CLARIFICARI NATIONALISTE

Nationalism si identitate nationala

Miscarea Legionara nu a fost un partid politic, nu a fost o ideologie. A fost o miscare, adica altceva, a fost mai mult. A fost reactia organica a unui neam aflat intr-o situatie istorica determinata, a fost un fenomen. Ca orice fenomen, ea are la origine legi ce actioneaza intr-un context schimbator. Legile care au generat-o, au ramas aceleasi. Contextul istoric s-a schimbat si se va schimba in continuare. In noul context, aceleasi legi vor determina reactii noi, reactii diferite de cele anterioare, nu atat de diferite insa incat sa nu se mai poata sesiza continuitatea fenomenului. Atentie insa. Fenomenul acesta nu e unul mecanic. E un fenomen viu a carui structurare presupune elemente de natura providentiala, ca si elemente de constiinta. In acest sens, ordinul de infiintare al Miscarii Legionare stipuleaza clar: „Sa vina in aceste randuri cine crede nelimitat. Sa ramana afara cine are indoieli”. Elementul de coeziune, in cazul Miscarii Legionare, nu a fost de natura ideologica ci de natura afectiva. Poarta numele de dragoste; numele de prietenie. „Nu ne-am adunat cei ce, neaparat, gandim la fel, ci cei ce simtim la fel”. La temelia Miscarii Legionare nu veti gasi un program politic, economic, social, ci un sentiment profund de apartenenta la neam, un sentiment de asumare a destinului acestuia, in mod prioritar, in mod decisiv, in mod nelimitat.

Ceea ce-i neadevarat nu devine adevarat prin imprejurarea ca-i national, ceea ce-i injust nu devine just prin imprejurarea ca-i national, ceea ce-i urat nu devine frumos prin aceea ca-i national, ceea ce-i rau nu devine bun prin aceea ca-i national.  (MIHAI EMINESCU)

Apel la masura conduitei si onestitate

Dacã nasterea fenomenului legionar si continuitatea lui sunt rodul unei stãri de spirit, este limpede cã, indiferent de conjuncturã, sediul lui se aflã în interioritatea sufleteascã a Legiunii, "este Legiunea care nu se vede". Pentru cã "Legiunea care se vede fãrã Legiunea care nu se vede, adicã fãrã acea stare de spirit, de viatã, nu înseamnã nimic, sunt forme golite de continut". Fraza aminteste aidoma discriminarea din Critice, pe care o fãcea Maiorescu între formã si fond. Este simptomatic cã imitatorii Legiunii se cantoneazã în formele ei. Poartã cãmasã verde cu centurã si diagonalã, în pas cu calendarul legionar, afiseazã cu nemãsuratã ostentatie în locuri nepotrivite portretul Cãpitanului încadrat de lozinci confectionate din scrierile lui, editeazã publicatii cu titluri în care termenul "legionar" si simbolurile Legiunii revin abuziv, parcã anume pânã la bagatelizare, fac risipã de steaguri inscriptionate demonstrativ, dar nu scriu o singurã frazã crescutã din acea stare de spirit specificã adevãratului trãitor. Strãini de fondul Legiunii, se agatã de forme pe care le prolifereazã excesiv si rudimentar de didactic. Este întristãtor sã constati cã aceste exteriorizãri care ar trebui sã fie expresia solemnã a luptelor purtate de trei generatii în numele românismului, au ajuns în conduita unora spectacol de circ si momealã pentru creduli. Ea singurã, aceastã exhibare a formelor, trãdeazã impostura si pecetluieste raptul identitar.

Fapte, rataciri, dezertari

Un numãr foarte mare de tineri cari s-au interesat si au fãcut cercetãri cu privire la Miscarea Legionarã de la revolutie încoace, si cari au înclinat spre simpatii chiar dacã unii au fãcut-o initial din curiozitate, se pare cã în cãutarea lor nu s-au putut adapta realitãtilor fenomenului legionar. Tainele lui sunt greu de strãpuns mai ales pentru cei ce cautã la suprafatã, la lucrurile usoare si nu cautã în adâncime, acolo, la esentã.

