(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Obstacole pe drumul cãtre Constitutia Europeanã

Respingerea proiectului de Constitutie a Uniunii Europene la referendumurile recente din Franta si Olanda a generat o adevãratã undã de soc în cancelariile politice ale continentului nostru. Se cautã un rãgaz, se încearcã solutii de avarie. Marea Britanie a renuntat sã mai organizeze referendumul care era preconizat, temându-se cã un nou esec -provenit dintr-un efect al dominoului- ar putea avea consecinte cu adevãrat devastatoare. Analistii de pretutindeni se dau de ceasul mortii în cãutare de explicatii pentru un fenomen care i-a adus pe creatorii de utopii frumoase cu picioarele pe pãmânt. Constitutia Europeanã trezeste mai degrabã reticentã si neîncredere, decât entuziasm debordant.

E limpede însã cã actualul proiect al Uniunii Europene va fi dus mai departe, cel putin câtã vreme nu-si va fi epuizat întregul potential. Se cautã doar modalitãti adecvate de a-l impune. La acest capitol, analistii politici de pe Dâmbovita au avut ocazia sã-si aducã o contributie pe cât de constructivã, pe atât de originalã, cu garantia de succes inclusã. Varianta cea mai sigurã se spune cã ar fi investirea d-lui Octav Cozmâncã cu o functie înaltã în cadrul UE, care ar avea în atributii si organizarea consultãrii populare în vederea obtinerii acceptãrii proiectului de constitutie. Experienta recentã din România, cu toate trucurile brevetate pe meleaguri mioritice -de la urnele mobile la votul multiplu - ar putea fi extinse cu succes la scarã continentalã, impunând definitiv un model românesc în patrimoniul universal.

Desi lansatã cu pretentii de seriozitate, solutia propusã de d-l Adrian Severin nu este în realitate cu mult peste "modelul Cozmâncã": anume organizarea unui referendum-mamut la scarã continentalã, simultan în toate tãrile, constitutia urmând sa fie adoptatã dacã o voteazã peste jumãtate din populatia continentului. Trecând peste faptul cã existã posibilitatea realã ca proiectul sã nu treacã nici asa -tinând cont de rezultatul din Franta, de abandonul Marii Britanii si de rezultatele sondajelor din Germania, adicã de situatia din tarile cele mai mari ale continentului- miza referendumurilor este în fond alta. Anume, renuntarea de cãtre fiecare tarã în parte la propria suveranitate si transferul acesteia (fie si "partial", pe ici - pe colo, prin pãrtile esentiale ) cãtre Uniunea Europeanã. Ca atare, acest lucru trebuie sã aibã aprobarea majoritãtii cetãtenilor fiecãrei tãri. Ce-ar spune francezii de pildã, care au votat în majoritate cu "NON", dacã peste optiunea lor s-ar trece pur si simplu cu tãvãlugul votului din alte tãri, în ipoteza improbabilã cã "modelul Severin" ar aduce rezultatele preconizate?

Dar sã-i lãsãm pe altii sã încerce sã rezolve problemele ivite, folosind aceleasi principii de pânã acum. Ceea ce s-a început, trebuie dus cumva la un capãt. Iar un lucru este cert: destinul României este legat de Europa: o politicã izolationistã este de neconceput. Ceea ce doresc sã reamintesc acum sunt niste rânduri pe care le-am scris cu mai bine de doi ani si jumãtate în urmã, si care au fost publicate doar pe internet. E vorba de o analizã a proiectului de constitutie europeanã, proaspãt lansat la acea vreme. Tinând cont de contextul prezent, acest text este mai actual ca oricând.

