Ultima actualizare: 

25-08-2008

(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Eliade si Culianu în universul minciunii post-decembriste

Motto: "Mircea Eliade, avec un génie qui lui est propre, a mis clairement ŕ la portée de tous l'analyse des comportements de l'homme religieux" (Michel Meslin).

Din felul cum a fost tipãrit la Editura Humanitas DICTIONARUL RELIGIILOR (1993), tradus de Cezar Baltag, se dezvãluie tendinta oficialã post-decembristã de a-l propune pe Culianu în locul lui Eliade, coborându-l pe cel mare si înãltându-l pe cel mic, «uitând» prea sistematic spre a nu pãrea înadins cã în Olanda (1976-1987) Ioan Petru Culianu a fost profesor de italianã, numit conferentiar în 1986 si cã la universitatea din Groningen unde preda italiana, a tinut doar o datã un curs de istoria religiilor (v. I. P. Culianu, Cuvânt înainte la volumul Eros si magie).

Dacã în Franta, cei de la Editura Plon au marcat pe coperta Dictionarului religiilor, alcãtuit prin extrase din opera lui Eliade, cu corp de literã mare numele lui Eliade drept autor si cu o literã de vreo trei ori mai micã numele lui Culianu (Paris, 1990), în România post-decembristã s-a pierdut de mult dreapta mãsurã: La Universitatea din Iasi se vorbeste de «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavrilutã) de parcã chiar ar exista o asemenea fantezistã paradigmã, iar la Bucuresti, editorul Dictionarului religiilor pune numele lui Culianu pe acelasi rând si cu acelasi corp de literã cu numele lui Eliade. Or, autorul ISTORIEI CREDINTELOR SI IDEILOR RELIGIOASE (Mircea Eliade, Histoire des croyances et des idées religieuses, vol. I-III, Payot, Paris, 1976-1983), a stabilit el însusi fisele din componenta acestui dictionar pe care, dupã moartea maestrului, discipolul l-a realizat prin consultarea operei eliadesti (v. Dictionarul religiilor, «Cuvânt înainte», Ed. Humanitas, 1993, p. 11).

Dar nu numai înghesuirea pe acelasi rând menit sã sugereze minciuna unei consideratii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academicã ambii autori ai dictionarului atrage atentia din primul moment. Uimeste si prezentarea autorilor, cu acordarea de spatii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireste, ciuntirea operei maestrului pânã a rãmas din ea mai putin de un sfert. Dar nici asa nu a putut sã ajungã la o dimensiune comparabilã cu opera discipolului. De aceea, numãrul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: 11 titluri de cãrti stiintifice la Eliade, 9 titluri la Culianu, dintre care douã romane.

Desigur, pecetea minciunii a trebuit sã se lãteascã si sã multiplice volumele scrise de Culianu si prin subterfugiul prezentãrii drept cãrti diferite, una în francezã si alta în englezã, a uneia si aceleiasi teze de doctorat de «troisičme cycle» din 1980, publicatã la Paris în 1984 sub titlul Experiences de l’extase (Paris, Payot) si tradusã în englezã cu titlul Out-of-this World (Boston, 1991) dupã ce a fost usor remaniatã spre a fi pe placul amatorilor de «stiinte ale cognitiei».

Cã în diversitatea operei stiintifice, dovedind o realã aplecare spre eruditie, Culianu a folosit cam aceiasi bazã de date fie în lucrãrile necesare unui examen sau altul, fie în volumele personale si în contributii la volume colective, o recunoaste chiar Ioan P. Culianu când mãrturiseste geneza lucrãrii Eros si magie. Cartea publicatã cu ajutorul marelui istoric al religiilor la Flamarion (1984) ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licentã de la Bucuresti din 1972 (Ficino si platonismul în Renastere) pe care împreunã cu douã lucrãri în româneste din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în francezã prin 1979 dupã ce i-au fost aduse din tarã. Acelasi material ideatic a fost prelucrat si în studiile din Iter in silvis (Messina, 1981). Din volumul Experiente ale extazului, vreo 30 de pagini sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystčres a et hors des mystčres au fost cuprinse în volumul colectiv La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijit de Vermaseren. Volumul apãrut la Leiden în 1983, purtând titlul Psychanodia este si el o variantã intermediarã a lucrãrii de «troisičme cycle», obtinutã prin prescurtarea si traducerea în englezã a Experientelor extazului.
Prelucrarea usor diferitã a unuia si aceluiasi material a constituit o adevãratã capcanã pentru un comentator care îsi tot dã ifose de cunoscãtor avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filosofie.