Am observat cã toti, absolut toti motiveazã „fapta” ca pe obiectul care-i intereseazã si pentru care orbiteazã, oarecum debusolati, în jurul Miscãrii Legionare, pentru ca apoi sã iasã din orbitã si sã se piardã în spatiu. În acelasi spatiu din care, initial, dânsii voiau sã evadeze.
Dacã mai toti îl invocã pe Cãpitan în întreprinderea initiatã de dânsul, tot asa aproape toti pierd din vedere metodele de derulare a întreprinderii legionare. Toti citesc, se informeazã, unii cu entuziasm, si vor fapte, însã pierd din vedere esentialul. Dacã vrei sã te arunci în luptã, te arunci ca si un soldat bine instruit, cãci dacã esti neinstruit, risti sã ridici mâinile la primul cutremur, abandonând lupta. Asa cum toti o stim din prea multele exemple.

Nu înteleg de ce tipãm: primejdie! Unde este primejdia? (...) Cum am putea noi crede cã un neam ofensiv si creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta e umilitor. Numai ideea cã trebuie sã luãm “mãsuri de pazã”. Nu-si dã nimeni seama cã tãria românismului stã tocmai în dispretuirea oricãror mãsuri de pazã? Sã încercãm sã privim lucrurile istoric, nu politic. Si istoric, nu ne poate fi teamã de nimic. Atât timp cât energiile creatoare românesti n-au secat, nu ne pasã.

Nu cred cã acesta e destinul nationalismului românesc: sã triumfe prin oameni de duzinã. Nu cred cã neamul nostru ar avea ceva de câstigat de pe urma unei asemenea victorii, datorate unor asemenea nationalisti. E drept cã doctrina pe care o propagã orice nationalist este tot atât de binevenitã – pentru cã, cel putin, pãstreazã viu un crez necesar, o dogmã. Dar, un asemenea crez este o problemã personalã sau politicã. Istoria nu se face cu asemenea oameni. (...) Din punct de vedere istoric – diferenta este enormã. De o parte, mediocritatea sterilã si vociferantã. De cealaltã parte, geniul creator, viziunea profeticã a destinelor neamului românesc. (MIRCEA ELIADE)

Lepãdarea de bãtrâni înseamnã lepãdarea de Miscarea Legionarã

Tot vorbiti de actiune. Ce actiuni nemaipomenite am fãcut noi tinerii? Am reusit sã aducem numerosi tineri în Miscarea Legionarã? Am reusit sã le transformãm viata asa cum ne-au transformat-o nouã altii? Eu cred cã nu s-a fãcut nimic din toate acestea. Atunci despre ce actiune mãreatã vorbim?! Am construit noi ceva numai prin forte proprii, am sãpat fântâni, am zidit case sãracilor, am ridicat biserici sau monumente anticomuniste?! Nu. Nu am fãcut nimic din toate acestea.

Ne place sã ne pozãm si sã facem mult zgomot lângã monumentele ridicate tocmai de aceia pe care îi luãm la rost. Dacã nu erau ei, nu aveam astãzi toate aceste constructii care sã arate lumii ce a însemnat si ce este cu adevãrat comunismul. Nu am fi avut cea mai frumoasã catedralã pe care o are neamul românesc: monumentul-bisericã de la Aiud. Oasele martirilor adunate în spatele altarului sau rãspândite peste tot prin împrejurimi, ca o mãrturie vie a jertfei pentru Hristos si neam, fac din Aiud o bisericã si o trãire crestinã mai frumoasã chiar decât cele din primele veacuri crestine. Dacã nu erau acesti bãtrâni, am mai fi avut noi atâtea titluri de cãrti care sã ne învete adevãrata istorie a neamului românesc?

