Ultima actualizare: 

25-08-2008

(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Perspectivele poporului român în viziunea lui Dan Puric

Este greu sã mai gãsesti astãzi un om care sã fie luat în seamã si primul care nu-si dã seama de acest lucru sã fie tocmai el. Este cazul lui Dan Puric care, dacã are de luptat cu ceva, este cu succesul mesajului sãu în rândul oamenilor tineri. Ceea ce surprinde pânã la uimire este cã oamenii anevoie de cucerit se lasã sedusi de cuvântul unui ins care nu este nici predicator, nici politician si care vede în bisericã un liman de mântuire, fãrã a fi nici preot. A-i aduce pe oameni în fata altarului, a-i îndemna sã se roage si a-i convinge cã scopul ultim al vietii este mântuirea, cu toate cã ei nu tin cu orice pret sã se mântuiascã, reprezintã o performantã pe care foarte putini preoti o ating si nici noi însine nu ne dãm seama de rostul ei.

Dan Puric crede despre sine cã rostul lui cotidian este sã mãture cãrarea ce ne duce în bisericã. Eu as spune mai mult: el este omul alãturi de care te trezesti în bisericã, rugându-te. Nici vorbã cã statisticienii care plaseazã biserica în fruntea institutiilor cel mai des frecventate, sunt greu de contrazis, dar credinciosii care merg la bisericã n-o fac pentru a fi primii în acest clasament. Si, iertati-mi îndrãzneala, dar dacã vrei sã-l întâlnesti pe Dan Puric, nu-l vei gãsi totdeauna rugându-se la icoane. În omul acesta sãlãsluieste convingerea cã o înaltã credintã nu poate fi învãtatã, nesocotindu-i pe marii arhierei.

Omul acesta nu se fereste sã repete vorbe mari pe care le-au spus altii înaintea lui. Cine nu stie si n-a auzit cã secretul tuturor lucrurilor este dragostea? Si nu este greu sã întelegi cã nimic nu poate fi mai presus decât dragostea de tarã, de neam, de aproapele tãu si cã sunt o sumã de alte iubiri pe care ne este dat sã le avem, fãrã ca totusi sã le gãsim o expresie supremã. Dan Puric care, ca orice artist, avea cultul femeii, vorbind despre sentimentul cu care Cézanne îsi picta modelele, stie sã spunã atât de frumos cã pentru acesta, femeia era un altar. Despre multe lucruri din viata lui Dan Puric ne putem îndoi cã le-a scris fãrã teamã cã exagereazã, dar în contextul lui sentimental si mai ales în primordialitatea pe care stia s-o acorde lucrurilor care-i plac, îmi este imposibil sã cred cã Dan Puric putea sã facã din femeie ceea ce numai un pictor de geniu putea realiza.

Este momentul acum sã pomenim si de câteva date biografice din viata sa care, din fericire, ni se prezintã sub mai multe chipuri. De pildã, recunostea, într-un interviu, cã are cultul femeii pe care-l trecea în mostenirea lui familialã. Vedeti, sã faci astãzi elogiul femeii si sã-l recomanzi cu asiduitate, tocmai când linia vremii este cu totul alta decât ne învatã el.

Tare mi-i teamã cã portretul pe care încerc pe seama lui Dan Puric uitã cã este al unui artist care trãieste în primul rând în lumea teatrului. Una din aptitudinile lui este sã exprime viata prin miscare si tãcere. El nu este omul discursurilor prelungi si nici al deplasãrii scenice de la o stare de har la alta de nefericire abruptã. Dansul lui Puric antreneazã sala si o fascineazã. Este, dacã vrem, un efort de a reduce miscarea la esenta ei. Si dacã observãm cu atentie ce relatie existã între tãcere si gesticulatia lui, am constata cã tot ce se întâmplã pe scenã are o desfãsurare tragicã, lucru însã foarte curios, oamenii creati de Puric nu stiu, nu vor sau nu pot sã moarã. În spatele personajelor lui este ceva care asteaptã un moment crucial, un gest care apartine minunii. Te astepti ca personajele lui sã treacã oricând de la moartea lor la viatã. Moartea este o eclipsã de soare învãluitã într-o tesãturã de nori. De aceea teatrul lui Puric vibreazã de vitalitate.

Filosofia modernã decreteazã cã istoria a murit. Este adevãrat cã omul modern a strãmutat libertatea din bratele lui Dumnezeu în ale maimutei si ale Partidului, de unde mai are doar un pas ca sã cadã în neant.

Ni se pare cã salvarea noastrã stã în priceperea de a mãsura distanta dintre lumea de aici si rostogolirea ei în absurd. Pânã acolo ne tinem de mânã voind sã ne întelegem într-o românã europeanã care nu este de fapt un amalgam de limbi de la care asteptãm sã le uneascã doar Sfântul Duh, cãci, spune Puric, numai Duhul Sfânt pãstreazã identitatea neamului si a limbilor. Aptitudinea noastrã de a crea inegalitãti încercãm sã o remediem printr-un ideal al egalitãtii. Toti tânjim dupã egalitate. Cuvântul “drepturi” este mai înalt decât oricare altar. Dar, în vreme ce alte neamuri, altarului acestuia i se închinã, altarul drepturilor noastre nu se zãreste nicãieri. La fel, trãncãnim despre Comunitatea Europeanã si ne copiem unul pe altul. Avem impresia cã în fiecare zi construim desi, în realitate, dãrâmãm cu sete.

