de timpurile noastre, centrul de greutate al speculatiilor filosofice se deplaseaza de la interior la exterior, de la lume la eu, de la obiect la subiect. Vechea metafizica naturalista e depasita. Dezbaterile se transpun pe terenul gnoseologiei. Subiectul cunoasterii se adanceste in el insusi pentru a descoperi adevarul si de pe aceasta platforma launtrica incearca sa inglobeze non-eul. Functiunile obiectivitatii sunt garantate de autenticitatea experientelor subiective. Universul capata o noua acceptiune. El nu mai e identic cu generalul, cu esentele logice, ci se incorporeaza personalului, devenind existenta, viata, act creator, prezenta vie, aceasta existenta si aceasta viata care se desfasoara in limitele ei concrete. Nu suntem tributari unei esente, ci realizam o existenta, si aceasta existenta, a mea, de acum si de aici, este susceptibila sa atinga toate treptele adevarului.
Etapele prinicpale ale acestei revolutii spirituale sunt reprezentate de Sf. Augustin in Evul Mediu, Kant la inceputul perioadei moderne, Kierkegaard si Nietzsche in veacul trecut. Abia cu acestia din urma filosofia existentei se desprinde din complexul filosofiei clasice si se individualizeaza, pasind pe drumul ei propriu.
Nu e o simpla intamplare, afirmam noi, ca cei doi ganditori care stau de straja la poarta noii filosofii si-au definit pozitiile lor in raport cu crestinismul: unul pentru a gasi in Dumnezeu sprijinul suprem al unei existente plenare, iar altul pentru a-l abjura in numele aceleiasi aspiratii. Filosofia existentei a scaparat din contactul gandirii moderne cu doctrina crestina, pentru ca acolo a aparut intaia oara si acolo se gaseste sursa ei fundamentala.
Persoana umana, baza filosofiei existentei, a fost revelata pentru intaia oara omenirii, in toata plenitudinea si frumusetea ei, de catre Christos. Viata Lui nu este reproducerea unei esente moarte, ci o depozitie cutremuratoare a omului autentic. Aventura Divina pe pamant e in acelasi timp si cea mai mare aventura umana. Interesul extraordinar ce-l starneste pretutindeni filosofia existentei in lumea contemporana este o proba concludenta ca de la Christos incoace s-a pierdut mult timp si energie in cautarea adevarurilor ultime. In loc de a se cultiva imaginea ce ne-a lasat-o Christos despre om, s-a cautat adevarul in natura, in afara de om, si apoi, printr-un ocol de milenii, s-a revenit la invatatura Lui.
Experienta lui Nietzsche e tot atat de importanta pentru a demonstra originea crestina a filosofiei existentei. Nietzsche era un posedat al creatiei. Impulsuri uriase se zbateau in sufletul lui, deschizandu-i perspective ametitoare. El urca singur cele mai inalte piscuri ale gandirii, fara a avea discipoli, fara a fi urmat de nimeni. Cu cine sa intreprinda uriasa opera de innoire a omenirii? Numai Dumnezeu putea sa-l sustina in efortul lui gigantic. Dar pe Dumnezeu l-a repudiat, l-a eliminat din coordonatele vietii lui.
Tragedia lui Nietzsche a constat in faptul ca nu a aprofundat crestinismul. Din crestinism el n-a cunoscut decat o versiune mediocra a trairii lui, asa cum il reflecta veacul lui. El n-a stat niciodata in termeni intimi de vorba cu Christos, n-a facut o experienta crestina autentica. Din cauza deficitarei perceptii a misterului crestin, el n-a putut sa-si incopcieze elanurile lui creatoare cu efluviile Divinitatii, pentru a-si recunoaste sursa propriei lui personalitati. I-a lipsit mediul unei atari experiente.
Era firesc ca un Dumnezeu mediocru reflectat in lumea in care traia, un Dumnezeu care franeaza posibilitatile creatoare ale oamenilor, o credinta caldicica, aclimatizata comoditatilor burgheze, sa o fi simtit ca o limitare a energiei lui vulcanice. Era firesc sa aiba dureroasa senzatie a unei contradictii iremediabile intre Dumnezeu si dinamica personalitatii lui.
Nietzsche a avut nostalgia lui Christos, caci iata ce spunea despre Mantuitor: "In fond a existat un singur crestin si acesta a murit pe Cruce". O afirmatie fundamental falsa, caci Christos nu era un crestin oarecare, ci prototipul crestinului, modelul de urmat pentru intreaga omenire. Era firesc ca arhetipul crestinului sase ridice cu mult deasupra celorlalti si nimeni sa nu-l mai poata egala sau intrece.