Dreptatea dreptãtii

D-l Mihãilescu uitã cã autorii esuãri în crimã au fost Carol al II-lea, Armand Cãlinescu, Antonescu, toti corifeii comunisti din perioada 1944-1989 (când esalonul doi comunist a confiscat revolutia), si care au pretins mereu legionarilor sã-si asume ei paternitatea si initiativa crimelor. Despre ce crime vorbeste d-l Mihãilescu? Despre crimele celor care au detinut puterea si au ucis pe cine au poftit, fãrã nici o rãspundere? Oare, nu lor le revenea sã respecte legile tãrii? Ei sunt deasupra legii si îsi permit sã o calce, fãrã sã fie sanctionati? Si asta îi face în ochii d-sale inocenti? În schimb, concluzioneazã cã Legiunea a „esuat” în crimã, pentru cã unul sau altul dintre legionari au fãcut ceea ce revenea unei adevãrate justitii sã facã, sã sanctioneze pe initiatorii crimelor si sã instaureze respectul legii? Totusi, mimeazã o ignorantã absolutã, ca si cum nu ar fi avut loc defel represalii si represiunea nu a fost împotriva tuturor legionarilor.

Nu vreau sã-l judec pe d-l Mihãilescu, dar mã surprinde cã o persoanã care se îndeletniceste cu comentariul cultural nu stie cã orice eveniment, faptã si actiune trebuie integrate în contextul lor specific. Dacã d-sa ar fi trecut în revistã momentele anterioare datei pe care o considerã finalul crimelor în care Legiunea a „esuat”, ar fi aflat ceea ce orice istoric oarecare stie prea bine.

Replici adresate unor articole din presa romaneasca avand ca subiect Miscarea Legionara

1. ASCOR nu a fost niciodatã legionarã, sau nu s-a încercat atragerea ei. Nici nu am auzit de eliminarea unor membri ai acesteia pentru tendinte legionare. Dacã în adevãr au fost exclusi din ASCOR, desigur motivele au fost altele.

2. Nici PRM, pe care autorul/autoarea articolului îl amestecã în aceastã chestiune nu este (si nu va putea fi niciodatã) de tendintã legionarã. Cã are un discurs nationalist (dupã pãrerea noastrã nesincer) este treaba acestui partid, dar nu-l aruncati în spinarea Miscãrii Legionare.

3. Noua Dreaptã nu are nimic de-a face cu Miscarea Legionarã. Aceasta, Miscarea, are anumite legi, atât morale, cât si de comportare, pe care multi nu vor, sau nu pot, sã le îndeplineascã. Deci, desi se numesc – sau au fost numiti nationalisti – exponentii din Noua Dreaptã nu sunt legionari, nu pot forma cuiburi si discursul lor nu ne apartine.

Ii vedem trecand printre noi, cu pasul greoi, leganat, parca cumpanind cu tot trupul lor vremurile prin care-au fost si intelegerea rosturilor lor. Merg incet prin multimea grabita, unii inca zvelti, altii garboviti, ducandu-si insa cu totii demnitatea, adunata parca toata in cate-o neinsemnata insigna prinsa pe reverul hainei, care ne-aminteste noua ca ei inca mai sunt veterani de razboi sau aparatori ai Crucii.

Cine este ultimul român? Nu cumva... a fost? Mãrturisesc cã de acest rãspuns mã tem cel mai mult... Si nu în ultimul rând mã înspãimânt de arhetipul omului european, lipsit de Dumnezeu, dispus sã'L conteste, dar sã accepte în schimb, sub amenintarea legii disparitia natiunii, intruziunea în viata privatã, evenimente istorice... doar pentru cã a trãi mai bine, înseamnã a mânca mai bine...

Acest simplu legionar, laolaltã cu multi altii, stiuti si nestiuti, si-a asezat propria existentã la temelia acestui adevãr. Astfel de oameni nu erau niste adepti ai unui basm frumos, dar strãin de “realitatea” pe care o prezintã “expertii”. Ei au devenit una cu legenda, si-au contopit vietile cu ea, i-au conferit o realitate mai adâncã si mai durabilã.  Aceastã legendã nu este altceva decât un ideal care s-a înfiripat în toti cei care i-au închinat vietile si lupta lor. Odatã cu jertfa celor care s-au identificat cu el, ea trãieste si se perpetueazã mai departe. Legenda nu moare odatã cu moartea oamenilor. Ea nu este o fantasmã tesutã în jurul unui “sâmbure de adevãr”, cãruia i-au fost estompate în mod voit amãnuntele mai prozaice. Nu este asa tocmai pentru cã ea poartã în sine dimensiunile unui ideal, ale unei proiectii înspre viitor.