*

Pe 28 octombrie 2002 Conventia Europeanã a luat în considerare dezbaterea unui proiect de tratat constitutional menit sã se materializeze într-o viitoare Constitutie a Europei Unite. Se pare cã vom avea parte de o combinatie originalã între notiunile de stat federal si federatie de state, în articolul 1 afirmându-se cã noua entitate va fi o"uniune de state care, pãstrându-si identitãtile nationale, îsi coordoneazã strâns politicile la nivel european si îsi administreazã anumite competente pe baze federale". Dintr-un simplu enunt nu putem decela încã proportiile reale în care Uniunea va fi dominatã de cele douã principii care intrã în alcãtuirea sa: cel al colaborãrii dintre statele nationale si cel al subordonãrii acestora fatã de de federatia supra-statalã. Este însã cert faptul cã prin transferul de suveranitate cãtre institutiile europene va exista o anumitã dozã de subordonare. Va exista un Parlament, un Consiliu si, poate, si un Presedinte al Uniunii, iar legislatia comunã a acesteia va fi prioritarã atunci când ar intra în conflict cu prevederi la nivel national. Articolul 2 enumerã valorile pe care este fundamentatã Uniunea: "demnitatea umanã, drepturile fundamentale ale omului, democratia, statul de drept, toleranta, respectul fatã de obligatiile si legile internationale", iar articolul 3 precizeazã cã scopul Uniunii este de a asigura "promovarea si protectia acestor valori, a intereselor si a independentei Uniunii", precum si de a asigura conditii optime de dezvoltare economicã, protectie socialã, etc.

Ceea ce lipseste din acest proiect este însã... indicarea sursei autoritãtii. În toate constitutiile statelor nationale se specificã faptul cã autoritatea îsi are rãdãcinile în natiune, care si-o exercitã prin reprezentantii sãi alesi în mod liber si democratic. În numele cui se va exercita autoritatea unei entitãti supranationale asupra natiunilor care o alcãtuiesc, atunci când eventuale situatii (prevãzute de viitoarea constitutie) o vor impune? Nu cumva în numele unei utopii mundane de o spetã mai rafinatã decât altele similare din trecutul nu prea îndepãrtat, si care se încearcã a fi impusã prin mijloace cât de cât mai atractive decât ... tãvãlugul?

În plus, se resimte absenta oricãror referiri la ceea ce ar putea fi trecutul comun sau traditiile comune ale continentului nostru, care a mai cunoscut perioade similare de integrare. Aceasta lipsã este deplânsã de cãtre toate Bisericile crestine. Imperiile multinationale ale trecutului erau fundamentate fara exceptie pe principiul religios. Imperatorul roman era zeificat, fapt ce a condus la refuzul crestinilor de a i-se închina, chiar cu pretul unor sângeroase persecutii. Mai apoi, împaratul bizantin în partea de rãsarit, sau Papa în partea de apus, îsi justificau puterea mundanã peste teritorii si popoare tot prin recursul la prerogative de sorginte divinã. Aceasta este singura traditie la care se poate face referire atunci când ne gândim la un eventual precedent istoric, si la care au facut apel si bisericile amintite. Un precedent fundamentat pe baze umanist-atee, asa cum se doreste a fi actualul proiect unionist, nu existã însã. Si nu este deloc limpede ce se întelege prin "pãstrarea identitãtilor nationale" ale statelor componente, cãci aceste identitãti sunt definite de factori ce depãsesc cu sigurantã nivelul gastronomiei si al folclorului. Mai precis, acestea sunt strâns legate de ideea de suveranitate nationalã, adicã tocmai cea care în viitoarea arhitecturã va fi puternic subtiatã. Subordonarea care se preconizeazã este cu totul altceva decât principiul solidaritãtii si al colaborãrii pentru binele comun, care nu atinge esenta notiunii de suveranitate. Identitãtile nationale, pe care viitoarea constitutie pretinde cã le va respecta, sunt tocmai rezultatul luptei pentru libertate, independentã si suveranitate ale popoarelor respective, care în trecut au militat pentru desprinderea din cadrul imperiilor din care fãceau parte. Dacã principiul comunitar va încãlca ceea ce constituie "identitãtile nationale" ale popoarelor Europei peste limita de suportabilitate, atunci acestea nu se vor putea profila altfel decât în rãspãr.