Decretand pe Dumnezeu mort, el lovea in dumnezeul ce-l purtau contemporanii lui in suflet, dar sentinta lui nu atingea pe Dumnezeul cel viu, marturisit de sfintii si martirii Bisericii. Conceptia lui reflecteaza saracia spirituala a epocii in care a trait. El a confundat crestinismul, asa cum a tasnit din lemnul Golgotei si asa cum a fost transmis de-a lungul veacurilor de fruntasii Bisericii, cu formele lui decadente de traire, asa cum se infatisau in ochii lui. El vedea in crestinism o doctrina ratata, orientandu-se dupa ceea ce observa la contemporani. Pentru a merge inainte si a-si salva viitorul, lu ii se parea ca omul nu ar avea alta iesire decat sa faca apel exclusiv la propriile lui resurse, fara a-si mai pune nadejdile intr-o fiinta supranaturala.
Filosofia existentei, in manifestarile ei mai recente, cade victima unei grave inconsecvente. Dupa ce face efortul gigantic de a redescoperi persoana umana, tot ea ii frange coloana vertebrala, impingand-o pe panta anarhizarii si a disolutiei. Aceasta filosofie este perfect indreptatita ca sa repudieze esentele logice ca baza a existentei, dar este mai putin indreptatita cand desprinde total existenta de esenta. O existenta neacoperita de esenta, devine propria ei negatie si este inghitita de neant. Eul, unitatea fundamentala a persoanei umane, trebuie sa se sprijine pe ceva imutabil, pe un substrat, pe o permanenta. Altminteri este expus sa se preschimbe si el odata cu evenimentul. In aceasta parte vulnerabila a filosofiei existentei, sau cel putin a anumitor sisteme filosofice de acest tip, se poate intercala si contributia originala a doctrinei legionare.
Intrebarea fundamentala este de ce natura este esenta ce-o atribuim persoanei umane? Caci orice esenta obtinuta pe caile intelectului suprima unicitatea individului. Persoana umana nu mai este o entitate autonoma, actionata din interior, de impulsul libertatii creatoare, ci devine campul de experienta al ideii. O multiplicare si o reproducere a unei forme preexistente. Unde intervine ontologicul rational, dispare libertatea interioara. Trebuie sa descoperim o esenta care nu anuleaza existenta, care nu suprima spontaneitatea eului. O esenta ingenua, degrevata de toate erorile determinismului, o esenta vie, opusa esentelor moarte de provenienta logica. O esenta care se reinnoieste cu fiecare act si care e capabila sa unifice finitul cu infinitul, timpul cu eternitatea. O esenta valabila si ca existenta. Acest principiu, care da satisfactie pe ambele planuri, care nu tradeaza existenta pentru esenta si nici esenta pentru existenta este dragostea. Dupa cum spune Corneliu Codreanu, dragostea a fost sadita de Dumnezeu in sufletul oamenilor "ca o sinteza a tuturor insuririlor omenesti, trimitandu-ne-o prin insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor". "Toate celelalte isi au radacina in dragoste: si credinta si munca si ordinea si disciplina" (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.322) De fapt, ceea ce spune Corneliu Codreanu, nu este ceva nou, in sensul ca nu ar mai fi fost enuntat inainte. El a readus in circulatie, in cadrul poporului romanesc, conceptia crestina a vietii, care da precadere dragostei intre toate virtutile omenesti. Dar acest lucru nu este putin si nu poate fi catalogat ca un act de pur conformism religios. Orice traire in dragoste a unui individ este o experienta inedita, care prin ea insasi merita cel mai mare respect. Dragostea nu este o prezenta statica individ, ci echivaleaza cu o afirmare dinamica a personalitatii lui. Cu fiecare noua experimentare a ei, se dezvaluie noi aspecte ale acestei energii primare din om. Posibilitatile metafizice si posibilitatile de orice gen ale dragostei sunt inepuizabile. Cand insa un om este capabil sa determine o intreaga generatie sa iasa din cadrul preocuparilor marunte si sa apuce drumul renasterii spirituale, atunci cugetarea si opera lui cresc in proportii uriase si intra in patrimoniul omenirii intregi. In acest caz, avem de-a face cu o scoala, cu o directie spirituala, care actualizeaza cu vigoare tezaurul comun al tuturor crestinilor, deschizandu-i noi orizonturi.
