(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Sfidarea ucraineanã si debilitatea României

Recentele dispute cu Ucraina de la gurile Dunãrii au aruncat asupra României o luminã crudã si umilitoare, developând starea ei de slãbiciune cronicã. Fapt sesizat cu abilitate si exploatat la maximum de cãtre politica ucraineanã a faptului împlinit. Atât în ceea ce priveste “banca” înfiintatã pe Insula Serpilor, cât si lucrãrile la canalul Bâstroe. S-a mers pânã la violarea teritoriului românesc prin împingerea balizelor de frontierã de pe bratul Chilia în apropierea malului nostru, pentru a face loc navelor de dragare care lucreazã la adâncirea canalului.

Buni, rãi, în asemenea împrejurãri nutrim cu totii speranta cã cei care au fost alesi sã conducã destinele tãrii noastre se vor bate pentru interesele ei fundamentale. Dar efectul tuturor atitudinilor adoptate pânã acum de România în vederea obtinerii unor concesii de la linia durã si maximalistã urmatã de Ucraina a fost nul. Protestele diplomatice ne-au fost ignorate, asisderea ultimatumul dat de Ministrul de externe Geoanã pentru îndepãrtarea balizelor de pe teritoriul românesc tot de cãtre... ucrainieni. Presedintele Iliescu a declarat cã, în ciuda acestor provocãri ale Ucrainei, nu se va ajunge în nici un caz la un conflict militar. Iar solutia diplomaticã, în opinia d-lui Adrian Severin, constã în persuadarea arogantului nostru vecin cã interesul sãu fundamental este de fapt mentinerea unei bune relatii cu România, renuntând ca atare la sãparea canalului si la tentativa cusutã cu atã albã de a pune mâna pe un platou continental mai larg în jurul Insulei Serpilor.

Politicienii nostri ne dau de înteles cã altceva decât ceea ce s-a fãcut, nu prea se poate face. Cã România nu-si poate permite un curs al confruntãrii. Cã trebuie sã respectãm legislatia internationalã. În principiu, nimeni nu îi poate contrazice. Însã din spatele tuturor acestor argumente invocate transpare precaritatea pozitiei României în toate dimensiunile sale. Nimeni nu le cere guvernantilor sã facã gesturi sau declaratii necugetate, provocatoare. Dar ei pot fi trasi la rãspundere pentru starea jalnicã de slãbiciune în care au adus aceastã tarã. Pentru faptul cã au adus-o în situatia de a fi lipsitã de orice fel de atu-uri în acest conflict diplomatic. Pentru faptul cã de cincisprezece ani încoace, toti cei cãrora le-a revenit rãspunderea conducerii acestei tãri i-au dispretuit interesul fundamental, care este în primul rând acela al stabilitãtii si prosperitãtii interne. Au crezut cã pot miza exclusiv pe cartea politicii externe, de prezentare în afarã a unei realitãti cosmetizate, în vreme ce în acvariul economiei românesti erau lãsati sã zburde acei faimosi “rechini” – de fapt, nimic altceva decât animale de casã ale clasei politice.

Dar sã rãmânem la diplomatie, în speranta cã valurile ce se iscã acum la gurile Dunãrii se vor aplana pe acest teren. În 1997, presatã de perspectiva aderãrii la NATO, România a semnat cu Ucraina un tratat de bunã vecinãtate, în care se consfintea cedarea teritoriilor românesti ocupate samavolnic de armata sovieticã în 1940. Dar nu aceasta este problema în discutie în situatia de fatã. În ciuda acestui tratat, comportamentul actual al Ucrainei este departe de standardele “bunei vecinãtãti”. S-a omis consultarea cu partea românã privind lucrãrile de la canalul Bâstroe, care va avea un puternic impact negativ asupra Deltei românesti, monument al naturii aflat sub protectie internationalã. Ni s-a încãlcat frontiera în mod provocator prin mutarea balizelor, iar Ucraina mai cautã si sã se extindã asupra platoului continental din Marea Neagrã ce revine pe drept României.