Colectivizarea agriculturii sub comunism nu a reusit sã producã un "nou instinct" si o "nouã constiintã" a clasei tãrãnesti, care, atunci când a avut ocazia, a revenit urgent la puternicul instinct natural de proprietate. Tot astfel, actualul proces de "colectivizare" la nivelul unor tãri întregi nu va reusi sã steargã ceea ce este înscris în natura umanã, adicã instinctul national. Asistãm chiar si acum la o serie de dispute si divergente între diversele natiuni atunci când vine vorba de împãrtirea "cascavalului comunitar", chiar dacã ele, raportate la stãrile conflictuale din trecut, au un caracter benign. De aceea, speranta ca preconizata dublã cetãtenie, atât "nationalã" cât si "europeanã" ar duce cu timpul la închegarea si la prevalenta unei "constiinte europene" este nerealistã. Singurul liant posibil al unei asemenea uniuni poate fi de naturã materialã, adicã bunãstarea si confortul. Atât timp cât acestea existã, tendintele centrifuge vor fi ca si inexistente, în conditiile unei accentuate uniformitãti ideologice si politice. Dar un imperiu care intentioneazã sã dureze ar trebui sã ia în considerare si posibilitatea unor situatii de crizã, peste care se poate trece doar recurgând la valori de ordin superior, care sã motiveze o disciplinã si chiar o ascezã comunã pentru depãsirea încercãrilor.

O stare de spirit alternativã, care sã motiveze o altfel de constructie politicã a continentului nostru decât cea de fatã, este, din diverse motive, absolut minoritarã în ziua de azi. Istoria îsi va urma cu necesitate cursul actual impus de ideologiile politice ale momentului, în el trebuind sã se înscrie si tara noastrã. Dacã nu din alte motive, atunci mãcar din acela cã presiunile externe sunt singurele care mai sensibilizeazã obrazul gros si tãbãcit al politicienilor nostri de azi. Fãrã aceastã orientare pro-europeanã, România ar risca sã devinã o pseudo-democratie asemeni Ucrainei sau Belarusului, cu eternizarea la putere a unei clase politice rapace si profund corupte. Racordarea noastrã la atmosfera mai salubrã a unei Uniuni Europene ne mai poate da sperante cã, într-o bunã zi, România va trece prin mult-asteptatul proces de purificare moralã. Dar sã nu uitãm un lucru: de curãtenie în propria noastrã ogradã, precum si de profilarea si apãrarea identitãtii noastre, suntem responsabili în exclusivitate noi, românii, fãrã a astepta pentru aceasta încurajãri (care nu vor veni) din partea birocratiei europene. Si, mai ales, noi am putea juca un rol central tocmai pe planul cãruia Europa de azi i-a întors spatele: cel spiritual. Recenta vizitã a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române la Vatican, în inima catolicitãtii, a arãtat încã odatã vocatia neamului nostru de a construi punti între Orient si Occident. O înflorire a României pe planul spiritual, de care ar fi responsabile exclusiv virtutile si credinta noastrã, unite cu harul lui Dumnezeu, ar putea trezi într-o bunã zi din amortealã si acel Occident care se complace actualmente într-un indiferentism cãldicel si mediocru.

Pe moment, nu existã altã alternativã decât a da Cezarului cele cuvenite. Dar sã nu ne lãsãm spiritul critic adormit de un fals entuziasm si de o propagandã soporificã ce promite raiul pe pãmânt. Si, în cele din urmã, sã nu uitãm ceea ce este de fapt cel mai important: sã dãm si lui Dumnezeu cele ce I se cuvin, dar mai ales sã valorificãm cât mai deplin talantii cu care am fost înzestrati noi, românii. Este singura noastrã sansã de a iesi de la periferia istoriei, unde lâncezim în mod rusinos de peste o jumãtate de veac. Si poate cã, într-o bunã zi, popoarele Europei se vor trezi la o altã stare de spirit si vor ajunge sã împãrtãseascã un mãnunchi mai bogat de valori decât o fac în prezent.

