(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Sufletul romanesc in "posibilul istoriei"

În dialogul sãu imaginar cu un occidental desfãsurat sub titlul (azi mai actual ca oricând!) “Introducere la intrarea României în constiinta europeanã”, Constantin Noica reuseste sã intuiascã premisele unei posibile afirmãri viitoare a României. Cuvântul-cheie al dialogului este tocmai acest “posibil”, care la noi capãtã parcã adesea rezonanta blestemului unei vesnice neîmpliniri.

În apus, principala preocupare din ultimele secole a fost valorificarea fãrã rest, fie bunã, fie rea, a realului istoric, ajungându-se acum într-un impas, la o crizã a resurselor si a valorilor, chiar la o neîncredere în virtutile propriei culturi si traditii. Spre deosebire de aceastã atitudine a occidentului, românii au reusit sã-si conserve o mai bunã asezare în posibilul istoriei. O aparentã delãsare sau usurãtate, a permis pãstrarea neatinsã a unor valente, proiectându-le în posibilul istoriei ca o eternã sãmântã ce-si asteaptã ceasul rodirii. Asteptarea acestui moment îsi are durata ei, cu sigurantã una finitã, crede filosoful. “Dinozaurii” de azi, pentru care simtul proportiilor juste a degenerat în grandoare si gigantism, ar putea preda într-o bunã zi stafeta spiritului acelora care în proximul moment de rãscruce al istoriei se vor afla într-o mai bunã situare în posibilul ei. Doar acestia vor fi cei cãrora li-se vor deschide portile viitorului. Concluzia lui Noica este aceea cã drumul României nu poate duce decât cãtre un “stat de culturã”, în contrast cu asezarea lumii de azi pe temeliile materiale ale “statului de consum”.

Intuim mult adevãr în ideile lui Noica, iar cititorul textelor cuprinse în volumul “Simple introduceri la bunãtatea timpului nostru” are ocazia sã ia act de o viziune panoramicã asupra contemporaneitãtii, în care se rãsfrâng interpretãrile autorului asupra ideilor unor mari filosofi sau oameni de artã si culturã care au marcat devenirea omenirii pânã în acest ceas.

Cu toate acestea, se resimte si o carentã funciarã a acestei perspective. Filosoful cautã parcã dinadins sã evite o anumitã altitudine interzisã – nu stim dacã din cauza contextului istorico-politic în care si-a publicat scrierile, sau dacã într-adevãr dintr-o convingere ireductibilã. Cert este cã Noica vede viitorul omenirii modelat de liniile-fortã ale cugetãrii filosofice, ignorând complet factorul religios. Metafizica sa se opreste la plafonul norilor, nereusind –sau necãutând- sã-l strãpungã pentru a rãzbate la altitudinile adevãratei teologii.

Fãcând aceastã observatie, putem reformula întrebarea: ce înseamnã de fapt aceastã mai bunã situare a României în posibilul istoriei?

Sã ne reamintim cã Noica însusi, în ale sale “Pagini despre sufletul românesc” (scrise, ce-i drept, în anii ’40) spunea cã: “Noi nu avem vocatia filosofiei. Dar teologicul ne-o poate da. Nu crestinismul ortodox neapãrat, dar teologicul”.

Ar trebui reamintit cã diferentele de viziune dintre apus si rãsãrit (termeni luati în sens de traditii religioase) asupra relatiei omului cu realul actualizat pe de-o parte si cu posibilul pe de alta, îsi au de fapt rãdãcinile tocmai pe acest tãrâm teologic.
În viziunea sa despre Dumnezeu, scolasticismul proclama cã o fiintã perfectã, cum este cea divinã, trebuie sã aducã la viatã toate potentialitãtile care zac în Ea. Lipsa actualizãrii unor posibilitãti latente este privitã ca o neîmplinire, ca o imperfectiune care ar stirbi din desãvârsirea dumnezeiascã. Pe acest fundament este clãdit si argumentul ontologic (formulat de Anselm din Canterbury) pentru existenta lui Dumnezeu: o “fiintã perfectã” trebuie sã posede si atributul de a exista, altfel ar fi încãlcat tocmai acest principiu al deplinãtãtii.

