(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Vine Radu Gyr

de N.S. Govora,

Editura Carpatii, Madrid, 1979

Da, vine Radu Gyr. Corpul lui e ingropat in cimitirul catolic din Bucuresti, dar sufletul i-a luat calea exilului. E adus in desaga de cruciatii veniti cu armurile sparte, spada rupta si zaua stirba. Cum sufletul lui Gyr e prea mare, nu poate incape intr-o desaga; cruciatii si-l impart, ca sa aduca fiecare o particica. In desaga, Badea Cartan ducea carti, dar el nu a putut trece Roma. Cruciatii care vin acum cu sufletul lui Gyr in desaga, trec marile si oceanele, ajung in cele doua Americi si chiar in Australia si Noua Zeelanda. Dar nu pot aduce in desaga poeziile lui Gyr, pentru ca acestea nu i-au fost publicate acolo de unde vin cruciatii, adica in Tara. Si nici pe hartii scrise nu le aduc, caci paznicii ii cauta pana si in cusaturile hainelor. Le aduc in minte, in cutia craniana, unde zbirii nu pot sa scotoceasca, asa cum le-au invatat acolo, in inchisori: pe de rost. Transmise prin Morse, prin batai in pereti sau tuberii, sau pe ata, cu linii si puncte.

E interesant de constatat cum poporul romanesc, in vremuri de restriste, a simtit nevoia versurilor. In trecutul indepartat, si-a alinat durerile cu doina, dar in doina nu atat melodia alina, ci versul, adica cuvantul. Intre cele doua razboaie, poezia isi pierduse din importanta, cu toata puzderia de reviste ce apareau in toate orasele Tarii. Multimile intorsesera spatele poeziei, ea ramanand apanagiul unei minoritati. Cauza trebuieste cautata in insisi poetii care, in goana dupa originalitate, ii parasisera canoanele. Si iata ca inchisorile rosii au produs o intoarcere vijelioasa la poezie, la vers, o intoarcere deznadajduita. Intemnitatii cautau sa-si astampere foamea, cu versuri. Inchisorile au produs multi poeti si multe au fost poeziile care s-au scris acolo: caci ele se scriau cu o bucatica de sarma, cu un cui, pe zidurile umede. Temnicerii curatau zidurile, le varuiau, dar versurile reapareau, ca ciupercile dupa ploaie.

E de la sine inteles ca aceasta poezie nu era nici ermetica, nici geometrica, nici fistichie; era o poezie directa, simpla, patrunzatoare. Avea ritm si rima, iambi suitori, saltarete dactile si trohee. Filosofie? Da, si inca inalta, inchisorile au facut ca sensibilitatea poetica sa atinga incandescenta arcului voltaic. Si totul a putut sa intre in canoanele vechii poezii, cu picioare, ritm si rima. Pot spune sau crede ce vor poetii curentelor efemere moderniste, dar sufletul napastuit, cauta in poezie ritm si rima. Aceasta poezie, respectuoasa a vechilor canoane, ca si doinele in vremile de restriste, mergea la inima. Care ar fi fost in inchisori succesul poeziei barbiene de exemplu, ca sa nu mai vorbim de cea a exilului in general, si in special de aceea pe care eu as numi-o scarbavnica?

Intemnitatii riscau sa li-se transmita o strofa, o memorau si o recitau cu ochii inchisi. De multe ori recitau strofa fara sa-si dea seama, transportati in alte locuri si timpuri. Michel Solomon, in cartea sa “Mon calvaire roumain”, ne povesteste ca numai cu cateva zile inainte de a fi eliberati, un detinut a fost crunt batut pentru ca a recitat cateva versuri chiar in fata temnicerului. Din fraza sibilina a lui Michel Solomon, reiese ca versurile erau ale lui Radu Gyr, poetul al carui suflet ni-l aduc acuma in desaga cruciatii.

S-au scris multe si bune poezii in inchisori, dar e astazi un fapt indiscutabil ca poeziile a doi barzi au produs cel mai adanc impact in inimile dezmostenitilor: acestia sunt Radu Gyr si Nichifor Crainic. Prima culegere de poezie a inchisorilor a facut-o profesorul Victor Buescu. Buescu nu indica cine erau cei doi poeti, editati de el, dar exilatii i-au identificat cu usurinta: erau Gyr si Crainic. Nu stia Buescu cine erau cei doi poeti, n-a voit sa-i dezvaluie? Buescu a dus secretul cu el in mormant.