Bogdan Munteanu ("Permanente" Nr. 6/2005)

Proiect de Constitutie europeanã

Dupã multe negocieri interguvernamentale, s-a ajuns la un proiect sub formã definitivã a Constitutiei europene ce va fi supus sufragiului tãrilor membre. La început a fost prezentat proiectul elaborat de Valery Giscard d’Estaing, care nu a fost aprobat. Actualmente, o nouã variantã a luat formã de proiect definitiv, al cãrui text a apãrut într-un volum de câteva sute de pagini. Nu ne vom angaja la un studiu al acestui proiect, ci ne vom limita a extrage esentialul, pentru a avea o idee de ceea ce va fi noua Constitutie europeanã.

1) Ce se schimbã si ce rãmâne?
Elaborarea institutionalizãrii Uniunii Europene a început cu multi ani înainte, pentru a se ajunge la acest proiect. Uniunea va fi dotatã cu personalitate juridicã proprie, tratatele de la Roma, Actul unic, Maastricht, Amsterdam si Nice vor dispãrea si vom asista la fuzionarea lor într-unul singur, care va da o reprezentantã unicã a Uniunii.
- Alegerea presedintelui de Consiliu european se va face pe 2 ani si jumãtate.
- Crearea postului de ministru al Afacerilor Externe al Uniunii, însãrcinat cu politica externã, luând parte o datã la sedinta Consiliului de ministri si altã datã la cea a Comisiei Uniunii.
- Posibilitatea de a pãrãsi Uniunea si de a reveni.
- Charta de drepturi fundamentale ale Uniunii semnatã la Nice figureazã în Constitutia europeanã, având o valoare juridicã superioarã Constitutiilor nationale. Restul, ca drept comunitar, rãmâne neschimbat.

2) Constitutie sau tratat constitutional?
În articolul I-10 Constitutia dispune ca dreptul adoptat de institutiile Uniunii sã aibã prioritate asupra celui al statelor membre.

3) Noi competente pentru Europa
Constitutia distinge 3 tipuri de competente: competente exclusive, competente împãrtãsite si competente de sprijin. Competentele exclusive (art. I-15) cuprind esentialul, economic si diplomatic. Competentele împãrtãsite sunt mai numeroase, 13 la numãr: de la securitate si justitie, la imigrare, sãnãtate, agriculturã, politicã externã si securitate comunã, pentru care Statele trebuie „sã sprijine activ si fãrã rezerve” (art. I-16). Din domeniul competente împãrtãsite face parte si «principiul de subsidiaritate», decis la Maastricht.
O problemã foarte importantã rãmâne a fi determinatã, anume: cine dintre statele membre si Uniune, va încarna mai bine interesul general european?