Filosofia legionara elimina toate ambiguitatile si confuziile din structura persoanei umane. Nu o mai lasa as subziste sub forma complexelor nedecise bio-psiho-etico-spirituale, ci opereaza o simplificare radicala in componenta ei. La formarea individului concureaza o multime de factori, dar numai unul il inalta la demnitatea de om: dragostea. Ceea ce se cheama eul spiritual, eul suprasensibil, eul din profunzime, constiinta superioara, taina fiecarui om, nu sunt decat echivalentele dragostei. Cea mai buna traducere a dragostei este elan creator, pentru ca reda mai bine ca oricare alt termen capacitatea ei de a se improspata cu fiecare act, de a nu suferi nici o micsorare a substantei proprii. daruindu-se, cheltuindu-se necontenit.
Elanul creator nu este elan vital -dupa conceptia filosofului Bergson- nu se refera la ordinea naturii si nu se identifica cu substratul unei evolutii neterminate. Elanul creator al dragostei descinde din tainele cerului, din insasi Fiinta Divina, si actioneaza dupa legi impenetrabile si imprevizibile. Fiecare persoana umana este o aparitie revolutionara in lume, un dezechilibru, un salt calitativ. Cu fiecare noua fiinta se pune problema intregii umanitati. Gratie elanului creator, individul se situeaza in afara legilor naturii si devine el insusi agent creator. Cosmosul, cu toate imensitatile lui, nu e altceva decat o materie care ii sta la dispozitie pentru a fi plasmuita de geniul sau creator. Stiinta si tehnica sunt o rezultanta a posibilitatilor lu interioare. Ele n-au putut sa apara, in formele ce le cunostem astazi, decat in civilizatia crestina, pentru ca numai crestinismul, cu descoperirea persoanei umane, a ridicat la valoare maxima potentialul creator al individului.
Daca am voi sa stabilim un fel de Magna Charta a persoanei umane, am descoperi in structura ei trei invelisuri, corespunzatoare la trei ordine diferite de realitati: biologicul, psihologicul si spiritualul. Substratul biologic reprezinta forma specifica pe care o ia sufletul cand se incorporeaza in materie. Realitatea psihologica cuprinde ansamblul mijloacelor cu care e inzestrat individul pentru a se putea orienta si conserva in mijlocul naturii si in relatiile cu ceilalti oameni. Partea psihologica a sufletului este constituita din cele trei mari despartaminte clasice: ratiune, sentimente si vointa. Partea spirituala a sufletului se gaseste pe un plan superior psihologicului si este domeniul rezervat dragostei. Dragostea este depozitul sacru pe care ni l-a incredintat Dumnezeu, rupandu-l din propriul Sau Duh.
Ce tip de relatii intretine dragostea cu cele trei dimensiuni psihologice, ratiune, sentimente si vointa?
Numai dragostea, eul spiritual, detine functiunile adevarului. Instrumentul cunoasterii, in sens metafizic, este dragostea. Pentru a gandi just, trebuie sa te supui in prealabil unei bai launtrice purificatoare. Marile probleme se limpezesc numai in masura dezinteresarii cu care le abordam. Momentele de intuitie, de inspiratie, de viziuni sublime, de creatie imbelsugata, pe care le marturisesc poetii, artistii, filosofii si toti marii educatori, spunand ca ar veni parca dintr-o alta lume, ca si cum ar fi prada lor, ca si cum ar fi posedati de o forta superioara, nefiind decat instrumentul de expresie al unui curent irezistibil de idei si imagini, sunt momentele de iruptie ale dragostei, ale elanului creator, ale acestei supraconstiinte. Ratiunea nu descopera adevarul, ci serveste numai ca instrument de comunicare al lui. Ratiunea socializeaza adevarul, il face accesibil si celorlalti oameni, il ofera bucata cu bucata, imbracadu-l in anumite forme de circulatie inter-umane. De aceea ratiunea poarta intotdeauna si amprenta unei civilizatii oarecare. Exista o logica primitiva, distincta de logica civilizatiei noastre.