S-au mai publicat apoi cateva culegeri , au aparut mai multe in reviste si apoi apele se linistisera. Si iata ca aceasta poezie a inchisorii reiese navalnic la suprafata. Ca la toate redactiile, si la a noastra afluiesc poeziile din inchisori. Care e motivul acestei reveniri? Bezbojnicii au inceput sa slabeasca laturile, au inceput sa dea drumul la batranii pe care-i socotesc oameni sfarsiti, de care nu mai au a se teme. Si iata ca s-au inselat., pentru ca printre acesti batrani considerati inofensivi, s-au strecurat si se strecoara cu armurile sparte, cu ranile nevindecate, cu zaua stirba, cruciatii. Cei mai multi ce trec prin punctele de control, unde li-se scotocesc cusaturile de la haine, aduc poeziile din inchisori si in special cele ale lui Gyr, in minte, asa cum facusera acolo la Aiud sau Gherla. Dar mai sunt inca unii, putini, care nu trec prin punctele de control: ei trec prin munti si paduri, “din panda in panda”. Si acestia vin cu ele scrise pe hartie, ascunse printre carti, ca Badea Cartan, in desaga. Regimul de “libertate” de la Bucuresti ne-a intors acum cand suntem in pragul celui de-al XXI-lea secol, la vremurile legendarului Badea Cartan: la desaga. Dar Badea Cartanii din zilele noastre, nu aduc in desaga numai poeziile, ci si sufletul poetului: pentru ca ei sunt un gen deosebit de Badea Cartan, ei sunt cruciati.

Gyr a fost un poet mare chiar de la primele versuri publicate, dar inchisorile prin care a trecut –si prin multe a trecut- , chinurile diavolesti la care a fost supus, l-au transformat in gigant: gigant al poeziei. Viata lui Gyr e o tragedie antica. Cati ani din viata a fost liber si cati ani a petrecut in inchisoare? Istoriografii de maine vor avea multe hrisoave de cercetat. Atat de tragica a fost viata acestui poet, incat a muiat si inima unui scriitor “turbat de stanga” si l-a impins sa scrie un miscator articol aici, in exil.

E iarasi un fapt de necontestat, ca poezia care a produs cel mai puternic impact in inchisori, a fost poezia lui Radu Gyr, mai mult chiar decat cea a lui Nichifor Crainic. Explicatia, sau una dinte explicatii, este ca majoritatea intemnitatilor erau legionari. Nimeni si nici eu nu vreau sa minimizez suferintele celorlalti. Au suferit toti, national-taranisti, liberali, socialisti si chiar evrei. Dar faptul ramane fapt: majoritatea intemnitatilor era legionara. In excelenta carte “Demascarea”, dl. Grigore Dumitrescu scrie la pag.12: “Radioul si presa vin cu ceva nou: clica manisto-legionara. Dar Iuliu Maniu e in inchisoare. E pentru legionari, deci. La 15 mai 1948, intr-o singura noapte, sunt arestati cinci mii”. Si la pag.48: “Aflu ca toti cei de aici au fost adusi de la Penitenciarul Cluj un lot de trei sute. Ceilalti sunt repartizati in celule sau in alte camere. Fac parte din centrul legionar Cluj”. Si: “Operatia a durat circa o ora. Dinu Georgescu e vis a vis. Langa mine, in dreapta si in stanga, doi legionari. Din intrebarile puse de degenerat, am aflat ca din cei douazeci si cinci, adusi in camera dupa noi, cel putin douazeci sunt legionari”.

Deci in camera in care se gasea dl. Grigore Dumitrescu, se aduce un nou grup de 25 si din ei, 20 erau legionari. Deci dupa calculele celei mai elementare matematici, proportia e de 80% legionari. Si, mai mult sau mai putin, aceasta a fost proportia intemnitatilor in toata Tara: 80% au fost legionari.

Si dl. Dumitrescu, autorul cartii “Demascarea” –repet, excelentei carti “Demascarea- nu e legionar, ci taranist. Actualmente e membru al Consiliului National si partizan al d-lui Nicolae Penescu. Aceasta nu ma impiedica sa simt admiratie pentru el, aceeasi admiratie pe care o am pentru toti cei ce si-au povestit suferintele, inclusiv evreul Michel Solomon.