Fãrã a dori sã mã lansez în ample dispute logice si teologice, voi observa doar cã acel “trebuie” în ceea ce priveste actualizarea fãrã rest a tuturor atributelor posibile ale fiintei divine implicã o necesitate, o constrângere pe care cugetarea omeneascã încearcã s-o impunã în mod ilegitim lui Dumnezeu. Viziunea rãsãriteanã este de fapt cu totul alta. Dumitru Stãniloae scria în prefata cãrtii despre Sfântul Grigorie Palama: “Doctrina tomistã despre “Deus est actus purus” e tot ce poate fi mai nenorocit pentru trãirea religioasã. Ea din nefericire s-a introdus si în Dogmaticile noastre de scoalã creând serioase dificultãti duhului religios al teologilor, care pierd obisnuinta de a-L socoti pe Dumnezeu persoanã vie. (…) Catolicismul s-a grãbit sã desfãsoare tot ce cuprinde virtual doctrina crestinã, înmultindu-si dogmele pânã la limitã. Rãsãritul însã intuieste bogãtia fãrã margini a potentei fatã de care actul e ceva limitat, definit. Biserica Ortodoxã nu s-a grãbit sã-si precizeze tot cuprinsul crestinismului, ci-l lasã sã se desfãsoare nesilit de-a lungul timpurilor”.

Pentru a trece la lumea creatã, în sistemul de referintã occidental “perfect” înseamnã asadar ceva cãruia nu-i mai lipseste nimic, ceva încheiat si deplin. În viziunea rãsãriteanã (care e departe de a însemna usurãtate sau delãsare, acestea nefiind decât reflexe decãzute ale ei) perfectiunea ... nu existã în acest sens. Criteriile în virtutea cãrora trebuie sã se desfãsoare creatia omeneascã sunt bunãtatea, frumusetea si armonia cu rânduiala lãsatã de Dumnezeu. “Atâta vreme cât existãm în lume, creatia ne stãpâneste. Fãrã creatie nu poate exista decât ceva care e împlinit, ceva care îsi este deajuns siesi, definitiv. (…) Dacã am socoti real ceea ce existã în noi ca efectuat, viata noastrã ar fi o mare moartã; dacã socotim real tot ceea ce e pus în inima noastrã ca nãzuintã cãtre adevãr si desãvârsire, viata ne apare sublimã, cuprins al tuturor bucuriilor” (Ernest Bernea – Treptele bucuriei).

Privitã în aceastã luminã, “perfectiunea” în sensul ei apusean apare a fi cu totul altceva decât ceea ce se pretinde, revelându-si închiderea, finitudinea, caracterul static. Mai departe nu se poate merge, nu existã nici un “dincolo”. Noica numeste asa ceva o “închidere care se închide”, în vreme ce autentica creatie, în viziunea sa, trebuie sã fie o “închidere ce se deschide”. Iar aceastã deschidere implicã un posibil nesfârsit, fãrã putintã de epuizare, care poate fi în permanentã germenele unui nou act de creatie.
Unul din simbolurile perfectiunii adoptat de occidentali este cel al piramidei, cu geometria sa regulatã. “Severã piramidã de granit, / am fete mohorâte si rigide, / un monstru care tainele-si închide / în cosmicã tãcere –ncremenit” – avea sã scrie însã Radu Gyr, intuind în ultima scãpãrare a geniului sãu poetic închiderea, finitudinea si încremenirea ce sunt legate de acest simbol.