Este vorba de H. R. Patapievici, autor al unui studiu stupid si scolãresc publicat împreunã cu traducerea româneascã a cãrtii Les gnoses dualiste de l’Occident (Plon, Paris, 1990).

Tot vorbind de valoarea lui Culianu care l-ar fi depãsit, vezi Doamne, pe Eliade, Patapievici face eroarea sã creadã cã ascensiunea sufletului si gnosticismul ar fi diferite una de alta, când ambele indicã acelasi lucru, prima reprezentând doctrina centralã a gnozei. Fãrã a sesiza acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele douã prefete la cãrtile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniazã cât poate el de apãsat cã originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat douã contributii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor.

Prin aceste inovatoare douã contributii el l-ar fi lãsat cu mult în urmã pe maestrul sãu, a cãrui contributie la istoria religiilor s-ar fi limitat la modesta operatie de ordonare a materialului, pe care l-ar fi dispus «în clase morfologice» (apud. H.R. Patapievici).

Cum am notat deja, la prezentarea autorilor Dictionarului religiilor, Editura Humanitas alocã acelasi spatiu pentru Mircea Eliade (1907-1986), membru a cinci Academii si profesor honoris cauza a zece Universitãti, si pentru I. P Culianu (1950-1991) care nu a apucat nici mãcar momentul titularizãrii în postul de profesor de istoria religiilor, întrucât cartea verde nu-i iesise decât cu o lunã înainte de a fi asasinat (1).

Ca sã-l punã cu de-a sila pe Mircea Eliade la acelasi nivel cu un discipol (devenit din 1979 cetãtean olandez) care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns sã tinã ca «visiting professor» douã conferinte la Chicago în 1986, G. Liiceanu a trebuit sã opereze masive amputãri ale parcursului vietii academice a lui Mircea Eliade, fãcându-se cã «uitã » (ca pe site-urile de pe internet) distinctiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academicã occidentalã (v. Isabela Vasiliu-Scraba, MIRCEA ELIADE IN CYBERSPATIU, în www.geocities.com/isabelavs).

În schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjeazã» studiile lui Culianu sã nu aparã în banala lor realitate, anume cã tânãrul licentiat în italianã la Bucuresti, ajuns în vara lui 1972 cu o bursã în Italia, i-a tot cerut sprijinul lui Mircea Eliade pentru ca filosoful religiilor sã-si punã în miscare relatiile ca sã-l ajute sã publice si sã treacã examene. Sã nu aparã cã expatriatului român i-au trebuit trei ani pentru a-si lua o licentã despre H. Jonas si gnozã. Cã având o licentã la o universitate occidentalã, luatã pe 5 Nov. 1975 la Milano, si ajutat fiind de Mircea Eliade, s-a putut înscrie la Paris sã treacã hopul «doctoratului de troisičme cycle» cu Michel Meslin, tot pe tema gnosticismului.

Pentru cã în italianã licentã se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie cã I. P.Culianu si-a luat licenta la Universitatea Catolicã din Milano, ci cã si-a luat «doctoratul», pentru a putea mai încolo sã noteze o altã minciunã, anume cã în 1980 Culianu sustine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu teza la Michel Meslin despre experientele extatice.

Desigur, pentru cine are acces la noua acceptiune propusã magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere scris prin 1980, parada mincinoasã de titluri apare de prisos, fiindcã ea nu sporeste valoarea unor studii prin ele însele valoroase.

H. R. Patapievici repetã minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând cã doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 este «cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacã s-ar face inventarul tuturor întemnitatilor cu doctorate la Sorbona aflati dupã gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nikolski, era tarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al tãrii, s-ar vedea cã un astfel de doctorat nu era o raritate în România. Dar minciuna cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, douã deja însirate, si al treilea în 1987, este repetatã si rãsrepetatã în scopul precis al modificãrii perceptiei cu privire la însemnãtatea culturalã a lui Eliade comparativ cu cea a discipolului sãu. Dupã H. P. Patapievici, opera lui I. P. Culianu «bate mai departe decât opera lui Mircea Eliade. Mircea Eliade a rãmas un excelent istoric al religiilor din scoala morfologicã (…) I. P. Culianu a fost altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bãtaie mai mare».

În 1976 la Chicago, articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisičme cycle», cu acelasi titlu, în pregãtire) pe care Eliade l-a dat spre publicare în revista «History of religions» nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru cã se baza pe eruditie nudã si era lipsit de o interpretare personalã (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976). În cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984) Culianu va adopta o interpretare foarte originalã. El reduce complexitatea experientelor extatice aflate în miezul gnozei regãsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea originalitate îi atrage replica lui Eliade din prefatã, cã tipul de extaz pe care Culianu tine sã-l numeascã «iudaic», putea fi numit mai degrabã «babilonian» pentru cã are de fapt «o origine babilonianã».