Tratatul din 1997, ce stipuleazã renuntarea la orice pretentii teritoriale reciproce, a devenit deja simplã maculaturã. Dacã semnarea sa a fost de fapt un succes, asa cum ne sugereazã avocatii acestuia, în special dl. Severin, atunci de ce litera sa nu ne apãrã în fata provocãrilor actuale? De ce Ucraina îsi permite sã-l încalce cu tupeu, fãrã a se teme de consecinte, fãrã sã se sinchiseascã prea mult de amenintarea d-lui Severin cu “dezavantajele unei relatii proaste cu România”? Rãspunsul e unul simplu: puterea si influenta României, respectul de care se bucurã aceastã tarã în comunitatea internationalã, sunt atât de insignifiante, încât Ucraina preferã avantajele economice concrete si imediate ale canalului si ale prezumtivelor zãcãminte petrolifere din Marea Neagrã. Unde sunt roadele mult-trâmbitatelor succese ale politicii externe românesti din ultimii ani? Primirea României în NATO, mai mult o consecintã a unei conjuncturi internationale favorabile decât a unor merite reale, protejeazã cel putin fiinta noastrã nationalã în fata unor potentiale amenintãri grave dinspre rãsãrit. Dar se vede treaba cã acest statut este complet irelevant în fata unor sicane la frontierã care sifoneazã puternic prestigiul României, cât o mai fi si acesta.

Analistii sustin cã NATO nu doreste pe de altã parte o tensionare a relatiilor cu Ucraina, cu care are un parteneriat strategic si care a trimis la rândul ei trupe în Irak. Invocând diverse argumente de aceastã facturã, România a avut mari retineri de a-si juca aceastã carte care este calitatea de membru NATO. Parcã s-a temut sã nu-i “supere” sau sã nu-i “deranjeze” pe cei de la Înalta Poartã. A dat “ultimatumuri” ridicole, în loc sã afirme clar si rãspicat cã o încãlcare repetatã a frontierei va fi privitã drept un act de agresiune, iar riposta va fi cea legitimatã de dreptul international. Aceastã reactie ezitantã, menitã sã camufleze precaritatea pozitiei României în cadrul aliantei, nu face de fapt decât s-o accentueze si mai mult.

Relatia Ucrainei cu NATO? S-a spus mereu cã NATO este mai mult decât o aliantã militarã, cã este o comunitate de principii. Le putem numi “valorile lumii civilizate”, cele care fundamenteazã societatea occidentalã si Uniunea Europeanã. În ciuda relatiilor Occidentului cu Ucraina, deocamdatã nu se pune problema ca aceastã tarã sã intre la rândul sãu în sfera acestor valori. Comportamentul ei actual fatã de România o dovedeste încã odatã, dacã mai era nevoie. Dar atunci unde sunt prietenii nostri adevãrati din lumea occidentalã? Unde sunt declaratiile de sprijin politic în fata unor sicane pe care trebuie sã le îndure România – pretins membru al acestei comunitãti – sicane care sfideazã toate normele civilizatiei si ale dreptului international? România îsi va apãra interesele prin tribunalele internationale, unde sperãm cu totii sã obtinã câstig de cauzã. Desi de aici si pânã la silirea Ucrainei sã accepte o sentintã în defavoarea sa mai este un pas, pe care România nu aratã cã este pregãtitã sã-l înfrunte. Dar, în paralel cu acest demers pe cale juridicã, sprijinul politic acordat României în acest diferend a fost neesential, pentru a nu spune cã a lipsit cu desãvârsire.

Occidentul preferã sã nu-si submineze relatiile cu Ucraina, pentru cã în ce priveste România... ea nu poate sã se “supere” pe acesta. Sau dacã ar face-o, n-are decât. Oricum are destule “bube în cap” în ceea ce priveste procesul de aderare la Uniunea Europeanã si tremurã în fata posibilei amânãri a integrãrii din cauza problemelor interne de naturã economicã si cele privind coruptia. Mai grav decât aceastã compromitere a aderãrii este faptul cã aceste probleme interne se dovedesc a face din România un pigmeu pe scena politicã internationalã, ajuns în situatia de a nu-si putea apãra cu adevãrat interesele fundamentale.

Mã îndoiesc de faptul cã umilinta suferitã în cadrul acestui diferend cu Ucraina ar putea sã dea de gândit majoritãtii politicienilor nostri. Dacã le mai pasã cu adevãrat de soarta acestei tãri, cei responsabili ar trebui sã-si asume consecintele în fata populatiei pe care n-au fost în stare sã o reprezinte cu adevãrat. Nu pentru cã în situatia datã se putea face mai mult. Ci în primul rând pentru cã am ajuns pânã aici, în aceastã stare de debilitate, al cãrei pret îl plãtim acum si care se va resimti si în viitor. Avem nevoie de o schimbare realã în bine, de o însãnãtosire moralã si economicã. Nu de gogosile asa-ziselor succese de politicã externã, care, iatã, într-o situatie ca cea de fatã s-au dovedit a fi complet irelevante. Este însã greu de crezut cã actuala clasã politicã ar putea fi capabilã de asa ceva.

Bogdan Munteanu ("Permanente", Nr.9/2004)