(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Nae Ionescu în curgerea vremii

Nu stiu exact ce anume din fãptura lui Nae Ionescu fãcea sã fie un profesor iubit. Cãci trebuie sã spun cã în anii studentiei mele relatia dintre noi si profesori era mai degrabã protocolarã, si departe de o reciprocitate afectivã. Poate sã parã o apreciere singularã cã în Facultatea de Litere si Filosofie pe care am frecventat-o, studentii aveau o pretuire intelectualã pentru profesori, dar numai în rare cazuri dublatã de cel mult o vagã simpatie. Sentimentele noastre fãceau însã o exceptie fatã de Nae Ionescu. Explicatia prezintã pentru mine o complexitate pe care, dacã as încerca s-o cuprind acum, m-ar obliga sã las de-o parte ceva din portretul omului pe care încerc sã-l conturez în vãlmãsagul lumii de azi. Totusi, ar însemna sã-i simplific prea mult fizionomia dacã nu as pomeni mãcar în treacãt motivatiile acestei simpatii.

Începutul deceniului patru înregistreazã o scãdere bruscã a autoritãtii de stat în mediul studentesc. Era un fel de non-conformism, ca sã nu vãd în el ceva mai grav, care mergea pânã la ostilitate. La început avea cauze aproape strict didactice si sociale, dar ele au antrenat în chip fatal si învãtãmântul, mai ales esalonul universitar, prin simplul fapt cã nu putini profesori fãceau si politica executivului, iar Ministerul Instructiei Publice accepta fãrã rezistente notabile ingerintele guvernamentale. Sã nu uitãm cã în 1932 avusese loc o îndelungatã grevã studenteascã, cu demonstratii de stradã, si o interventie excesivã a aparatului represiv, iar în 1933-34 mii de studenti umpluserã închisorile. Mentionez faptul acesta, care, indiferent de mãsura legitimitãtii lui, a compromis pentru indefinitã vreme relatia dintre studentime si organizatia de stat. Ar fi sã omitem poate cea mai importantã cauzã a simpatiei studentimii fatã de conferentiarul de logicã si metafizicã, dacã n-am trece la activul acestuia cã si el împãrtãsise cu studentii hrubele de la Jilava în 1934.

Dar dacã Nae Ionescu fãcea o notã total distinctã în ansamblul profesoral prin orientarea lui politicã, mai purta în el anume particularitãti care îi alimentau inepuizabil individualitatea. Desi se îmbrãca bine, dar îsi purta cu atâta dezinvolturã costumul, si îndeosebi cu sentimentul cã vestimentatia lui era o îndatorire omagialã fatã de auditor, încât elevii vedeau în tinuta lui o atentie fatã de ei, iar nu o slãbiciune mondenã a Profesorului, cu toate cã aceastã interpretare o dãdeau oameni tineri, modest îmbrãcati. De altminteri, prelegerile lui erau frecvent presãrate cu discrete ironii pe seama formelor de autoritate conventionalã acceptate din prejudecãti sterile, sau dintr-un respect formal fatã de persoane suspuse, ori rupte din ordinea curentã a lucrurilor. Indiferent de domeniu, dar cu precãdere în materie de filosofi si filosofie, nutrea reti-cente statornice fatã de câteva nume si conceptii în anii treizeci si ceva: Descartes (alãturi de un respect din principiu), Spinoza, Hegel, Revolutia Francezã, pozitivism, la care adãuga pretentiile de infailibilitate ale stiintei în domeniul imponderabilului si fatã de tot ceea ce tinea de o întelegere rigidã si livrescã a lumii. Zeflemeaua lui, totusi academicã, îl fãcea sã evite iesiri intempestive si sã considere deplasat un proces pu-blic si vehement al modernismului de stânga. Afisa fatã de autoritãtile sacrosancte un aer subversiv pe placul studentilor, tentându-i sã cultive în sinea lor o inexceptabilã complicitate cu Profesorul.

Pe lângã aceastã solidaritate întretinutã de suspiciunea si chiar de refuzul studentimii fatã de cliseele discursului universitar, Nae Ionescu îsi câstiga elevii printr-un fel original de omenos care nu iesea dintr-o cumpãnitã amicalitate. Ca sã mã fac mai bine înteles, trebuie sã spun cã desi studentul era intimidat de singularitatea întrebãrilor care i se puneau la examen, totusi felul în care Profesorul îi deschidea unele porti de întelegere si-l ajuta pe nesimtite sã ajungã la o solutie, lãsa fiecãrui interogat sentimentul unei reusite personale. Trecea examenul mai sigur de sine, eliberat de o timiditate care îl inhibase pânã atunci în întregimea personalitãtii lui, nu numai ca student. Degajat de povara unui examen care se anuntase plin de surprize, acum se emancipa si de o servitute, în primul rând personalã. Aproape orice examen cu Nae Ionescu avea ceva vrednic de relatat. Unele chiar au rãmas ca anecdote si au intrat în folclorul Facultãtii. Sã se mai stie cã nu i se nota nimãnui esecul, ci era pãsuit pânã la sesiunea viitoare, când, chiar dacã nu dãdea satisfactie, era elegant ajutat sã obtinã o notã de trecere. Nu era o îngãduintã din ratiuni de popularitate sau din cine stie ce alte considerente întâmplãtoare. As îndrãzni sã spun cã din tot ceea ce avea mai crestinesc în el, rãzbãtea o neasteptatã omenie.