Daca ne referim la partea emotiva a sufletului, la vasta gama de sentimente, dragostea nu se identifica cu nici unul din ele, nici chiar cu acela ce este mai apropiat de natura ei: dragostea omeneasca, simpatia ce se naste intre oameni. Dragostea spirituala nu e straina de niciunul din aceste sentimente nobile ale omului, nici de dragostea dintre barbat si femeie, nici de prietenie, nici de atasamentul de familie, nici de intristare nici de durere; e miloasa si plange cu cei nenorociti, se inveseleste la bucurie, dar fara a se pierde vreodata in aceasta masa psihica fluida si nestatornica. Ea intelege pe om cu nelinistile si suferintele lui, dar nu se asimileaza cu nici una din starile lui emotive, ci tinde sa-l scoata din valtoarea lor, pentru a-i oferi un punct de sprijin fara egal, pentru a-l aseza pe un piedestal pe care sa nu-l poata sfarama nici o putere omeneasca. Dragostea spirituala e invariabila, nu sufera fluctuatii. Odata ce individul a descoperit-o in interiorul lui si isi refera permanent la ea toate actele vietii lui, nici un afect nu-i mai poate provoca crize si nici o nenorocire nu-l mai poate dobori. E insusi Spiritul Divin care-l sustine si-l calauzeste.
Suntem datori sa explicam si pozitia vointei in complexul persoanei umane. Vointa apartine realitatii psihologice, o realitate de grad secund. Campul ei de interventie este limitat la sustinerea existentei materiale a individului. Este o energie de care se foloseste omul pentru a-si organiza viata lui exterioara, in lupta cu elementele naturii si in relatiile cu ceilalti oameni. Impreuna cu ratiunea si sentimentele asigura supravietuirea individului in lumea fizica. Vointa apartine finitului personal, spatiului si timpului in care se desfasoara existenta concreta. De aceea vointa, ca si ratiunea, nu poate servi la explorarea infinitului, la realizarea contactului cu transcendentul. Nu e acesta rostul ei. Daca e impinsa la un efort indelungat si intens, vointa se poticneste. Nu are respiratie marathonica. Asa se intampla cu indivizii care vor sa-si intocmeasca viata pe baza libertatii determinate. Determinismul interior este un sistem de traire voluntarist. Pentru ca individul sa nu cada din nou in anarhie, trebuie sa faca mereu apel la vointa. Orice moment de slabiciune a vointei, inseamna un moment de panica pentru noua oranduire sufleteasca. Norma de conduita liber aleasa nu se poate mentine decat cu pretul acestor refulari continue. In libertatea determinata, vointa devine un fel de jandarm al sufletului. Toti cei ce au incercat sa-si organizeze viata pe baza voluntarista stiu, din proprie experienta, in ce situatii penibile au ajuns. Pe acest drum nu vor gasi libertatea cautata si nici nu vom putea mentine efortul vointei, vreme indelungata, la acelasi nivel.
Dragostea spirituala este superioara vointei din punct de vedere al rezistentei. In timp ce vointa psihologica slabeste, dragostea nu se epuizeaza niciodata, pentru ca se adapa permanent din insusi izvorul Divin.
Vointa mai are o deficienta. In sine e o putere neutrala, fara caracter, fara personalitate, fara criterii morale. E o putere oarba,incapabila sa distinga intre bine si rau. Dispusa sa serveasca in egala masura binelui si raului. Cand se forteaza nota si se aseaza centrul de greutate al existentei pe vointa, se mai poate intampla si un alt fenomen neplacut: ca ea sa fie captata de puterile destructive ale vietii. Vointa nu e demonica prin natura ei, e fara identitate morala, dar, scapata de sub controlul dragostei, poate intra in complicitate cu elementele negativea ale existentei. Puterile demonice se folosesc de opacitatea vointei ca de un vehicul pentru a patrunde in constiinta individului si a-i devasta persoana.
Cand se intampla acest fenomen, personalitatea umana castiga in impetuozitate si reactii, dar motorul care o mana nu mai este vointa de tip normal, vointa psihologica, ci o vointa interceptata de puterile raului. Vointa incalcata de aceste forte se afirma printr-un dinamism tulburator, care azvarle pe individ intr-o goana prapastioasa dupa putere si glorie, provocand grave dezordini in societate si pana la urma aducand propria lui prabusire.
Revenind la Nietzsche, el are dreptate cand vede in actul creator caracteristica principala a persoanei umane, dar a interpretat gresit originea acestei puteri miraculoase a individului. Din cauza ateismului sau, a dislocat creatia de dragoste, atribuind-o vointei, pe care, sub forma vointei spre putere, o considera principiul constitutiv al lumii.
