(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Platoul de filmare - o poartã spre cer?

(Binecuvântatã fii, închisoare!)
 

Existã o tainã a suferintei. Putini sunt dispusi sã o afle de bunãvoie. Cei mai multi o confundã cu rãul, iar atunci când se confruntã cu ea, o pun pe seama absurdului existentei. Revolta ratiunii, declansatã spontan le ecraneazã atunci orice posibilitate de a întelege ce se întâmplã cu ei. Este greu a învãta din durere. Si totusi, acesta este singurul ei rost: curãtarea de egoism, regãsirea solidaritãtii umane si reapropierea de Dumnezeu. Existã oameni pentru care experienta închisorii a fost calea de descoperire a adevãratei credinte: doar supraomenescul poate birui subumanul. Multi dintre ei au preferat sã rãmânã în anonimat. Unul dintre putinii care au avut tãria sã retrãiascã în scris infernul închisorii, pentru a ne arãta cum, în inima credincioasã, iadul se poate transforma în poartã spre paradis, este Nicoleta Valeria Grossu, autoarea romanului autobiografic Binecuvântatã fii, închisoare. Ei, în primul rând, îi datorãm si filmul omonim, semnat de regizorul Nicolae Mãrgineanu (scenariul: Nicolae Mãrgineanu, Cãtãlin Cocris, Tudor Voican), pe care avem bucuria sã-l vedem pe ecrane.

Memoria gulag-ului românesc continuã sã atragã lumea cinematograficã, ceea ce este foarte important, într-un climat socio-cultural atât de debusolat si de supus derizoriului, ca cel actual. Formula "Tinerii trebuie sã stie", devenitã celebrã prin legãtura ei cu tot ce înseamnã pentru români "memorial al durerii", nu va deveni niciodatã o vorbã goalã; doar cã ea trebuie întotdeauna completatã cu imperativul "a întelege" (altfel, "a sti" poate deveni un cosmar). "A întelege sensul suferintei" - iatã ce ne propune, spre deosebire de alte mãrturii, poate mai zguduitoare, despre spatiul concentrationar (dar bazate numai pe "a sti"), filmul lui Nicolae Mãrgineanu.