Deci 80% dintre intemnitati erau legionari, era deci normal ca poezia lui Gyr, poezie 100% legionara, sa aiba mai mare rasunet. Nu e de presupus ca nici un nelegionar n-a plans cu versurile lui Radu Gyr. Ba logica spune ca au existat si nelegionari, ba chiar antilegionari, care au plans cu Gyr. Pentru ca printre intemnitati se gaseau si dintre acei ce crezusera pe ci ce le spuneau ca rusii s-au schimbat si faptul ca se gaseau acuma alaturi de Gyr, insemna ca aceia nu spusesera adevarul si adevarul il spusese Gyr, care scrisese:

Din Urali, spre Soare-Apune
Cum veneau incinsi cu piei
Parca fumega din ei,
Duhnet de salbaticiune.

Viclenii rasaritene
Ascuteau ca un tais
Gandul galben si piezis
In ochi mici fara sprancene.

Dar era normal ca cei 80% sa planga mai mult si sa-i propage poezia.

Spuneam ca poezia lui Gyr e legionara, 100% legionara. E greu de gasit una din poeziile lui in care cel putin un vers sa nu fie o aluzie cat de subtila la Miscarea Legionara si la Capitanul ei. De cele mai multe ori, recurge la alegorie si cateodata gasim poezii intregi alegorice. De exemplu, poezia ce reproducem in aceasta brosura: ”Clopotarul din stele”. Cititorul e transportat la anul 1784, toata actiunea se petrece atunci, nici un cuvant despre Legiune sau despre Corneliu Codreanu. Si totusi, legionarii din inchisori au inteles ca e vorba de credintele lor, de suferintele lor. Cine-i Crisan din aceasta poezie? Formal, e triumvirul din 1784, in fond, Crisan e poporul roman dintre cele doua razboaie. Crisan –poporul roman- , dormea. Si strajerii, dormeau si ei:


Vai! strãjerii toti dorm dusi,
nu sunt treji nici unii ?


Si cine erau strajerii? Erau toata clasa conducatoare, toata clasa zisa luminata a Tarii. Si se apropiau “catanele unguresti”. E asa de greu de ghicit ca nu de catanele unguresti era vorba ci de cele care veneau “incinse in piei si cu duhnet de salbaticiune?”

Si se trezeste fiul clopotarului. Urca in turla si incepe sa traga clopotul. Isi pierde o mana, si-o pierde si pe a doua si atunci trage de franghie cu dintii, ca sa-si trezeasca Neamul adormit. Pe fiul clopotarului il chema Calin, dar poate exista un cititor din exil, de orice culoare politica ar fi el, care sa nu ghiceasca cine e acest Calin? Si daca ar exista, cei 80% din intemnitati au ghicit-o, au stiut-o. Acesta e principalul motivpentru care in inchisorile comuniste romanesti, poeziile lui Gyr au avut nu cel mai mare rasunet, ci un rasunet care depaseste limitele intelegerii omenesti. Al doilea motiv e ca poezia lui Gyr e incandescenta. Arde. E cantec, e plans, e geamat. Despre „Luceafarul“ lui Eminescu, comunistul si totusi talentatul George Calinescu, scrisese: „Poezia aceasta pare ca s-a scris singura. Unele versuri plang, altele canta”. Acelasi lucru se poate spune despre “Clopotarul din stele”, “Luceafarul” poeziei din inchisori: unele strofe plang, altele canta. Aceasta poezie pare a se fi scris singura. Poezie noua? Poezie veche? Vorbe fara rost. Poezia e poezie, daca e poezie, fie ea noua sauveche. “Luceafarul“ e incorsetat in formele rigide ale poeziei vechi, si totusi „unele strofe plang, altele canta“. „Clopotarul din stele“, ca toata poezia lui Gyr, e incorsetat in formele poeziei vechi, si totusi, unele strofe plang, altele canta.

A plecat motul cu gloata.
Pumnii-s tari si pasii grei,
parcã toatã Detunata
l-a-mbrãcat în piatra ei.


sau:


Stai la vatra ta si-nvatã
psalmi si rugãciuni ;
mâine, pentru-o nouã viatã,
clopot nou sã suni.


si:


Batâr dãruie-mi putere,
sã sun marea înviere,
sã dau zãrilor ocol,
Neamul meu din somn sã-l scol !


sau:


Albi si tineri voievozi
prunii-si miscã floarea.


sau:


e mai tare, e bãrbat,
cu lumini pe gurã.


sau:


Bat din aripi, fâlfâind,
speriati, lãstunii.
Tinerele mâini se-aprind
vâlvãtãi pe funii.


sau:


Doamne, dã-mi puteri sã scol
Neamul care doarme !


Dar, mai ales:

Ce nãpraznic clopotar
trage cerul de frânghie ?