Vointa nu exercita nici un control asupra actelor ei. Ea actioneaza fara a-si pune problema conescintelor, fiind intotdeauna vehiculata de o alta putere. In mod normal este ratiunea care-i serveste de calauza, si e bine sa fie asa cata vreme individul nu iese din cadrul vietii cotidiene. Alteori, cum am vazut, vointa scapa de sub controlul ratiunii, si este luata in primire de fortele demonice. Dragostea, spre deosebire de vointa, nu numai ca actioneaza cu o energie superioara acesteia, dar si distinge. Dragostea selecteaza obiectivele de realizat si in asa fel incat aceste obiective sa fie numai de natura creatoare. Dragostea nu face nimanui rau. Dragostea este inzestrata cu criteriul Intelepciunii Divine, incat orice pas al ei imprastie numai lumina si bucurie intre oameni.
Cu aceste explicatii, "Magna Charta" a persoanei umane nu este incheiata. Din necesitati creatoare, dragostea, energia fundamentala a sufletului, se deschide pe trei laturi, dispunand de trei posibilitati de manifestare, de trei campuri operative: spre individ, spre neam si spre Dumnezeu. Eul spiritual intra in contact cu aceste trei realitati externe, hipostaziindu-se sub forma a trei imagini: imaginea individuala, imaginea nationala si imaginea Divina. Spiritul uman, simplu in substanta, cand participa la realitatea externa, se diferentiaza in trei directii, imbogatindu-se cu trei valente, corespunzatoare celor trei planuri ale existentei: individul, neamul si Divinitatea.
Individul poarta in el insusi sufletul neamului sau plasma lui germinativa. Fizic nu se inregistreaza decat indivizi. Si totusi, printr-un tainic proces, apar colectivitatile nationale. Ce-i mana pe indivizi sa se stranga laolalta, sa-si depaseasca interesele particulare si sa-si dea un nume si un destin colectiv? Componenta nationala este o functiune apriorica a eului. Ea nu se adauga din afara, nu este un produs al istoriei, al cohabitatii sau al altor factori externi, ci provine din diferentierea elanului creator al inidvidului. Nu colectivul incadreaza sfera personalului, silidu-l la concesiuni si deformari, ci individul converteste o parte din energiile lui creatoare in valori nationale.
Infatisarea persoanei umane este complexa. Ea nu este numai individ; este si neam si reproduce si imaginea lui Dumenzeu in sine. Societatea se naste dintr-un impuls interior. Omul e animal social, pentru ca societatea preexista in sufletul lui si nu sub o forma generica, ci sub forma etnica. Individul nu se simte atras de un trunchi social inform, de o umanitate nediferentiata, ci de o societate individualizata pe natiuni. Impulsul social al individului este un impuls national.
Eul spiritual este o monada deschisa spre lume. Dragostea, prin natura ei jertfelnica, se azvarle in cautarea celorlalti oameni. Ea dispune de valente comunitare, de posibilitati de a-si impreuna viata ei cu a altora. Dar functiunea sociala a dragostei n-a ramas intr-o stare nedefinita. Dumnezeu a fixat ordinea sociala, tipul de societate pe care trebuie sa-l realizeze individul prin dragoste. Este neamul. Problema era prea complexa pentru a fi lasata exclusiv pe seama omului. Dumnezeu a largit viziunea dragostei, imbogatind-o cu un nou cosmos, cu o noua imagine, cu o noua dimensiune de traire, neamul, menit, in planul Divin, sa organizeze relatiile inter-individuale. Neamurile sunt o categorie a spiritului, o modalitate de afirmare a eului superior. Neamurile isi incep existenta propagandu-se din interior, din energia fundamentala a eului. Intre imaginea individuala si imaginea Divina din om se intercaleaza imaginea lui nationala.
Dragostea se proiecteaza asadar in om sub trei aspecte: individual, national si Divin. Acestor interioare le corespund trei realitati externe: Individul, Neamul si Dumnezeu. Ele se gasesc in noi ca hipostaze ale dragostei, dar si in afara de noi, ca realitati obiective. Individul este constituit dintr-o energie interioara, dar si dintr-o dublura perceptibila, fiinta care se misca si traieste. Neamul se infatiseaza sub acelasi binom subiect-obiect: deoparte neamul imaterial, sufletul neamului, multiplicat in imagini nationale individualizate; de alta parte neamul concret, neamul incorporat intr-o entitate istorica. Realitatea suprema, Dumnezeu, este exterior persoanei umane, exterior intregii creatiuni, dar, in acelasi timp, ceva din Duhul Lui a patruns si in om si, prin acest dar, participam la natura Divina. Dumnezeu este imanent si transcendent omului. Daca am cauta sa afirmam numai una din cele doua prezente, am anula fie Divinitatea, fie pe om.