Dupã mai bine de patru ani, cu o comisie aranjatã de Eliade sã fie din patru profesori trei favorabili candidatului (v. Corespondenta Mircea Eliade – Culianu, intitulatã «Dialoguri întrerupte», Ed. Polirom, 2004), la opt ani de la plecarea din tarã, I.P. Culianu a trecut pe 17 Iunie 1980 la Sorbona treapta «doctoratului de troisičme cycle» (fãrã de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat) cu lucrarea «Experiente ale extazului» (dedicatã lui Mircea Eliade) în care textul este uneori supraîncãrcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 Martie 1979 si 21 Martie 1979).

Fãrã sã ia în nume de rãu insistenta cu care tânãrul îl tot înghiontea («stiu cã ideea acestei cãrti nu vã este tocmai agreabilã », Culianu, 18 Sept 1984) sã dea apã la moarã calomniatorilor sãi care, de mai bine de un deceniu, trãgeau sforile sã nu cumva sã-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat publicarea lucrãrii de «troisičme cycle» la Payot. Doar cu încercarea lui Culianu de a plasa editorului francez o prefatã scrisã de el si semnatã cu numele lui Mircea Eliade, maestrul n-a fost de acord («Imi pare rãu cã a trebuit sã vã obositi cu prefata de la Payot. Eu speram cã versiunea trimisã era conformã celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 Aprilie 1984).

De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom corespondentei dintre cei doi (Dialoguri întrerupte, 2004) dezgroapã un proiect de carte de interviuri îngropat de Eliade care a vãzut cu întârziere (fiindcã nu vroia sã creadã asa ceva) cã nu opera sa stiintificã sau literarã îl pasiona pe discipolul Culianu, admiratorul public al acelui Elie Wiesel, care scrisese fãrã jenã cã în jumãtatea de Ardeal oferitã de Hitler ungurilor, nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci niste inexistenti «jandarmi români».

Degeaba îl sfãtuise Eliade sã încerce sã-si vadã de lucrãrile stiintifice si sã nu execute «comenzi» (2). Când de douã generatii rasismul înrola, de ambele pãrti ale Cortinei de fier, combatanti ai santajului cu antisemitismul, rãsplãtindu-i pe cei înrolati, studentul Culianu îsi uimea profesorii de la Bucuresti cu titluri de cãrti nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceausescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în imense depozite cu volume necatalogate (v. I. P. Culianu, interviul din 1990 din Italia, publicat în 2003 în rev. 22.). Or, în asemenea locuri era cu mult mai greu de pãtruns decât la cãrtile Fondului Special al Bibliotecii Academiei sau chiar la Fondul Directorial al acesteia, unde tipãriturile, erau totusi catalogate. Fiindcã de însãsi existenta acestor depozite de cãrti nu se stia probabil decât la vârful ierarhiei mercenarilor ocupantului din umbrã al tãrii.

Dar, la urma urmelor, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut sã-si dea seama cât a ajuns de mutilatã ideologic mintea unui tânãr dotat ce a fost un elev silitor si rãzbãtãtor în conditiile dure ale totalitarismului de stânga supraveghiat ideologic de un Silviu Brucan si de altii ca el.

Mircea Eliade, care trãise în Bucurestiul ocupat de nemti în primul rãzboi mondial, trebuie sã se fi crucit citind opinia lui Culianu, dupã care realizarea unitãtii noastre nationale dupã Rãzboiul din 1916-1919 nu s-a fãcut cu jertfele armatei române ci ne-ar fi venit pe tavã, «dictatã» dinafarã, «dupã ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

În iunie 1980, dupã ce a trecut «doctoratul de troisičme cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade, Michel Meslin si un alt profesor cu care se vorbise din timp, I.P. Culianu a trebuit sã insiste în mod repetat ca Mircea Eliade sã-l convingã pe Michel Meslin sã-i conducã în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980 si 25 sept. 1980 cãtre Mircea Eliade).

Dar au mai fost necesari încã sapte ani pânã sã-si treacã doctoratul de stat la Sorbona (în 1987), cu lucrarea «Gnozele dualiste ale Occidentului» (Plon, Paris, 1990).

Fatã de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit sã devinã doctor la Sorbona decât când ajunsese la 37 de ani. Comparatia o face însusi Culianu scriind prin 1983 «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douãsprezece volume si cel putin cincisute de articole». In acelasi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole dupã licenta cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), mai scrisese împreunã cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Încheind contractul în 1977, în 1978 îi apãruse la Assisi acea carte modestã despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi si cu pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade cãtre Culianu din 3 mai 1977). Era anul când în Franta, Constantin Tacou publica nr. 30 din «Cahier de l’Herne» dedicat lui Mircea Eliade si când volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) se bucura de un mare succes în rândurile cititorilor.