Trage cerul de franghie!!! E omeneasca aceasta metafora? A scris-o un om, a scris-o un inger? S-a scris singura? A scris-o Gyr, a scris-o Eminescu?

sau:

si din turnul transilvan.
Clopotarul nãzdrãvan
tot mai crunt în stele sunã.

si:


Nu-i muiere, n-o sã-si plângã
Bratul drept rãmas beteag .
-Clopot m-am legat sã trag?
Am sã-l trag cu mâna stângã.


sau:


Cade frânt si bratul stâng,
ca o creangã-nsângeratã.

Si:

-Nu-mi da plânsul suferintii,
ci dã-mi, Doamne, noi puteri,
ceasul marii învieri
sã-l sun, chiar de trag cu dintii.


Dintii-n funie se-mplântã,
arde micul trup bãlai.
Clopotul de lângã rai
nu mai plânge-acum, ci cântã!


si sfarsitul:

-Mãi Caline, mãi Cãline,
sã nu plângi, copil ne-nfrânt.
Toatã lacrima din tine,
cântã-n stele cântec sfânt!


Afirm cu toata convingerea: “Clopotarul din stele” e al doilea “Luceafar”. Daca vreun filosof al exilului, daca un critic de inalta scoala, daca un autor de “scarbavnice versuri” ma considera un necunoscator, un ignorant in ale poeziei, s-o spuna.

Dar cine-i clopotarul, acel napraznic clopotar, care tragea cerul de franghie ca sa-si scoale Neamul, ca ceasul marei invieri sa-l sune, chiar daca l-ar trage cu dintii? Daca nu-l inteleg o parte dintre exilati, l-au inteles cei 80% din intemnitatii apocalipsului.

In “Cuvantul romanesc” din mai 1977, dl. Zaharia Pana scrie un luminos articol despre Radu Gyr si ne da mai multe din poeziile Profetului. In “Judecata din urma”, poetul scrie ca ajuns in fata Atotputernicului, i se cere sa se justifice, sa ceara iertare. Si atunci poetul, cel care a petrecut o parte a vietii cu lanturi de maini si de picioare, care a suferit de frig si de foame, care a fost scuipat si lovit, in loc de a cere iertare, ii spune Atotputernicului:

Pentru toate ranile mele nedrepte
Eu Doamne, Te iert.

Sunt atat de neasteptate aceste versuri, vin parca din alta lume, parca nu au fost scrise de o fiinta omeneasca. Nu gasim in aceasta poezie inalta filosofie, taiata in piatra dura, in piatra Detunatei, cu cuvintele cele mai directe, cele mai simple din lume? Daca nu, sa mi se citeze din poezia romaneasca altele care sa le egaleze. Poezia se naste din durerile omului, ca perla din durerea scoicii. Poezia, inalta poezie, rasare numai din rana.

Poetul e nascut profet, se spune. Da, dar nu toti poetii sunt profeti. Unul la o generatie, sau la un secol. “Din multimle oarbe, unul s-alege”, spune Aron Cotrus. E curios, dar profetii apar in perioade de aparenta liniste, daca nu de “dolce farniente”. Lumea de rand benchetuieste, si atunci apare profetul care presimte pericolul, simte norii care se apropie, simte primejdia. Si da alarma, “trage clopotul”, dar din nefericire, lumea nu vrea sa fie deranjata si-l considera, si-l trateaza drept nebun. Il intemniteaza, il leaga de maini si de picioare, il scuipa, il bate, il stranguleaza, ii arde trupul cu vitriol si-i pune deasupra tone de ciment. Aceasta a fost si aceasta e soarta profetilor. Dar vin rapsozii-poeti profeti care-i canta pe profetii nepoeti. Caci rostul profetilor poeti este sa cante pe profetii nepoeti.

Dupa Eminescu au fost multi poeti, unii de mare valoare chiar, dar poeti profeti au fost numai doi. Si acestia sunt Aron Cotrus si Radu Gyr. Poeziile lui Gyr au circulat prin cele mai inimaginabile mijloace, in toate inchisoril apocalipsului. Se memorau. Dar cum a fost posibil sa se memoreze poezii de sute de versuri? E una dintre marile enigme ale vremurilor napraznice prin care a trecut Neamul romanesc. Ne vor dezlega aceasta enigma, incet, incet, cei care au trecut prin iadul comunist din care putini scapa si vin cu Radu Gyr in desaga. Dar poeziile lui Gyr care s-au publicat deja, acele care se publica si se vor mai publica, au, ca si cele ce vin la redactia noastra, multe lacune. Scrisorile ce insotesc aceste versuri gyriene sunt cutremuratoare. Dar desigur, in aceste poezii aduse de cruciati, se gasesc lipsuri, se gasesc interpolari. D-nii Zaharia Pana si Dima si-au luat sarcina sa tipareasca o culegere de poezii din inchisoare. Sigur, in inchisori s-au scris multe poezii bune si toate poeziile bune trebuie sa figureze in aceasta culegere. Dar nu exista nici o indoiala ca in frunte trebuie sa figureze poeziile lui Gyr.