4) Ce rãmâne Statelor?
Constitutia recunoaste statelor membre dreptul de a conserva: identitatea lor nationalã, când este vorba de structurile lor fundamentale, politice si constitutionale (art. I-5). Deci, Constitutiile nationale nu sunt suprimate, deocamdatã rãmânând un punct de litigiu, încã neprecizat, între cele douã Constitutii.
Mai rãmân statelor: Charta drepturilor fundamentale (art. II-61 la II-114), Dreptul civil national, Dreptul familiei, Codul penal, Dreptul social si nu sunt vizate de Constitutia europeanã securitatea socialã, la care se mai adaugã pactul de fiscalitate. Constitutia europeanã respectã: functiile esentiale ale Statului care au ca datorie asigurarea integritãtii teritoriale, mentinerea ordinii publice si salvarea securitãtii nationale (Art.I-5).
ªi, totusi, respectul pe care Constitutia europeanã îl afirmã, nu este garantat, pentru cã în anumite cazuri îsi permite sã calce acest respect. Vom da mai jos acest caz, numindu-l în loc de imixtiune, cu un termen echivalent, de delict, transformat în cel de civilitate.
Articolul I-18 relativizeazã autonomia internã a statelor membre, introducând o «clauzã de flexibilitate», permitând Uniunii de a se sesiza de noi competente. De exemplu, dacã unul din obiectivele fixate de Constitutie nu este atins prin jocul de politicã nationalã, este o rezervã: o astfel de decizie trebuie luatã cu unanimitate de Consiliul de ministri si trebuie sã obtinã aprobarea Parlamentului european. Aceastã interventie nu precizeazã care sunt obiectivele care atribuie Constitutiei noi competente. O Constitutie este legea de bazã a unei tãri si ea nu permite aproximãri, interpretãri, ea determinã cu precizie articolele de aplicat. Credem cã fiecare român care-si iubeste tara, întregitã cu jertfa a 800.000 de soldati români, vor fi constienti de pericolul ce priveste Transilvania, supusã unei «clauze flexibile».
Un punct evaziv este si aprobarea Parlamentului european, fãrã a preciza dacã actul se va obtine prin majoritate relativã sau unanimitate, în ceea ce priveste autonomia internã a minoritãtilor.

5) Consiliul, Parlamentul, Comisia – cine va comanda?
Dintre cele trei institutii, Comisia, dacã-si pãstreazã puterea de initiativã, are cel mai mult de pierdut, prin micsorarea numãrului de comisari. Astfel, talia Comisiei va fi redusã la douã treimi din numãrul de state membre, începând din 2009, adicã la 18 comisari într-o Uniune de 27 de membri, în cazul când Bulgaria si România vor fi acceptate. Puterea Comisiei va trece în favoarea Consiliului de ministri si Parlamentului european. Presedintele Comisiei va fi ales de Parlamentul european, care avea deja puterea de a-l investi, iar acum si de a-l cenzura. În ultima instantã Consiliul va avea ultimul cuvânt de decizie.

6) Parlamentul european se va substitui Parlamentelor nationale?
Constitutia propusã de Giscard d’Estaing consacrã pierderea de influentã a Parlamentelor nationale. În cazul când Constitutia europeanã este ratificatã, cea francezã, de exemplu, va comporta articolul 88 care sunã astfel: Prin votul unei motiuni adoptate în termeni identici de cãtre Adunarea nationalã si Senat, Parlamentul se poate opune la o modificare a regulilor si a actelor Uniunii Europene, dupã procedura de revizuire simplificatã a tratatului, stabilind o Constitutie pentru Europa. Pentru alte decizii europene, Parlamentele nationale nu sunt decât consultate (cf. Valeurs actuelles, 11 martie 2005).

7) Care este sistemul de decizie?
Diminuarea deciziilor cu unanimitate la Consiliul de ministri si generalizarea votului cu majoritate. Pentru a evita o coalitie a statelor mici, majoritatea nu se poate obtine decât dacã ea reuneste 55% din statele membre, reprezentând 65% din populatie. ªi, pentru mai multã sigurantã, pentru a obtine o minoritate de blocaj a Consiliului, ea trebuie sã fie constituitã de cel putin patru state membre sau trei state mari.