De când e lumea si pãmântul nu a existat vreo interdictie asupra lacrimii. Si atunci te întrebi în gând sau cu glas mare: cum au putut legionarii sã interzicã plânsul la moartea marelui istoric N. Iorga? Cum au putut legionarii sã înspãimânte o societate întreagã, Forurile ei superioare care o reprezentau? Dar Biserica? Slujitoarea lui Dumnezeu s-a temut mai mult de legionari, decât de Dumnezeu? De ce a tãcut si nu si-a manifestat sentimentele fatã de gestul asasinilor sau mãcar piosenia fatã de fiul ei cãzut victimã a dezlãntuirii rãzbunãrii acestora?!

Sã rãspundã fiecare la aceste întrebãri dupã logica lucrurilor sau dupã judecata proprie.

In goana

Dumnezeu alearga; sa ne tinem de El. Noi nu avem timp sa calculam, sa cuantificam, sa cantarim. Daca ne oprim sa facem toate astea, Dumnezeu se departeaza. Riscam sa ne ratacim.

Doar in goana dupa Dumnezeu, facem politica. Atata cat facem si cat ne lasa El. Si, desigur, facem greseli – in politica. Caci ne punem viata la bataie. Miza jocului nostru politic e moartea. Si jucam atat de bine incat castigam de fiecare data totul – si luam intreg potul – murim.

Dar numai astfel morti nu vom pieri, sa avem credinta asta, ci ne vom apropia de sansa de a capata viata vesnica.

Dacã mai avem încã rãdãcinile aici, dacã mai visãm în limba românã, dacã ne mai spune ceva cuvântul România, nu ne putem supãra pe propria noastrã rãdãcinã, chiar dacã este cam mâncatã de viermi. Nu trebuie sã lãsãm sã se usuce mlãdita din vita sãnãtoasã a lui Hristos, cea româneascã si sã mai poatã da rod bun si sãnãtos pe pãmântul acesta si în cer. Sã ne mai putem raporta, când simtim nevoia, la un Brâncusi, Eminescu, Blaga, Enescu, Eliade, Miron Costin...
Mãrturisesc în numele scânteii de adevãr care sãlãsluieste în noi, cã avem nevoie de Sufletul românesc ca sã existãm aici sau oriunde am fi, si nimic nu ne poate cãlãuzi spre Adevãr fãrã Lumina din sufletele noastre.

EVENIMENTE POLITICE

Despre interesul national

Un trai demn pentru cât mai multi români este o necesitate absolutã. Aceasta nu ne-o vor asigura automat aliantele noastre militare sau politice. Ele oferã doar un cadru pe care trebuie sã stim sã-l valorificãm. Altii, aflati la o altã extremã, vor considera cã "pretul" plãtit de Romãnia pentru participarea în aceste structuri transnationale ar fi inacceptabil. Cã am deveni niste "vasali" neconditionati. Nu este adevãrat. În acest moment, pretul care se cere României este cel al unei democratii cu adevãrat functionale. Ceea ce nu contravine nicidecum intereselor noastre. E drept, ele nu se reduc doar la atât, dar "mai e mult pânã departe". Deocamdatã statul român e corijent în privinta unor aspecte cat se poate de elementare.
 

Aprilie-mai 2007 - campania pentru referendum

Cert este un singur lucru: în România lucrurile au început sã se miste. O stagnare în aceastã situatie de blocaj politic e de neconceput. Important este ca aceastã miscare sã atingã straturi cât mai profunde a constiintei noastre colective si sã nu se rezume la simple permutãri ale spectrului politic. Românii au avut prilejul sã înteleagã cã au la dispozitie mijloacele de a-i sanctiona pe cei care practicã –aparent nepedepsiti de ani de zile- imoralitatea ca armã politicã întru apãrarea propriilor interese în detrimentul celor generale.