Autorii vor avea de intampinat mari dificultati din cauza existentei mai multor variante si, mai ales, din cauza interpolarilor. Intr-o publicatie romaneasca a aparut recent o frumoasa poezie a lui Radu Gyr. Dar in ea, chiar un nespecialist poate descoperi cu usurinta ca a intrat si o strofa care nu e a lui Gyr, sau daca e a lui Gyr, ea a fost transformata atat de mult, ca nu mai e o strofa gyriana.

Articolul din “Cuvantul romanesc” ma face s acred a dl. Pana este un profund cunoscator al poeziei gyriene si, in plus, d-sa a fost si el la inchisoare si a fost unul din aceia care a primit, a memorat si a trecut mai departe versurile Gigantului. Cred deci ca va reusi sa scoata la lumina o opera demna de cel ce a fost Radu Gyr.

Dar mai e inca ceva. Recent, sub ingrijirea d-lui Nicolae Rosca, Miscarea Legionara a scos o monumentala editie a poeziilor lui Aron Cotrus, adica a celuilalt profet poet. Ar trebui sa se scoata, cred eu, o nu mai putin monumentala editie a poeziilor lui Radu Gyr. Greutati? De eninvins. De unde bani, cand legionarii sunt saraci? De unde sa se procure celelalte volume ale poeziei lui Gyr? Ar trebui sa se petreaca o minune. Si nu una, ci mai multe. Pentru ca un alt cruciat, cu zaua mai stirba ca a celorlalti, a ajuns si el in Occident. Banuiesc ca tebuie sa fie “tinerel”, de moment ce a “petrecut” 17 ani in inchisorile comuniste. Si acest “tinerel” a scris si el o carte, in doua volume, in care povesteste ce a trait acolo. “Tinerelul” se cheama Gabriel Balanescu, are 66 de ani si mai e si bolnav. Cartea d-lui Balanescu va fi un inel in plus in lantul povestirilor atrocitatilor comuniste. Sunt sigur ca volumele d-lui Gabriel Balanescu vor fi la inaltimea celor aparute pana acum.

Dar de unde bani? Bani pentru opera lui Radu Gyr, bani pentru volumele lui Gabriel Balanescu? Ar trebui deci sa se petreaca doua minuni. Dar legionarii ne-au obisnuit cu minunile si in Tara si in exil.

Deocamdata ramane constatarea ca Radu Gyr si-a parasit mormantul din cimitirul catolic din Bucuresti si vine in exil. Vine adus in desaga de cruciatii cu spada franta, cu armurile rupte, cu zaua stirba, dar cei ce-l aduc, vin hotarati sa traga cu dintii de franghia cerului.



 

BALADA
CLOPOTARULUI
DIN STELE

de Radu Gyr

 

A plecat motul cu gloata.

Pumnii-s tari si pasii grei,

parcã toatã Detunata

l-a-mbrãcat în piatra ei.



A plecat motul la tarã

si tot vine-n drumul lui,

nu farinã ca sã cearã

si nici milã nimãnui.



A plecat motul si mere

si tot creste la rãscruci,

nu cu cercuri si ciubere,

ci cu furci si cu mãciuci.



Nu cersind din poartã-n poartã,

nici flãmând din loc în loc,

ci cu umblet ce nu iartã

în cumplite-opinci de foc.



Ziua tânãrã se scoalã

mai devreme, dinadins

sã se-mbete de rãscoalã

ca din rosu vin, aprins.



Nici Bihorul nu se teme,

Dacã-i pleacã motii toti.

Tunã cetele crisene

si Zarandu-i, lângã Moti!



Rãzmerita nesãtulã

umple zarea pânã-n fund,

cu tuguie de cãciulã

împlântate-n cerul scund.



Si cum tot coboarã tara

când din stânci, când din copaci,

veacul dã’ndarat, ca fiara

încoltitã de gonaci.



Si cum smulge crunta apã

putregai de rãgãlii,

strâmbãtãti rãscoapte crapã

pânã jos în temelii.