Filierei exterioare individ-neam-Dumnezeu ii corespunde in interiorul nostru o serie egala de imagini, care sunt diferentieri ale dragostei, modalitati de afirmare a eului spiritual.
Individul dispune de posibilitati de comunicare cu toate aceste realitati: cu sine insusi, gratie constiintei personale, cu neamul, gratie constiintei lui nationale, si cu Dumnezeu, in virtutea filiatiunii lui Divine.
In procesul mantuirii omului deosebim mai multe momente, care se succed intr-o ordine ascendenta. Faza intaia este aceea care urmeaza dupa alungarea omului din rai. Abrutizat, cu luminile interioare reduse la o slaba fosforescenta, omul se complacea in pacat ca intr-un mediu natural de existenta. Atat de mult ii devorase pacatul fiinta incat nici nu-i mai simtea turpitudinea.
Era fericita omenirea in aceasta faza? Daca a pacatui fara a-ti da seama de pacat, fara a simti remuscari de pe urma lui, constituie o fericire, atunci incontestabil ca da. Dar Dumnezeu, care stie unde duce aceasta specie de fericire si cu ce pret se plateste, nu putea fi decat adanc indurerat de inconstienta omului. Caci voluptatea pacatului era voluptatea mortii. Somnolenta constiintei pregatea mormantul persoanei umane. Ca o boala ce ruineaza organismul, dar de care nu ne dam seama, pentru ca nervii care dau alarma la creier si-au pierdut sensibilitatea. Inconstienta cu care se practica pacatul nu poate impiedica ravagiile lui mortale.
Nimeni nu se poate mantui daca nu ia cunostinta de raul care scormoneste in el. Nici medicul nu-i poate ajuta bolnavului inainte de a-i stabili diagnosticul. Iata de ce Dumnezeu trebuia sa inceapa opera de salvare a omului scuturandu-l din inconstienta, trezindu-l din letargia pacatului. In vederea acestui scop, Dumnezeu inzestreaza pe om cu o scara de valori, cu o masuratoare, care sa-i permita identificarea pacatului. Acest mijloc de control al conduitei umane este legea lui Moise. Legea veche este ca o oglinda faurita de Dumnezeu in care omul poate sa-si recunoasca chipul desfigurat de pacat. Reteaua legii impiedica pacatul sa mai treaca neobservat prin constiinta. Legea obliga pacatul sa iasa din zona obscurului si sa se transforme intr-o entitate cognoscibila. Caci nu faptul material produce pacatul, ci atitudinea constiintei noastre. "Prin lege vine cunostinta pacatului" (Pavel, Romani, 3.20) "Odinioara traiam fara lege, dar cand a venit porunca, pacatul a prins viata"(Pavel, Romani, 7.9) Cu interventia Divinitatii in existenta omului, revelandu-i mizeria morala in care traia, incepe a doua faza in dialectica mantuirii.
Legea semnaleaza omului prezenta pacatului in sufletul sau, dar nu se poate substitui energiei lui combative, singura care poate da lupta cu pacatul. Chemarile legii se izbeau de golurile lui launtrice. Dragostea nu putea sa tasneasca din adancuri, reluandu-si cursul maiestuos si doborand domnia pacatului, pentru ca era taiata de izvoarele Divinitatii. Legea nu a sters urmele pacatului stramosesc. Actul impacarii cu Dumnezeu nu se produsese. Christos nu se intrupase si nu murise pe Cruce, ca sa rascumpere prin jertfa lui greselile lumii. Dragostea din om nu poate da altfel roade decat ramanand permanent in contact cu izvorul de la care emana. Virtutea zacea sub osanda in perioada legii, pentru ca virtutea de baza a omului, dragostea, astepta slobozenie de la Dumnezeu pentru ca sa se manifeste plenar si sa biruie pacatul. Din interior a venit stricaciunea, tot din interior trebuia sa se nasca si izbavirea. Acolo unde raul s-a inmultit, trebuiau sa se inmulteasca inmiit puterile binelui. "Nu va lasati biruiti de rau, ci biruiti raul cu puterea binelui"(Pavel, Romani, 12.21)
Al treile moment in procesul mantuirii este etica inaugurata de Christos. Intre morala mozaica si morala crestina exista o diferenta de ordin spiritual. Cuvintele lui Christos "N-am venit sa stric legea, ci sa o implinesc", isi au un corespondent si in morala. Asta inseamna ca legea lui Moise nu era perfecta, nu era ultima expresie a adevarului. Avea nevoie e un adaos, de o completare, de o interpretare noua. Acest adaos trebuia sa fie un mesaj Divin de o importanta exceptionala, de vreme ce insusi Fiul lui Dumnezeu se insarcineaza sa-l faca cunoscut oamenilor.