S-a vorbit mult de un asa-zis demonism al privirii lui. Era într-adevãr fermã, precisã, pãtrunzãtoare, cu sclipiri dintr-o lume anevoie de ghicit, pe care poate el însusi nu si-o cunostea. Dar dacã puteai s-o înfrunti, îti devenea dintr-odatã familiarã. Simteai cã te priveste un om, care te cunoscuse cândva, în trecere, iar acum avea bucuria secretã sã te recunoascã. Te ispitea sã crezi cã era privirea unui om bucuros cã a gãsit un prieten. Asa-zisul lui demonism crestea dintr-o incandescentã umanitate, dar, poate, si dintr-o teamã de singurãtatea lui.

În gazetãria care se fãcea atunci, si nu as spune cã nu se face si azi, suportul teoretic era subordonat factologiei. Ridicarea de la evenimentul brut la semnificatia lui si apoi subsumarea acestuia unei explicatii de ansamblu constituia o exceptie. Articolele lui Nae Ionescu fãceau însã o regulã din aceastã exceptie. Iar când nu îi enunta principiul cãruia se subordona, ori îi prezida demonstratia, simteai cã textul era dublat de o armãturã secretã capabilã sã-l sprijine dincolo de argumentele aduse pânã atunci. Infrastructura aceasta logicã tinea de maniera lui de a proceda si de o predispo-zitie înnãscutã. Constituie totusi o tainã cum un spirit preeminent logic recunostea cã adevãrurile fundamentale si marile directii în împlinirile spiritului nu sunt fructul operatiilor logice. Logician prin vocatie si dialectician din exercitiu, Nae Ionescu recunostea virtuti providentiale intuitiei. Dar, si mai curios, omul acesta, care avea o înaltã constiintã pentru exactitatea faptelor si cultiva cu severitate precizia în formulãrile lui, calitãti specifice travaliului stiintific, reducea eficienta operatiilor rationale la domeniul practic. Si trata cu o usoarã neîncredere si ironie pretentia stiintei de a fundamenta filosofia.

Epoca profesoratului sãu a coincis cu o recrudescentã în straturile vii ale societãtii noastre a unei religiozitãti care începea sã dobândeascã si unele forme de misticism. Universitatea stãruia sã pãstreze cu greu prestigiul pozitivist dinaintea primului rãzboi mondial, în defavoarea problematicii religioase. O problematicã alimentatã însã mai putin în mediile înalte bisericesti si întretinutã nu numai de reprezentantii ei oficiali. Se contura o preocupare cu un puternic fior religios, ceva mai mult în rândul mirenilor decât în corpul consacrat al clericalitãtii. Pe de altã parte, aceastã eflorescentã a freamãtului religios se izbea de un scientism oficial, convins cã misiunea lui era de a reduce credinta si credinciosii la o turmã care trebuia sã-si închipuie cã-l poartã pe Dumnezeu înãuntrul ei, numai pentru simplul fapt cã era rostit în predicile preotilor. Nae Ionescu a luptat deopotrivã pentru contestarea mentalitãtii initiate de Biserica politicianizatã, cât si pentru a elimina din domeniul speculatiei filosofice susceptibilitãtile stiintei de a decreta reguli si de a impune instrumente de cunoastere. Deoarece studentii cuceriti de filosofie îsi restrângeau informatia la domeniul ei, socotind cã a se pregãti si ca oameni de stiinte exacte era plictisitor, se lãsau clãtinati de atacurile stiintei vulgarizate împotriva cugetãrii filosofice. Or, Nae Ionescu, care se misca cu familiaritate în câmpul stiintelor exacte, si avea, pe deasupra, un doctorat în matematici superioare, era tocmai omul de care aspirantii la o filosofie autonomã, scutitã de atacurile pozitivismului îngust, aveau o imensã nevoie. Nae Ionescu era pavãza si arma lor de atac. Argumentele lui îi scutea sã dea o luptã de care se îndoiau cã ar fi câstigat-o singuri, dar erau perfect convinsi cã o câstigau aliati cu Profesorul lor.