*



Rosu taur de jãratic

cu vãpãi pe bot,

soarele, zvâcnind sãlbatic,

trece râu-not.



Fulgerã iconostasul

serii de mãrgean.

Piatra tremurã sub pasul

gloatei lui Crisan.



Sângerând cumplit de soare

pe tãiusuri reci,

coase lucii si topoare

spintecã poteci.



Ca de Pasti, in noi vesminte,

printre meri si pruni,

iese Târnova-nainte

tinerei furtuni.



Popa-n drum înaltã cruce

spre sãrut sfios.

Ca o lacrimã strãluce

chipul lui Christos.



-Domnul sã te aibã-n pazã,

oaste de iobagi.

Valea Târnavei e treazã

pentru oaspeti dragi.



Te-asteptãm, rãscoalã sfântã,

Sã despici fãgas.

Nu mai geme azi, ci cântã

bunda pe clãcas.



Cântã brazda si iobagul,

strigã mortii-n glod.

Jos sub talpã, arde pragul,

fierbe mustu-n rod.



Arde-n mâini de rob lopata,

ard fuior si fus.

No, de-acum robia-i, gata !

Din cenusã, sus !



Dinaintea mândrei cete,

strasnic în suman,

fluturã încet din plete,

surâzând, Crisan.



Sfânt la chip si-n rãzvrãtire

si la vorbã sfânt,

rupt din cremene subtire,

ars de ploi si vânt.



Pupã crucea si se-nchinã.

Dar în fata lui,

rotunjesc doi ochi luminã,

mari si nesãtui.



Nu-l privesc, îl sorb cu sete,

limpezi si ceresti.

-Când te uiti asa, bãiete,

parcã mã sfintesti.



Maica Domnului -minune-

ti-a dat chip din rai.

Ce porti tu în suflet, spune,

si în ochi ce ai ?



-Sunt Cãlin, mãi bade. Tata

crâsnic e în sat.

Pot sã merg si eu cu ceata,

Dârz si rãsculat.



Vreau si eu sã fiu cãtanã

oastei de tãrani.

Implinesc, la Sfântã-Anã,

treisprezece ani.



Nu mai mi-e de-acum de zburdã

cu copiii-n stol.

Stiu sã-ncarc cu plumbi o durdã

sau topor sã scol.





Si securi si coase-asteaptã,

si privesc si tac.

Surâzând, Crisan si-ndreaptã

cusma lui de dac.



-Dogoresti de dor, copile,

arzi ca un cuptor,

dar esti mic încã de zile

ca sã scoli topor.



Nu ti-e vremea de cãtanã,

fiu de clopotar;

ci de buche si de stranã

lângã sfânt altar.



Stai la vatra ta si-nvatã

psalmi si rugãciuni ;

mâine, pentru-o nouã viatã,

clopot nou sã suni.



Se-ntristeazã fata micã.

Ochii mari se-aprind,

plini de lacrimi se ridicã

spre Crisan cu jind.



-Lasã, nu ofta, Cãline,

fii fecior ne-nfrânt;

lacrima ce plânge-n tine

lumineaz-o-n cânt !



Si Crisan, domol, mângâie

fragedul obraz.

Vântu-i smirnã si tãmâie,

zarea e topaz.





Pomii vor si ei s-alinte,

încãrcaîi de flori,

chipul ars de plâns fierbinte,

ochii rugãtori.



Oachesã la trup si-nvoaltã,

seara de Prier,

creste-atâta de înaltã

cã miroase-a cer.



*



În grãdina lui Cãlin

toate pãsãrile vin,

cântã mult si dorm putin.

Toate stelele se-aninã,

toate crengile se-nchinã.



Doar o pasãre strãinã

n-are cântec, nici hodinã.

S-ar tot face pe tulpinã

glas de om care suspinã,

s-ar tot face dar nu poate,

pânã-i noaptea jumãtate.



Si Cãlin, în patul lui,

când e pasãre,când nu-i.

Când si-ar face aripi dorul,

când nu poate sã-si ia zborul.

Si când plânge, parcã scrie :

nu cu slove pe hârtie,

ci cu jarul inimii

scris pe fata perinii,

cu cerneala genelor

si pana sprincenelor.



-Mi-ai dat, Doamne, ochi senini,

dar trup mic de ani putini.

Dacã pentru libertate

nu duc sac cu plumbi în spate,

dacã pentru sfânta pitã

nu scol coasã ascutitã ,

dacã pentru neamul meu

nu ridic toporul greu,

batãr fã-mã, ca pe tata,

clopotar pe toatã gloata.