Dumnezeu se afla mult mai aproape e om in Noul decat in Vechiul Testament si revelatiile lui Christos au un caracter mult mai confidential decat destainuirile ce le face Dumnezeu lui Moise si celorlalti profeti. Cunoscator al nevoilor omenesti si cunoscator al tainelor ceresti, Christos da ultima retusare conduitei umane. Legea lui Moise renaste in morala lui Christos intr-o forma si putere care depaseste stralucirile ei vechi.
In ce consta innoirea adusa de Christos eticii Vechiului Testament? Aparent lipsesc elementele unei atari concluzii. Comandamentele Divine date lui Moise pe Muntele Sinai intra cu depline drepturi in sfera crestinismului. Nu vom descoperi nici o iota din paragrafele Decalogului care sa nu fi fost confirmate de Mantuitor. Deosebirea e mult mai profunda. Ea nu se refera la specificatiile Decalogului, la normele ce trebuie sa le observe individul, ci la o noua intelegere a lor. Prescriptiile de pe Muntele Sinai patrund in viata omului sub forma unei porunci. Ele emana de la o autoritate superioara omului si in ansamblul lor constituiesc o lege, "Tablele Legii". Rolul lor a fost sa reglementeze conduita omului in raport cu semenii lui si cu Divinitatea, indicandu-i ce trebuie sa faca si ce nu trebuie. Omul nu este chemat sa aprecieze valoarea depozitului primit, ci i se cere doar sa respecte poruncile date, in virtutea puterii nemarginite de care dispune "Ce este cine este". Omul este considerat nematur ca sa priceapa sensul profund al legii. De aceea este tinut la distanta si situat in domeniul lui "trebuie". Libertatea individului e luata sub tutela Divinitatii.
Etica Noului Testament are cu totul un alt caracter. Ea e etica libertatii. Esenta ei se concentreaza in dragoste. Dragostea nu se afirma, pentru ca ar exista o obligatie de indeplinit, ci pentru ca propriul ei elan o poarta in afara. Ea tasneste nechemata, neprovocata din suflet, ca magma vulcanica din maruntaiele pamantului. Nici o umbra de constrangere nu pateaza spontaneitatea ei. Morala lui Christos face apel la fortele interioare ale individului, la acele forte pe care nu le putea mobiliza legea si a caror lipsa aseaza pe om in stare de permanenta inferioritate fata de pacat.
Morala mozaica sufera de slabiciunile oricarei morale codificate. Desi pentru intaia oara in istorie absolutul etic patrunde in cadrul unei morale, aceasta origine supranaturala nu-i sterge caracterul ei impersonal, exterior persoanei umane. Dealtminteri si rostul ei nu era acela de a innoi pe om, ci de a-i crea o problema de constiinta, de a-l ajuta sa-si descopere uriciunea sufleteasca. Si, in felul acesta, recunoscandu-se rob pacatului, sa-l faca apt pentru mantuire. Caci cu cat se va dovedi mai neputincios sa indeplineasca legea, cu atata se va simti mai avizat la ajutorul Divin. "Iar legea a venit ca sa inmulteasca greseala; unde insa pacatul s-a inmultit, darul a prisosit!" (Pavel, Romani, 5,20)
Pentru a-si recunoaste omul starea decazuta in care traia, era suficient sa existe normativul, unitatea de masura, autentificata direct de Divinitate. Legea putea sa pastreze un caracter generic, caci rostul ei era sa tulbure constiintele, pregatindu-le sa primeasca darul si adevarul.
Morala lui Christos are o alta chemare. Sa rascoleasca in om puterile amortite ale binelui. Sa-i transforme sufletul intr-un camp de inalte tensiuni spirituale. Ca eul insusi sa se simta mai tare, mai viguros si din indemnuri proprii sa ia lupta cu raul. De aceea Christos trebuia sa iasa din genericul legii si sa dea intaietate persoanei umane.
Cum opereaza Christos aceasta tranzitie de le lege la om? Mai intai reduce multiplicitatea ei la unitate, extrage din cuprinsul ei propozitia fundamentala si arata ca celelalte dispozitii sunt aspecte si implicatii ale poruncii de baza.