Ca orice ins care în societatea noastrã s-a bucurat de numeroase si profunde simpatii si a fost ridicat pe umerii opiniei publice, chiar dacã aceasta nu era competentã sã-i aprecieze capacitatea de gânditor si initiat în telurile tainice pe care un empirism vulgar le nutrea printre noi, - a trebuit fatalmente sã aibã si dusmani ireductibili. De aceea, as spune cã, poate, nici unei mari personalitãti din elita noastrã culturalã nu i s-au atribuit intentii mai reprobabile ca Profesorului nostru de logicã si metafizicã. Nu putini oameni mãrunti ca intelect si constiintã au colportat informatia cã Nae Ionescu n-avea nici o specialitate anume, nici chiar în filosofie si stiintã, cã era un caracter tulbure si versatil, emancipat de orice fel de scrupule, mânat numai de ambitia parvenirii la cele mai înalte pozitii, ba, culmea stupiditãtii, chiar la demnitatea de Patriarh. Conflictul lui cu o fatã bisericeascã a mers pânã acolo încât aceasta a comandat o frescã în interiorul celei mai importante asezãri de închinãciune din tarã, în care diavolul trebuia sã semene cu Nae Ionescu. Ca sã nu mai vorbesc de frivolitatea si dispozitia lãuntricã de a tranzactiona cu orice convingeri care i se atribuiau numai pentru a-i sluji ascensiunii spre culmi de orgoliu morbid, dar ascuns cu abilitate.

Nu pot ocoli cã a avut si convingeri politice, iar în anumiti oameni publici a crezut neconditionat. A crezut chiar si în mari personalitãti culturale, cãrora le-a conferit o functie apostolicã. Este destul de cunoscutã campania pe care a dus-o pentru promovarea politicii tãrãniste, pentru aducerea lui Carol al II-lea pe tronul tãrii, ca si pentru consacrarea lui Nicolae Iorga drept cea mai autenticã expresie a etosului si a ge-niului cultural românesc (de altfel, articolele publicate în acest numãr al Permanentelor - în pagina alãturatã - vor sã ilustreze unele înclinatii care l-au muncit pe Nae Ionescu pentru a face din aceste personaje forte providentiale pentru asezarea româ-neascã pe temelii de nezdruncinat). În pofida acuzatiilor pe care vederile lui politice i le-au atras, nimeni n-ar putea sã demonstreze cã directiile politice pe care le-a sustinut vizau în realitate avantaje personale. Cu câtã durere trebuie sã fi înregistrat omul acesta care sustinea o cauzã dãruindu-i-se total, când orientarea politicã si personali-tãtile pentru care a pledat, nu numai cã l-au dezamãgit amarnic, dar au fost adevãrate blesteme si calamitãti pentru neamul românesc si destinul lui.

Omul si opera Profesorului încap, de bunã seamã, numai într-o lucrare vastã. Spre cinstea persoanei care a început sã o întreprindã în ultima vreme, fãptura lui Nae Ionescu îsi va întinde umbra pe câteva mii de pagini scrise economicos. Nu pot încheia însã aceastã sumarã aducere-aminte fãrã a spune câteva cuvinte despre un aspect al frãmântãrilor lui care au trezit la vremea lor - ca si acum - dezbateri aprinse. Aspectul lui exterior de ins cu slãbiciuni vestimentare si temele pe care le aborda legate de problema mântuirii au dat nastere prin contrastul lor unei tainice biografii interioare nu totdeauna conforme cu modelul. Chiar cei care au pledat pentru fizionomia lãuntricã a unui Nae Ionescu în totalã contradictie cu aspectul exterior si îndeletnicirile lui, au mers poate putin cam departe, sustinând cã Nae Ionescu cãuta cu stãruintã extremã o efectivã comuniune cu Dumnezeu. În primul rând, o umilintã funciarã a omului acestuia îi interzicea sã creadã cã i-ar sta în putere o comuniune cu Dumnezeu chiar numai în forme secundare. Nu cred cã l-a pãscut vreodatã nãzuinta de a fi un mare mistic si cã structura lui generalã i-ar fi deschis cãi largi de apropiere cãtre Fiinta Supremã. Crestinãtatea lui nu nãzuia sã fie exemplarã si nici sã-i ofere multumirea celui împãcat deplin si vesnic cu Dumnezeu si lumea. Ceea ce în mod sigur îl muncea era integrarea lui deplinã în comunitatea mare a credinciosilor inflexibili, umili si anonimi. Nu-si propunea o culminatie exemplarã în crestinãtatea lui, sã trãiascã cu sentimentul cã a devenit obiectul de atentie al pretuirii divine si cã poate fi un stâlp de bisericã si un îndrumãtor infailibil al turmei de credinciosi. Desi, în parantezã fie spus, Nae Ionescu a fãcut mari servicii acestei turme. Cred cã clipele lui de profundã împãcare cu sine si de asezare în rânduiala lãsatã de Dumnezeu erau acelea în care nu se simtea mai bun decât oricare altul dintre credinciosi, si nici mai multumit de sine. Putine spirite s-au luptat cu fibra lor umanã, ca acest ins susceptibil sã aparã prietenilor ca si dusmanilor lui în nenumãrate ipostaze doar aproximativ reale. Dar aceea care se impune peste toate si prinde consistentã din ce în ce mai mult cu trecerea timpului, însusire pe care i-o preamãrim si noi, cei ce l-am cunoscut si i-am supravietuit, este aceea de cruciat de azi si de totdeauna al omenirii crestine.

Mircea Nicolau (Permanente, iunie 2001)