În monografia sa criticã, I.P. Culianu îl subordonase pe Eliade lui Jung. Spre regretul autorului, din volum editura înlãturase paginile care nu priveau opera istoricului religiilor. În Italia, lucrarea tânãrului român apãrea la doi ani dupã ce profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, din 1975 membru al Academiei Regale Belgiene, si 1976 doctor honoris cauza al Universitãtii Sorbona.

Despre protejatul sãu cãruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (cãtre Payot, pe 3 febr. 1983) cã promite sã devinã în circa zece ani un nume important în istoria religiilor. În directia pregãtirii acestui viitor mergeau însãsi insistentele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editurã sã publice Eros et magie ŕ la Renaissance (Flamarion 1984) si la Payot, care conditionase publicarea lui Culianu de prefata pe care sã o scrie Eliade la Experiences de l’extase (Payot, 1984).

Din 1984 Culianu a conferentiat ocazional despre magia Renasterii, având nesansa ca odatã, la Chambery, sã fie în public trei vrãjitoare adevãrate, care l-au acuzat cã vorbeste de lucruri pe care nu le stie. Din conferinta lui Culianu tinutã pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bãnui de ce s-au supãrat atunci acele vrãjitoare: fiindcã vorbitorul nu credea în capacitatea lor de a face vrãji.

În primãvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu sã tinã douã conferinte la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat sã moarã, asa cã doar din lumea celor drepti sã-si mai fi putut el auzi discipolul cum compara vrãjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniti de rasistii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânatã prin abordarea cam lungitã a unor probleme de metodologie, tintea spre «demitizarea» opiniei curente cã Inchizitia ar fi fost cea care a ars pe rug vrãjitoarele (3). Solid ancorat în prejudecãtile materialiste ale lumii închinãtoare la zeul-ban, conferentiarul a aranjat cum i-a plãcut argumentul ontologic, spunând cã existenta vrãjitoarelor e probatã de faptul cã existã persoane care cred cã pot vrãji: dacã ele îsi închipuie ca existã, atunci chiar existã.
În fine, la întrebarea dacã a apucat Culianu sã devinã un nume de referintã în cei sapte ani câti a mai trãit de când Mircea Eliade îi prevedea un viitor glorios, cei interesati nu vor afla de la Liiceanu rãspunsul. Nici de la Patapievici, ambii dispusi sã-l salte, cum l-or sãlta, pe Culianu deasupra lui Eliade.

Probabil nu se vor lãmuri în respectiva privintã nici din lucrãrile simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraicã, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si Institutul Cultural Român din Tel Aviv.

În legãturã cu aceastã manifestare de pretuire a lui Culianu peste hotare, dã de gândit faptul cã ea s-a tinut exact în anul când se împlineau 100 de ani de la nasterea lui Mircea Eliade.

Note :
1. Asasinarea din 21 mai 1991 a lui Culianu nu a fost nici pânã azi elucidatã de politia americanã. Dar discutiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe mãsurã ce indicã mai cu vehementã fie pe securistii nationalisti, fie pe legionari (sau pe securistii nationalisti drept continuatori ai legionarilor) drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduce din ce în ce mai mult cu vehementa rusilor care la Nürenberg voiau sã punã pe seama hitleristilor masacrul de la Katin fãcut de ei.
2. v. «executia» gânditorului poet Horia Stamatu, pe care, fãrã succes, a încercat sã o opreascã atât Eliade cât si Virgil Ierunca, rugându-l pe Culianu sã renunte la publicarea articolului scris împotriva marelui poet. Dar «comanda», ca orice comandã a unui superior, trebuia sã fie îndeplinitã.
3. Probabil fãrã sã citeascã aceastã conferintã despre vrãjitoarele din Evul Mediu în care discipolul lui Eliade vroia sã prezinte retrospectiv Biserica Catolicã într-o luminã mai avantajoasã, Serban Andronescu, necãjit de prostiile pe care le mai debita Culianu pe seama ortodoxiei, scria într-un interesant articol despre Culianu cã prin temele legate de magie si satanism, acesta a abordat «zone condamnate de religia crestinã».
4. v. I. P. Culianu, Eros si magie în Renastere, Ed. Nemira, 1999; conferinta « Vrãjitoarele la ananghie », tradusã din englezã de Corina Popescu, se aflã la pp 364-386.

Isabela Vasiliu Scraba