"Care porunca e intaia dintre toate?" -e intrebat Iisus de un carturar care voia sa-L ispiteasca- "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau si din toata puterea ta! Aceasta este cea dintai porunca." "Iar a doua e aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Mai mare porunca decat aceasta nu este alta porunca."
Iubirea de Dumnezeu este inseparabila de iubirea deaproapelui. Caci iubind pe Dumnezeu, cautam sa-I semanam Lui si aceasta asemanare nu se poate realiza decat cheltuindu-ne in viata cu aceeasi ardoare pentru fratii nostri. Daca cineva zice: "Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este." (Ioan, I.4,20) Putem face si proba inversa. Nu putem intra in comuniune spirituala cu Dumnezeu daca nu ne insusim instrumentul prin care ajungem la cunoasterea Lui, care e dragostea, si de care nu putem dispune decat exercitandu-l in relatiile cu fratii nostri. Daca in obiectivele imediate ne poticnim, cum ne vom putea avanta pe cararile infinitului? Dragostea de aproapele este un exercitiu pregatitor al marilor experiente mistice. "Pentru ca cel ce nu iubeste pe aproapele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca?"( Ioan, I, 4,20) Restul poruncilor din Decalog, toate se inglobeaza in iubirea deaproapelui. "Pentru ca: sa nu preacurvesti; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti... si orice alta porunca ar mai fi, se cuprinde in acest cuvant: Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine." (Pavel, Romani, 13,9) "Iubirea nu face rau nimanui; drept aceea, iubirea este implinirea legii." (Pavel, Romani, 13.10) In vreme ce sa nu furi, sa nu ucizi, sa-ti cinstesti parintii, etc sunt atitudini compartimentale, sunt obiective definite concret, sunt aplicatii ale legii la viata, dragostea este energia distributiva a tuturor actelor noastre morale.
Dupa aceasta simplificare a legii, Christos face un pas mai departe. El arata ca dragostea nu este numai expresia unitara a legii, ci corespunde si axei constitutive a persoanei umane. Centrand morala pe dragoste, El o interiorizeaza, o face dependenta de eul spiritual. Christos ne invata ca natura etica a omului coincide cu natura lui spirituala, cu elementul creator al persoanei lui. Simtul moral sau constiinta morala sunt proiectiile dragostei in relatiile cu oamenii. Cine actioneaza din perspectiva dragostei, recunoaste cu usurinta linia despartitoare dintre bine si rau. Isi insuseste un instrument de apreciere a conduitei umane mult mai fin decat acela care se multumeste sa consulte catalogul virtutilor.
Oferindu-i omului posibilitatea sa-si reglementeze pozitia din interior, Christos il elibereaza din chingile legii. El dezvaluie omului ca legea nu-i decat realizarea propriului sau destin. Cele mai sublime acte morale se leaga de manerul invizibil al personalitatii lui. Elanurile creatoare niciodata nu servesc raului. Creatiunea se acopera totdeauna cu binele. Libertatea cea mai puternic afirmata in interior corespunde celei mai perfecte moralitati in afara.
Este adevarat ca cuvintele "lege", "porunca", nu sunt expulzate total din Noul Testament, ceea ce ar parea ca contrazice teza libertatii totale de care s-ar bucura individul ce umbla pe cararile dragostei. Insusi Christos zice: "Va dau porunca noua, ca unul pe altul sa va iubiti" (Ioan, 13.34). Ca la orice interpretare justa a unui text si in aprecierea acestei notiuni trebuie sa ne orientam dupa ansamblul invataturii crestine.Tot ce-a savarsit Christos in viata depune marturie categorica contra ideii de porunca, asa cum o intelegem noi oamenii din practica vietii sociale, ca ingradire, ca limitare a domeniului nostru de actiune. El nu e constrans de Tatal sa se jertfeasca, ci El, de la Sine, isi pune viata ca iarasi sa o ia. "Putere am ca s-o pun si putere am iarasi s-o iau", zice Iisus. "Aceasta porunca primit-am de la Tatal" (Ioan, 10,18). Se vede clar despre ce fel de porunca vorbeste Christos: despre actul liber al personalitatii lui, care se intalneste in acelasi gand, al sacrificiului suprem, cu Tatal. In relatiile cu oamenii, aceeasi atitudine. El nu sileste pe nimeni sa-L urmeze, ci ii angajeaza pe drumul descoperirilor interioare, oferidu-le propriul Lui exemplu. Iar cand se convinge ca invatatura Lui a rodit in sufletul lor, si-i asociaza ca prieteni: "De-acum nu va mai zic slugi, ca sluga nu stie ce face domnul sau, ci