Sfidarea ucraineanã si debilitatea României

Mã îndoiesc de faptul cã umilinta suferitã în cadrul acestui diferend cu Ucraina ar putea sã dea de gândit majoritãtii politicienilor nostri. Dacã le mai pasã cu adevãrat de soarta acestei tãri, cei responsabili ar trebui sã-si asume consecintele în fata populatiei pe care n-au fost în stare sã o reprezinte cu adevãrat. Nu pentru cã în situatia datã se putea face mai mult. Ci în primul rând pentru cã am ajuns pânã aici, în aceastã stare de debilitate, al cãrei pret îl plãtim acum si care se va resimti si în viitor.

Alegeri in Romania -decembrie 2004

A crede si a nãdãjdui, astãzi, într-o iminentã redresare a situatiei nu mai este atât un act întemeiat pe date concrete, ci o eruptie a ultimelor resurse ale semintiei românesti în nãdejdea ei de salvare. E, poate, de prisos sã punem în vedere noului regim cã o capitulare înaintea avalansei de adversitãti nu numai cã ar compromite bunul început, dar ar deschide o prãpastie din care ne va fi cu neputintã sã mai iesim. Dintre toate grijile d-lui Bãsescu, aceasta credem cã trebuie sã se desprindã mai mult.

Costurile integrarii in Uniunea Europeana

Trebuie sã ne fie foarte clar cã o aderare fãrã a informa corect populatia despre ceea ce presupune acest proces, o sã ne coste cât nu ne putem imagina. Si asta s-ar putea traduce nu numai în unitãti monetare dar, Doamne, fereste, si în convulsii sociale. De aceea, chiar dacã timp ar mai fi pânã în 2007, sã nu uitãm cã planul de integrare presupune realizarea anumitor pasi în fiecare an, în fiecare etapã, iar acestia trebuie fãcuti cunoscuti atunci când se realizeazã, si nu post factum. Asta pentru a ne merita titlul de tarã democratã europeanã, si nu de maidan european.
 

Obstacole pe drumul catre Constitutia Europeana

Respingerea proiectului de Constitutie a Uniunii Europene la referendumurile recente din Franta si Olanda a generat o adevãratã undã de soc în cancelariile politice ale continentului nostru. Se cautã un rãgaz, se încearcã solutii de avarie. Marea Britanie a renuntat sã mai organizeze referendumul care era preconizat, temându-se cã un nou esec -provenit dintr-un efect al dominoului- ar putea avea consecinte cu adevãrat devastatoare. Analistii de pretutindeni se dau de ceasul mortii în cãutare de explicatii pentru un fenomen care i-a adus pe creatorii de utopii frumoase cu picioarele pe pãmânt. Constitutia Europeanã trezeste mai degrabã reticentã si neîncredere, decât entuziasm debordant.
 

In tot cazul, Rusia se poate considera absolut multumita de termenii pragmatici -dar fara urma de sinceritate sau sentimente de alta natura - in care a fost redactat acest tratat cu tara noastra. Iar romanilor nu le ramane decat sa-i aprecieze asa cum merita pe conducatorii lor, care in numele aceluiasi "pragmatism" au semnat o bucata de hartie ce nu pune nici un pret, nici macar simbolic, pe durerile si suferintele istorice ale neamului nostru.
 

Europa de Vest –de mana cu Rusia- sta si priveste frustrata si neputincioasa toata aceasta desfasurare a evenimentelor, facand mereu apeluri la pace. In orice caz, europenii din vest in totalitatea lor manifesta tendinta “rationala” de a abstractiza si institutionaliza principiile umaniste cu care se identifica. Acestea prind contururi concrete fie sub forma CPI, fie a politicii sociale, fie a fundamentelor UE, fie a principiilor de drept international sub egida ONU la care fac mereu apel. Dar prin aceasta ei risca sa goleasca aceste valori de sensul lor uman. Poate ca tocmai de aceea ele s-au dovedit neputincioase si sterile in valtoarea evenimentelor prezente.