Fã-mã crâsnic plin de vlagã,

Sã bat clopot noaptea-ntreagã!

Batâr dãruie-mi putere,

sã sun marea înviere,

sã dau zãrilor ocol,

Neamul meu din somn sã-l scol !



Bate-n geamuri luna plinã.

Perna-i udã de luminã.

Toate soaptele din lunã,

toate ca un freamãt sunã,

toate vor ceva sã spunã.



Doar pe creanga din grãdinã,

Neagrã pasãre strãinã

n-are cântec, nici hodinã.

S-ar tot face, dar nu poate,

plâns de om care se zbate.



Spune glasul lunii pline :

-Hai, Cãline, vin cu mine.

Duhul noptii cheamã iarã :

-Hai, Cãline, pân-afarã.

Crengile au viers pe gurã :

-Vin' , Cãline, pân-la surã.

Pãsãrile vor sã-l vadã :

-Vin', Cãline, în livadã.

Numai pasãrea strãinã

de pe ramura mezinã,

n-are cântec, nici hodinã.

S-ar tot face, dar nu poate,

tipãt noptii blestemate.





*





A iesit cu pasi desculti.

Luna îl urzicã.

Si-n nesomn sunt spini prea multi

pentru tâmpla micã.



Bozii înãltate-n cozi

îi pândesc cãrarea.

Albi si tineri voievozi

prunii-si miscã floarea.



Alb, în cãmesuica lui,

printre pruni rãsare.

Parcã e si el un pui

de cires în floare.



Ce-i soptesc si ce-i tot spun

când o umbrã-n cale,

când o ramurã de prun,

când o razã moale ?



Cã pe creangã cum tãcea,

neagrã în grãdinã,

prinde viers acum si ea,

pasãrea strãinã.



Prinde viers si prinde grai,

Prinde glas cuminte.

-Pasãre cu negru strai,

parcã-ndrugi cuvinte.



-Mai Cãline, suie-n tei,

printre ramuri dese.

Din pãdurea Târnovei

vezi ce sarpe iese.



-Pasãre cu-aripi de scrum

de prin alte crânguri,

mult a fost sã taci si-acum

taine multe gânguri.



-Mãi Cãline, nu auzi

umblete de fiarã ?

Zangãte si pasi zãluzi

tot prin râpi coboarã.



Aud, pasãre, si vãd

printre ramuri dese.

Vãd nãluci si simt prãpãd,

luna vrãji îmi tese.



Parcã sclipete de spãngi

cresc din râpi, pe coaste.

-Mãi Cãline, printre crãngi

nu-s nãluci, ci oaste.



-Tulai , pasãrea mea, nu-s

cusme, nici sumane,

ci soldati crãiesti de sus,

falnice cãtane.





Pasãre, parcã mi-a-mpuns

pieptul o frigare.

Oastea grofului pe-ascuns

îsi înfige ghiare.



Desprinzându-se usor

de pe-nalta-i mladã,

pasãrea cu negru zbor

piere în livadã.



Cine-o fi vândut, viclean,

oaspetii si satul ?

Vin sã-l prindã pe Crisan,

cum abati vânatul.



Vin sã-l smulgã din culcus,

sub tãcerea lunii.

Vai! strãjerii toti dorm dusi,

nu sunt treji nici unii ?



Nici o veghe de strãjer

chiot nu ascute ?

Sãri, Cãline, jos din cer,

sãri din tei mai iute.



Cui sã-i ducã vestea rea,

pe Crisan sã-l scoale ?

-Doamne, dã-mi fierbintea stea

a povetei Tale.



Pune-n gândul meu zbãtut

raza Ta curatã !

Si luminã s-a fãcut

în copil, deodatã.





Parcã s-a cuminecat

mica lui fãpturã ;

e mai tare, e bãrbat,

cu lumini pe gurã.



N-o sã-i deie grofului

robi pentru belciuge !

Alb, în cãmesuica lui,

fuge, fuge, fuge.



Trupu-i numai scânteieri,

pasii scânteiazã.

Pe sub crãngi de pruni si meri

urma lui e razã.



O fi, oare, timp de-ajuns

satul sã-l destepte ?

În clopotnitã pãtruns,

fulgerã pe trepte.



Bat din aripi, fâlfâind,

speriati, lãstunii.

Tinerele mâini se-aprind

vâlvãtãi pe funii.



Tuna-n noaptea fãrã fund

dangãtul de-aramã.

Zãrile care-i rãspund

ze zbârlesc în coamã.