8) Constitutia europeanã si lãrgirea ei
Adeziunea Turciei, dupã Giscard d’Estaing, ar însemna sfârsitul proiectului european. Pentru a evita acest deznodãmânt, conferinta interguvernamentalã de la Roma a conceput art. 1: Uniunea este deschisã tuturor statelor europene care respectã valorile ei si se angajeazã a o promova în comun.
Dar Turcia nu este situatã în Europa, nu face parte din aceastã comunitate si atunci, ce ne facem? ªi aici intervin fãcãtorii de minuni, diplomatii – pentru care nimic nu este imposibil. Turcia este cu un picior în Europa si îsi sustine interesele sale, ca membrã, dupã cifre, prin cele 100 de milioane de „europeni” – de fapt, locuitori din Anatolia pânã la Sin Kiang. Constitutia ei îi permite sã-i considere cetãteni turci, si acest numãr poate sã dezechilibreze sistemul de blocare a deciziilor.
De ce, oare, se insistã ca Turcia sã intre în Uniunea Europeanã? Europa, asa cum a fost institutionalizatã, este un obiectiv spre mondialism. Intrarea Turciei musulmane într-o Europã crestinã înseamnã extinderea mondialismului în tãrile din jurul Mediteranei, o poartã deschisã spre Orientul mijlociu. Timpul va completa sfera de incubare a ceea ce n-a reusit sã facã doctrina comunistã, o colectivizare a universului.

9) Marea necunoscutã: Charta drepturilor fundamentale
Anexã a Constitutiei – compusã de Comisia de la Bruxelles, Parlamentul european si mai multe zeci de ONG-uri, apoi adoptatã prin tratatul de la Nice (decembrie 2000) – aceastã Chartã recunoaste pentru toate persoanele cu resedinta în Europa, indiferent dacã sunt sau nu cetãteni ai Uniunii, un drept imprescriptibil la resedintã, muncã sau chiar cetãtenie… Ea a avut efect asupra legii franceze înainte de a fi înscrisã în proiectul de Constitutie europeanã, bazându-se pe jurisprudenta comunitãtilor, care serveste de bazã a acestei Charte si sterge orice discriminare juridicã între nationali si nenationali/asociatii de imigranti. În Franta, aceste asociatii au obtinut de la Ministerul Sãnãtãtii, care gireazã alocatiile familiale, ca un proiect sã fie studiat pentru a vãrsa extra-europenilor aceleasi prestatii familiale, ca si pentru cei ce rezidã în mod legal, în numele dreptului imprescriptibil de regrupãri familiale. Costul estimat, dupã Le Figaro (din 26 februarie), se ridicã pânã la 3 miliarde de euro.

Care este semnificatia acestei Charte a drepturilor fundamentale? Înseamnã cã orice persoanã, cetãteanã sau nu a Uniunii, are dreptul la resedintã, muncã si cetãtenie în orice stat al Uniunii. Cã orice emigrant cu resedintã legalã sau ilegalã va primi aceleasi prestatii familiale ca si cei ce rezidã regulat sau s-au nãscut în statul respectiv.

Constitutia europeanã este pe cale a elabora un drept de colonizare a Europei. Cei care vor vota acest proiect de Constitutie europeanã trebuie sã stie cã vor fi obligati, odatã Constitutia instauratã ca lege fundamentalã, sã participe la finantarea, prin impozit regulat, functionãrii acestei legi si ipso facto, la întretinerea imigrantilor, al cãror numãr este imprudent a-l determina.

Ascultând mijloacele de comunicare pe toate undele, constatãm evocarea fericirii, o datã cu obtinerea acestei realizãri. Toate drepturile acordate imigratiei nu reprezintã altceva decât suprimarea natiunilor, cu drepturile lor înscrise în Constitutiile nationale, decât pregãtirea mondialismului, prin care vom asista la un amestec de populatii, deplasate din orizonturi diferite, fiecare pãstrându-si traditiile, religiile, limbile si nãravurile lor.

Ce vor deveni bãstinasii, familiile lor, asezati pe ale lor meleaguri, o datã cu istoria lor? Vor fi obligati sã împartã truda muncii lor cu acesti emigranti. Asa, vom asista la o sãrãcie generalizatã. Comunismul a esuat colectivizarea multimii, mondialismul va schimba drapelul rosu cu un alt drapel, dar viata de om sãrac si flãmând va fi aceeasi…

Filon Verca – Franta ("Permanente", Nr.6/2005)