Din punct de vedere rãsãritean, pe pãmânt nu poate exista perfectiune, care se gãseste doar la Dumnezeu, într-un chip mai presus de cuprinderea cugetãrii rationale. Existã în schimb o necontenitã aspiratie cãtre ea. “Omul nu este desãvârsit dar poate aspira; aici stã grandoarea lui. Libertatea de a fi altceva mai bun, mai frumos, libertatea aceasta, poartã deschisã luminii, face ca omul sã fie mai mult, în înteles virtual, în înteles de posibil. Bucuria, ca si drama lui, vine tocmai din marile sale posibilitãti deschise” (Ernest Bernea – Treptele bucuriei). Simbolul acestui dinamism ce nu ajunge nicicând sã se odihneascã întru sine este Coloana fãrã sfârsit a lui Brâncusi: acea tâsnire cãtre înalt a unei jerbe de “închideri ce se deschid” – dupã cum spune Noica –, într-un avânt de cucerire a infinitului. “Fãcutã-i din lupte si hore, / din cântec si vârf de hanger, / pe crestet cu mari aurore, / coloana ce zboarã spre cer.” (Radu Gyr)

Toatã creatia autentic româneascã de pânã acum, de la arta lui Brâncusi cu formele ei zvelte si dinamice, la poezie, filosofie si teologie este un avânt si o amplã deschidere. Dar cãtre ce? Si ce anume ne îndreptãteste sã credem împreunã cu Noica în mai buna situare a noastrã în posibilul istoriei, fapt ce s-ar putea vãdi într-un viitor nu prea îndepãrtat?

Un rãspuns care ar contine o mare parte de adevãr (cãci unul “perfect” nu ne încumetãm a da) ar putea fi gãsit tocmai în deschiderea cãtre cer a tuturor frãmântãrilor autentice ale spiritului românesc din veacul trecut. Radu Gyr ne spune cã poetului “nu panã-i trebuie, ci razã”, nu muzã, “ci-un înger lângã el”, iar “de nu-i gata spre amiazã / aruncã-i Doamne, si-un inel, / din mâna Ta ce scânteiazã.”
Sã fie Constantin Noica una din remarcabilele exceptii de la aceastã regulã? În tot cazul, rândurile de fatã au pornit tocmai de la deschiderea aflatã în scrierile sale, cãci edificiul filosofic al lui Noica are o portitã de evadare în sus, prin acea “închidere ce se deschide”. Si nu în ultimul rând, filosoful a recunoscut faptul cã fiul sãu este unul din rarele exemple de oameni cu o vocatie profund împlinitã, în cazul sãu fiind vorba tocmai de calea monahalã pe drumul desãvârsirii crestine…

Sufletul românesc s-a deschis asadar cãtre cer, refuzând încremenirea în cãutarea “perfectiunii” pãmântesti. Ceea ce îl mistuie este dorul dupã o comuniune cu absolutul, dorul de a crea frumuseti spirituale în armonie cu lumea creatã de Dumnezeu, pe care sã o respecte si sã o îmbogãteascã.

Adunând laolaltã aceste frânturi de suflet românesc izvorâte din creatia lui Noica, Stãniloae, Brâncusi, Gyr sau Bernea, nãdãjduiesc a fi decantat adevãratul sens al afirmatiei lui Constantin Noica amintitã la începutul acestor pagini.

Aceasta este asezarea româneascã în posibilul istoriei, zbor nemãrginit de pasãre mãiastrã, nãzuind parcã întru întâmpinarea clipei când cerul se va contopi cu pãmântul …

Dar, pentru cã nu poate fi vorba de “perfectiune”, vremea rodirii va putea veni doar atunci când în sufletul românesc virtutile si avântul spre afirmare vor birui asupra inertiei si pãcatelor care aparent ne trag din ce în ce mai jos. “Dacã conditia noastrã ne aratã uneori mizerabili e numai pentru cã ne-am trãit destinul. Sã cãutãm locul unde spiritul nostru ne scuturã de poverile fondului subuman si devine izvor de energie creatoare, locul unde putem urca toate treptele bucuriei. Pentru aceasta sã rãmânem singuri si curati doar o clipã, în fata propriei noastre constiinte: poate cã judecãtorul suprem va vorbi.” (Ernest Bernea – Treptele bucuriei)

Sã avem credintã cã Dumnezeu nu ne va lãsa abãtuti de la linia de foc ce uneste deschiderea care se aflã deja în urma noastrã si acel posibil luminos care ne stã în fatã!

Bogdan Munteanu  ("Permanente" Nr.12/2003)