-Scoalã, satul meu iobag,

scoalã-te, furtunã !

Tunet bratelor ce-l trag,

cruntul clopot tunã.





Bubuie arama grea

sã trezeascã truda.

-Scoalã, rãzmerita mea,

cã te vinde Iuda !



Sunã, clopote, prelung,

si desteaptã gloata.

Crâsnic m-am legat s-ajung,

Clopotar, ca tata !



Mai nãvalnic, mai aprins,

clopotul se-aruncã,

prãvãlind în necuprins

luna, ca pe-o stâncã.



Muntii toti se surpã-n gol,

tãndãri sã se sfarme.

Doamne, dã-mi puteri sã scol

Neamul care doarme !



*



Din ce spartã vesnicie

lespezi mari de dangãt sar ?

Ce nãpraznic clopotar

trage cerul de frânghie ?



E de foc sau e de piatrã,

alb în cãmesuica lui ?

N-o sã-i deie grofului

nici un rob, culcat pe vatrã.



Noaptea sare ca o usã

smulsã strasnic din tâtâni.

Satul de iobagi români

se ridicã din cenusã.



Somnul se preschimbã-n flinte,

pernele se fac securi.

Din rãscruci la cotituri,

gloata-i treazã si fierbinte



Turbã ciuda în otele

si-n cãtane-mpãrãtesti.

-Inger esti sau diavol esti,

clopotarule din stele ?



Cin' te-a dus în turla naltã

vijeliile s-asmuti

si tot trãznetul sã-l muti

dintr-o zare-n ceealaltã ?



De esti duh sau numai pleavã

de valah în turnul tãu,

nu te-o judeca birãu,

ci crãiescul plumb din teavã !



Pâlc de spãngi cãrãri îsi taie

tot pe brânci, pe dupã dâmb.

Râpâiala lor de plumb

Biciuieste ca o ploaie.



Aschii se desprind din lunã

si din turnul transilvan.

Clopotarul nãzdrãvan

tot mai crunt în stele sunã.



Altã grindinã.Alt ropot.

Aschii noi din zid se rup.

Strãluceste micul trup

ca un crin legat de clopot.



Nu-i muiere, n-o sã-si plângã

Bratul drept rãmas beteag .

-Clopot m-am legat sã trag?

Am sã-l trag cu mâna stângã.



Mai grozav furtuni prãvale

din clopotnitã, din cer.

-Ticãlos paracliser,

plumbii-ti dau în van târcoale !



Pustile prind iar sã batã.

Crãngi cu flori din pruni se frâng.

Cade frânt si bratul stâng,

ca o creangã-nsângeratã.



-Nu-mi da plânsul suferintii,

ci dã-mi, Doamne, noi puteri,

ceasul marii învieri

sã-l sun, chiar de trag cu dintii.



Dintii-n funie se-mplântã,

arde micul trup bãlai.

Clopotul de lângã rai

nu mai plânge-acum, ci cântã!



-Lasã, nu ofta, Cãline,

fii fecior ne-nfrânt.

Lacrima ce plânge-n tine

lumineaz-o-n cânt.



Cine-i spuse vorbe bune,

ieri, în rumenul apus ?

O sã-nalte, cum i-a spus,

din durere, rugãciune?





Trage. Clopotul se roagã.

Lungul tunet din furtuni

cântã-acuma rugãciuni

pentru rãzmerita dragã.



Dârzul crâsnic de-adineaur'

prins cu dintii toti de cer,

printre stele care pier

sparge cântece de aur.



Ca un zbor se-avântã-n spatii,

spânzurat de ruga lui !

Jos, prin oastea grofului,

Sparg porti negre rãsculatii.



-N-ai stârnit destul zãvozii,

diavole de clopotar ?

Pustile crãiesti bat iar

si se pierd, pe brânci, în bozii.



Dintii încã vor s-apuce

funia de care-au tras.

Singur, lângã rai rãmas,

cântul vine si se duce!



Singur clopotul suspinã

tot mai sus si tot mai lin.

Trupul mic, de sânge plin,

parcã sângerã luminã.



Ochii de la Prea-Curata

cerul încã îl strãpung.

-Crâsnic m-am legat s-ajung,

clopotar pe toatã gloata !





Picurii ce-i curg pe fatã

tremurã si ei putin,

dar se fac surâs senin,

limpezimi de dimineatã.



-Mãi Caline, mãi Cãline,

sã nu plângi, copil ne-nfrânt.

Toatã lacrima din tine,

cântã-n stele cântec sfânt!