"Nu vreau ca acest film sã fie vãzut cu detasare", declara regizorul. Nu, în nici un caz nu va fi vãzut cu detasare, dupã cum nu a fost vãzut cu indiferentã Dupã-amiaza unui tortionar al lui Lucian Pintilie. Si totusi, cele douã sunt opuse ca opticã; este bine, asadar, cã apar la foarte scurtã vreme unul dupã celãlalt, pentru a putea fi privite în complementaritatea lor. Nu, nu se poate scrie fictiune dupã viata din lagãrele comuniste; cruzimea si oribilul depãsesc puterile imaginarului iar, pe de altã parte, actul fictiunii devine imoral, dacã ignorã mãrturiile faptelor de viatã - este ceea ce, pesemne, au intuit ambii regizori, când au simtit nevoia sã recurgã la literatura memorialisticã pentru a-si configura scenariile. Doar cã ceea ce si-au propus sã demonstreze, din punct de vedere etic, este total diferit. Unul cautã unghiul tortionarului (abordare ineditã în filmografia româneascã a gulag-urilor si rarissimã în literatura corespunzãtoare), celãlalt, pe cel al victimei. Unul sondeazã limitele bestialitãtii si ale degradãrii omenesti (si a "lipsei de constiintã românesti", cum declara), celãlalt este interesat, dimpotrivã, de posibilitãtile de supravietuire moralã si zidire sufleteascã oferite de închisoare. Unul, pentru a-si întelege personajul, se scufundã în mâlurile psihanalizei patologicului, celãlalt se strãduieste sã se înalte pe culmile misticii crestine ale iubirii vrãjmasilor. Pintilie lucreazã cu furie, adulmecã cu voluptate toate aspectele abominabilului si ale malignului, pe care se forteazã si ne forteazã sã le privim; pus la zid, asfixiat, omenescul cautã evadarea într-o dimensiune superioarã cunoscutã si o gãseste în estetic; evadarea nu are, însã, si o dimensiune noeticã (implicit, eticã) si iatã cã esteticul se coloreazã, evident, de sarcastic.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Nicolae Mãrgineanu (despre al cãrui film vom scrie mai mult). El urmãreste nu electrosocul, ci zidirea sufleteascã; cautã nu cu voluptate, ci cu smerenie; nu acuzã istoria, ci încearcã sã învete din ea; nu cautã anomalia (fie ea si estetizatã), ci posibilitatea pãstrãrii normalitãtii în conditii anormale, rezistenta la rãu prin cuvântul lui Dumnezeu. Drumul sãu este mult mai greu, în primul rând pentru cã îsi propune o experientã imposibil de înteles fãrã a fi asumatã, în al doilea rând, datoritã dificultãtii de a-si gãsi o echipã pe mãsurã. "Ca cineast, este cea mai mare încercare pe care am avut-o vreodatã" - declarã regizorul. A evoca suferinta a mii de oameni nevinovati nu mai este o problemã actoriceascã sau regizoralã, ci, în primul rând, un act etic. Regizorul si întreaga echipã înteleg acest lucru si se apropie de film în stare de rugãciune. "Prima zi de filmare la Jilava am început-o cu o slujbã de pomenire pentru sufletele celor care au murit acolo" - declarã regizorul. De aici începe miracolul. Aceastã tensiune spiritualã nu s-a risipit în timpul filmãrilor, ci s-a accentuat, prin desteptarea sufleteascã a fiecãruia: actorii, si chiar figurantii învãtau împreunã experienta Crucii, dorind sã se împãrtãseascã mãcar pentru o zi de suferinta celor care pãtimiserã acolo. "Îmbrãcam acele zeghe cu o asumare a suferintei, ne pãrea rãu când trebuia sã le dãm jos" - povesteste Maria Rotaru, una dintre actritele care au avut un rol secundar în film. O altã dimensiune a creatiei actoricesti s-a deschis. Si, cum pelicula pãstreazã totul, vor avea si spectatorii ocazia sã se împãrtãseascã de o altã dimensiune a creatiei cinematografice. A iesi din sala de proiectie în stare de rugãciune. A pãsi pe platou în stare de rugãciune... Pot fi rampa ori platoul de filmare o poartã spre cer? De unde acest miracol?

În primul rând, din împãrtãsirea memoriei acelorasi fapte, de cãtre clasicul lant scenarist-regizor-actor, lant care functioneazã, în esentã, pe bazã emotionalã. Este marele miracol al teatrului, preluat si de film, cel care dã viatã unui text sau ridicã la putere un fapt de viatã. Acest lant emotional, pnevmatic - pe care, în cazul de fatã si nu numai, trebuie sã-l completãm cu încã o verigã esentialã: aceea a autorului textului - se bazeazã pe miracolul împãrtãsirii aceleiasi experiente fundamentale, pe binomul "a dãrui/a primi", în fine, pe dorinta actorului de a îmbrãtisa si el crucea purtatã de autor.

Ne întrebãm de ce astãzi teatrul si cinematograful, mai ales, se sufocã? Pentru cã numai iubirea dã viatã. Pentru cã numai un text izvorât din iubire (cu toate implicatiile ei, enuntate de celebrul verset paulin), poate fi capabil de a destepta iubirea în lectorii sãi, iubirea com-pãtimire, iubirea teandricã si poate da nastere unui spectacol-rugãciune, unui film-rugãciune.

