(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Istorie si legendã

În anul 1954, un legionar condamnat de regimul comunist la 25 de ani muncã silnicã, pus în fata eventualitãtii rejudecãrii procesului sãu, dãdea urmãtoarea declaratie:

“Sunt legionar din 1935, am iubit si iubesc Miscarea Legionarã pentru cã am vãzut si m-am convins dela aceasta despre urmãtoarele: sunt sinceri si dispretuiesc perfidul, sunt modesti si dispretuiesc mândrul, stiu sã deosebeascã realitatea de vis, adevãrul de minciunã, sunt curajosi si perseverenti în fapte bune, rãspund de faptele lor, iubesc pe aproapele si mentin demnitatea; deviza lor este: jertfire mereu; jertfire de sine pentru interesul national. Sunt si rãmân legionar, pentru care lucru vreau sã si ispãsesc pedeapsa ca atare.”

Nu stiu ce valoare au “adevãrurile” istoricilor profesionisti care se ocupã de Miscarea Legionarã în fata Adevãrului pe care-l mãrturiseste acest om cu toatã fiinta sa, într-o atitudine de o demnitate impresionantã. Un simplu învãtãtor de la tarã a trãit si a intuit faptul mult mai adânc al acelui adevãr care îmbracã hainã de legendã. Victimã a terorii istoriei, la fel ca atâtia alti camarazi de crez, legionarul Aurel Leucuta a gãsit puterea de a o înfrunta, aflându-si un reazem într-o realitate de un cu totul alt ordin. Sã fie afirmatiile sale bazate pe o himerã lipsitã de orice substantã? Dar cum ar putea cineva aflat într-un moment dramatic al existentei sale sã-si adune tãria dintr-o iluzie ce se risipeste ca fumul? Numai cine nu vrea nu realizeazã cã idealul legionar zugrãvit mai sus în câteva fraze scurte si sugestive se bazeazã pe o temelie cât se poate de realã si solidã ca granitul. Acest simplu legionar, laolaltã cu multi altii, stiuti si nestiuti, si-a asezat propria existentã la temelia acestui adevãr. Astfel de oameni nu erau niste adepti ai unui basm frumos, dar strãin de “realitatea” pe care o prezintã “expertii”. Ei au devenit una cu legenda, si-au contopit vietile cu ea, i-au conferit o realitate mai adâncã si mai durabilã.

Aceastã legendã nu este altceva decât un ideal care s-a înfiripat în toti cei care i-au închinat vietile si lupta lor. Odatã cu jertfa celor care s-au identificat cu el, ea trãieste si se perpetueazã mai departe. Legenda nu moare odatã cu moartea oamenilor. Ea nu este o fantasmã tesutã în jurul unui “sâmbure de adevãr”, cãruia i-au fost estompate în mod voit amãnuntele mai prozaice. Nu este asa tocmai pentru cã ea poartã în sine dimensiunile unui ideal, ale unei proiectii înspre viitor. Vasile Bãncilã spunea într-unul din aforismele sale:

“Legendele nu sunt pure fictiuni, dupã cum cred cei mai multi. Cãci în ele se refugiazã ceea ce e mai adânc si mai idealizant în om, tendinta lui spre absolut, spre sens suprem. Asa cã, într-un fel, ele contin mai multã realitate decât realitatea imediatã si, în orice caz, sunt mai revelatorii decât adevãrurile curente. (…) Ele nu contin reminiscente istorice transfigurate sau estompate, asa cum se spune de obicei. Legendele sunt adevãrate din punct de vedere metafizic si moral: în ele se consemneazã viziunea de ideal a oamenilor, explicarea pe care ei o dau lucrurilor, de aceea legendele oricãrui popor au valoare universalã si totodatã sunt cel mai bun mijloc de a cunoaste spiritul sau psihologia lui.”

Adevãrata legendã legionarã împlineste cu prisosintã aceastã descriere, spre deosebire de “legenda neagrã” care s-a format si circulã în continuare în paralel cu ea. Dar aceasta desfigureazã adevãrul si nu are o viatã de sine-stãtãtoare, trãind doar prin parazitarea unei realitãti. Ea nu este decât o reactie înversunatã la trãinicia primeia, fãrã de care si-ar pierde orice sens si ar cãdea în uitare. Diabolizarea perpetuatã în mod consecvent de cãtre adversari încã de la înfiriparea fenomenului legionar nu corespunde însã în nici un fel realitãtii sufletesti a neamului românesc. În schimb, un fenomen de o asemenea amploare si profunzime, rãsãrit dintr-o sublimã încordare a sufletului românesc si cultivat prin reprezentantii unei generatii de elitã unice pânã acum în istoria noastrã, nu avea cum sã nu-si zãmisleascã propria legendã.