Scriu rândurile acestea fãrã sã-mi fi trecut niciodatã prin minte cã am sã i le dedic lui Dan Puric însusi. Dar soarta mea a vrut ca omul care stã în centrul viziunii antropogenetice a lui Dan Puric sã-mi fie cunoscut asa cum ar fi dorit orice student al facultãtii de Litere si Filosofie. Si chiar unul din membrii generatiei interbelice care îi stã cu precãdere la inimã lui Dan Puric. Si dacã scriu rândurile de fatã fãrã sã pomenesc de omul care în bunã parte i le-a prilejuit, sã-mi fie iertat dacã rãscolesc cu prilejul acesta prin tolba mea cu amintiri.
Eram elev în ultima clasã de liceu când, în programa analiticã, ni se impunea si Etica. Pentru cã profesorul nostru titular de la aceastã materie, Ion I. Cantacuzino, binecuvântatã fie-i memoria, lipsea, fiind si student la medicinã, obisnuia sã fie înlocuit la ore de unul dintre prietenii lui, membri ai Societãtii Criterion. Asa s-a fãcut sã-i am ca profesori pentru câteva ore pe cei mai strãluciti reprezentanti ai perioadei interbelice: Paul Sterian, Petru Comarnescu si, în prima linie, Mircea Eliade si Mircea Vulcãnescu. Pe Mircea Vulcãnescu mi-a fost dat sã-l cunosc ceva mai târziu, trimis de revista Excelsior, un sãptãmânal economico-financiar, unde functionam ca desenator. În ultimul numãr al revistei i se publica lui Vulcãnescu un articol care trebuia ilustrat cu un portret în cernealã al autorului. Nu voi uita niciodatã casa de pe Popa Soare unde sta, la parter si, din generozitate, adãpostea doi corifei, colegi de generatie: Dan Botta si H. Stahl, gest cu totul unic pe vremea aceea de a da adãpost în propria casã unor colegi. Cuminte si ascultãtor, Vulcãnescu sta neclintit, la birou, cu o carte în mânã. În schimb, douã fete ale lui fãceau o larmã cumplitã, care si pe mine mã deranja. Tatãl lor, în schimb, pãstra o neclintire de sfinx. Am terminat desenul si am vrut sã plec. – “Nu, nu, desenul rãmâne la mine. Numai sfintilor li se îngãduie sã-si publice portretul.”

Revenind la amintirea mea de elev nu pot trece cu vederea particularitatea acestui om de a ne lãsa sã rãmânem în clasã, la asa zisã recreatie, dacã doream. Asa s-a fãcut cã, odatã, am rãmas în clasã doar doi elevi care i-am ascultat strãlucita lui expunere, restul preferând sã iasã în curte în timpul recreatiei. Evoc aceste amintiri deoarece Puric însusi pomeneste elogios de meritele filosofului Mircea Vulcãnescu. Si pentru cã nu vreau sã mã abat prea mult de la subiect, am sã pun punct aici amintirilor mele.

Omul cãruia îi închin aceste rânduri avea, printre altele, darul de a cita vorbele memorabile spuse de cineva. Cita, de pildã, o frazã a lui Nichita Stãnescu care explica mãsura oficialitãtilor de a pãstra loc pentru aterizarea aeroplanelor din grija ca în locul lor sã aterizeze îngerii. De altminteri, pentru Dan Puric, curãtirea pãmântului românesc avea ratiuni si mai profunde. Pentru el era de primã importantã gestul oficialitãtii care trebuia ca pe locurile golite, în loc sã aterizeze îngerii, au construit închisori. Putini dintre oamenii nostri de litere au cultul detinutilor politici care au împânzit tara în perioada pro-comunistã. Fãrã sã fi fãcut închisoare, Dan Puric trãieste în spiritul celor ce au fãcut-o. Si a vorbi despre omul acesta trecând cu vederea capitolul din istoria noastrã închinat celor din închisori, este o gravã si premeditatã omisiune.

Cine citeste consemnãrile lui Dan Puric este tentat sã creadã cã ele apartin unui om al bisericii sau unuia care o va îmbrãtisa cât de curând. Poate cã gresesc, dar din tot ansamblul de precepte, ritualuri si legi pãtrunse de Duhul Sfânt, am credinta cã ceea ce îi stã mai mult la inimã omului acestuia, este demnitatea crestinã. Si sentintele pe care le dã în circumstante iesite din comun, tind sã derive din cuvintele rostite de Mântuitorul si cãrora noi, oamenii de toatã mâna, ne strãduim sã le gãsim un înteles.

Propovãduirea Mântuitorului însusi este o carte cu saptesprezece peceti. Vor trece veacuri si milenii pânã ce crestinii din toate laturile lumii le vor descifra. De altminteri, Christos ne-a insuflat sentimentul cã Zidirea pe care o înaltã El va fi restauratã în cel mult trei zile. Si, pe semen, convingerea adevãratului crestin stã în certitudinea cã credinta lui poate rãsãri din moarte. Sau, altfel spus, ea nu va muri niciodatã.

Este greu sã vorbesti despre Dan Puric ferm convins cã ti-ai fãcut datoria. El tine de tema subiectelor care mai curând pot fi întelese în subîntelesul lor. Si încã rãmânem departe de învãtãtura lui Puric fãrã sã ne spunem, în intimitatea noastrã, ceea ce spunea Aristotel în Omul politic: “Toatã lumea are glas. Numai omul are voce si vocea aceasta trebuie sã se facã auzitã în Cetate”.
La urma urmelor, ceea ce am vrut este ca revista noastrã sã fie una din cetãtile în care s-a auzit Dan Puric.

MIRCEA NICOLAU