Cum reusesc Nicolae Mãrgineanu împreunã cu echipa sa sã ridice atât de sus cota actului artistic? Prin abordarea cu maximã seriozitate a temei suferintei si a persoanei umane si, în acelasi timp, coborându-se pe sine: pentru regizor, arta nu este o defulare spasmodicã, nici un gest demiurgic, ci unul kenotic, de micsorare a propriei personalitãti artistice în fata misterului celuilalt, în fata realului... Pentru el, actul artistic nu este un joc cu mãrgelele de sticlã, prilej de exercitiu estetic ori de punere în ecuatie a destinelor unor personaje, ci este un fapt la fel de serios ca si viata. Orice initiere se face prin constientizarea nimicniciei propriei persoane în fata misterului. Or, Nicolae Mãrgineanu nu "initiazã" pe altii, pãstrându-se pe sine în afarã, ci participã si el la mister, "se initiazã" si el în tainele aspre ale detentiei, cot la cot cu actorii si spectatorii. "Dacã nu sufãr împreunã cu semenul meu, nu-i sunt de nici un folos" - ne învãta pãrintele Constantin Galeriu. Nichita Stãnescu spunea cã moseste sensuri în cuvinte; tot asa, Nicolae Mãrgineanu declara cã, în fata zidurilor impregnate de suferintã de la Jilava, nu se simtea decât un simplu translator... El nu opereazã comutatii semantice, ci încearcã, cu smerenie, sã descopere sensurile existente; nu face alchimie artisticã, pentru cã respectã chimia (adicã seva) realului.

Filmul este structurat ca o suitã de secvente extrase din materialul narativ al cãrtii-sursã, care urmãresc destinul autoarei, Nicoleta Valeria Bruteanu (devenitã mai târziu, în Franta, Nicole Valery Grossu). În stilul sãu bine cristalizat, regizorul evitã excesele metaforice, dar si pe cele naturaliste, practicând un limbaj realist si sintetic, bazat pe observatia psihologicã a relatiilor interumane din mediul concentrationar; adesea, vocea cineastului se retrage, pentru a lãsa cuvântul autoarei; filmul câstigã, astfel, autenticitatea pretioasã a documentului, fãrã a pierde potentialul de generalitate oferit de fictiune.

Admirabilã a fost, dupã cum spuneam la început, tinuta profesionalã si umanã a actorilor, începând cu protagonista (interpretatã de Maria Ploae) si pânã la figuratie. Nici pentru actorii maturi, nici pentru debutanti interpretarea detentiei n-a fost un joc, ci asumarea pãtimirii confratilor mãrturisitori, pe a cãror jertfã s-a construit prezentul pe care îl trãim azi. Actul actoricesc n-a fost unul de "interpretare", ci unul de retrãire. Martiriul nu se "interpreteazã", ci se trãieste ori, pe scenã, se retrãieste; de aceea, îl întâlnim atât de rar pe ecrane. "Îmi propusesem sã încasez cât mai mult din cât a suferit Nicole" - se destãinuie Maria Ploae, povestind modul cum au fost realizate scenele de torturã. Mãrturisirile altor actori îi sustin atitudinea. "Pe platou domnea o atmosferã spiritualã cu totul aparte, desprinsã, parcã, din spiritualitatea lui Nicole, din cea a cãrtii" - declarã Maria Rotaru, interpreta unui rol secundar; cei care cunosc atmosfera obisnuitã de pe platourile de filmare înteleg cât de greu este de atins acest lucru. "La început mã apucase groaza de izbucnirile inevitabile de nervi care ar putea interveni din cauza lipsei totale de confort si iatã, ne pomenim într-o atmosferã de smerenie fatã de cei care au suferit aici... Eram uimiti cu totii de atmosfera minunatã care se instalase în celulã: nu se vorbea urât, nu se ridica glasul, exista chiar o solidaritate între «detinutele» noastre" - povesteste regizorul. Chiar si actritele de figuratie erau fericite cã au trãit, mãcar pentru o zi, acea experientã: "Am îmbrãcat si noi acele zeghe...".

Pelicula nu iartã, dar nici nu uitã; toatã aceastã solidaritate umanã s-a întipãrit pe peliculã si este, cred, cel mai elocventã în secventa noptii de Pasti a condamnatelor de la Mislea. Lacrimile Eugeniei Bosânceanu, lumina din privirile tuturor "detinutelor" cu candele în mâini, cântând în celula întunecoasã si rece "Hristos a înviat" exprimã (pentru mine, cel putin) cele mai autentice clipe de fericire colectivã pe care le-am întâlnit pe ecran. Da, am vãzut actori fericiti...

Elena Dulgheru

("Permanente", martie 2003)