În zilele noastre, în epoca manualelor alternative, trãim moda “demistificãrii” legendelor istorice. Se doreste dezbrãcarea realitãtilor trecutului de orice fel de semnificatii superioare, de tot ce ar putea alcãtui armãtura unei constiinte a identitãtii noastre colective. Se practicã redarea prozaicã si lipsitã de orice patos a faptului istoric, dupã ce acesta a fost golit complet de toate virtutile sale formative.  Istoria devine o stiintã ce se universalizeazã pe zi ce trece, câstigând în “exactitate” în aceeasi mãsurã în care-si diminueazã bogãtia de sensuri pe care le cuprinde. Analiza stiintificã abstractã estompeazã astfel semnificatii care pot fi percepute si valorificate într-o primã instantã doar la nivelul sufletesc al unei comunitãti de destin.

Acelasi Vasile Bãncilã, strãlucit reprezentant al elitei interbelice românesti, scria însã la începutul eseului sãu “Sensul Revolutiei lui Tudor Vladimirescu”:

“Toate evenimentele istorice mari sunt transformate de urmasi, în ceea ce priveste semnificatia lor, sunt oarecum create încã o datã, când nu se întamplã chiar ca ele sã fie continuu create din nou, evoluând odatã cu societatea, metamorfozându-se la infinit. Istoria îsi are propria ei istorie - o istorie vie, organicã si dinamicã. Cauzele acestei transformãri sunt unele de naturã pur intelectualã, cum ar fi interpretarea ce se dã fenomenelor istorice respective si care variazã dupã cei ce judecã si dupã perspectiva vremii; dar, mai ales, sunt de naturã afectivã: instinctele etnice si sociale, si ambitiile, scrupulele si nãzuintele transfigureazã trecutul, îl modeleazã pentru a-l proiecta idealizat în viitor. Astfel, fiecare eveniment istoric de seamã îsi are legenda sa. Si aceastã legendã devine ea însãsi un fenomen istoric. Devine o fortã, care determinã pe mai departe evolutia poporului.

Societatea  -poporul- creatã de istorie îsi creazã la rându-i, în chip spontan, propria ei istorie, aceea în care se doreste, prin care ia constiintã de ea însãsi si care-i catehizeazã sensul evolutiei ulterioare. În acest fel, istoria aceasta de legendã e constiinta societãtii, functia ei spiritualã creatã în chip natural, asa cum e functia constiintei în individ. Existã prin urmare douã istorii, cea realã, care e chestiune de stiintã purã, si cea creatã de spontaneitatea socialã. Aceasta din urmã se judecã dupã valori etice, pragmatice si estetice, nu dupã adevãrul în sine, nu dupã stiinta propriu-zisã. De obicei cei ce fac istorie confundã aceste douã feluri de istorie ori exclud unul din ele, pe câtã vreme ideal ar fi sã se tinã seama de individualitatea fiecãreia, valorificându-se fiecare în domeniul ei.”

Principii frumoase si cât se poate de firesti pentru închegarea unui sentiment de solidaritate cu trecutul, cu istoria noastrã, care ar putea sta la temelia unui proces de constituire a unei constiinte colective a generatiilor actuale. “Stiinta nu trebuie sã atace practica, când aceasta e moralã ori nu e periculoasã, dupã cum practica nu trebuie sã împiedice înflorirea stiintei adevãrate” scrie mai departe Vasile Bãncilã, dupã care constatã: “ceea ce, în realitate nu se respectã”.

Din pãcate, chiar asa stau lucrurile cu Miscarea Legionarã. În ceea ce o priveste, se practicã în mod curent nu numai simpla “demitizare”, ci de-a dreptul falsul istoric: o practicã ce numai “stiintã” nu poate fi numitã.  Pentru o judecatã corectã e nevoie în realitate de o înmãnunchere a celor douã moduri de a privi lucrurile. Analiza obiectivã a evenimentelor istorice puse în contextul lor natural trebuie sã fie dublatã de o aplecare spre ceea ce constituie fondul de valori legionare, trãirea legionarã. Aceasta este de fapt dimensiunea care îi conferã caracter de exemplaritate si care constituie principalul izvor de semnificatii care înconjoarã ca un halou fin aceastã realitate a istoriei noastre nationale. Dacã nu procedãm astfel, nu putem descoperi nimic în plus decât ne oferã incoerenta teoriilor încropite de acei “specialisti” care privesc Legiunea în mod inevitabil ca pe o sumã de paradoxuri logice si schizofrenii morale.

Fictiuni de acest gen, oricât de rãspândite ar fi ele în rândurile opiniei publice, nu au cum sã anuleze realitatea acestei legende legionare. Ea a crescut din trupul sãnãtos al neamului si nu moare odatã cu moartea oamenilor. Sã poatã trezi ea în sufletele celor ce cunosc adevãrul doar purã nostalgie? Sau mai degrabã dintr-o astfel de legendã vie ar putea sã-si ia zborul idealul îndrãznet al unei misiuni de deschidere înspre lume, purtãtoare a valorilor spirituale si a trãsãturilor specifice sufletului românesc?  Faptul cã acestea au fost întruchipate si conservate în toatã plenitudinea lor de cãtre fenomenul legionar este un adevãr care asteaptã sã fie descoperit de cât mai multi români capabili sã-l simtã si sã-l înteleagã.

Bogdan Munteanu ("Permanente" Nr. 5/2004)