(c) Fundatia "George Manu", 2001-

Horia Sima

NEAM SI LEGIUNE

Numai legionarii care au trãit vremurile de înfiripare ale Legiunii, numai cei care, în tot acest rãstimp , de la întemeiere si pânã astãzi , nu s-au clintit de pe pozitia adevãrului, pot cuprinde cu ochii mintii mãretia destinului legionar. Cei strãini de Miscare sau cei înstrãinati de ea nu vor vedea în istoria Legiunii decât un sir de izbucniri si convulsiuni, urmate de lungi ani de suferintã. Tabloul succeselor politice obtinute de aceste energii în mars nu e reconfortant : o victorie electoralã în 1937, anulatã dupã câteva zile ; o semiguvernare în 1940 ; un guvern în exil în 1944-1945. Lumea, care s-a alãturat nouã pentru cã considera iminentã o lungã perioadã de guvernare legionarã, a suferit deceptii crude. Perspectivele de realizare ale Miscãrii au fost zdrobite cu regularitate sub rotile unei noi prigoane.

Judecat strict rational, acest gen de luptã care de pe culmile triumfului apropiat te coboarã în abisuri de suferintã , pare aventuros si lipsit de sens. Spiritele realiste, adicã oamenii care se orienteazã exclusiv în functie de conjunctura în care trãiesc, au dreptul sã fie alarmati si sã protesteze. Ei se asteptau la biruintã legionarã, biruintã de atâtea ori promisã, si ori de câte ori se înaltã la orizont acest mesaj îmbucurãtor , de atâtea ori peisajul se schimba brusc, fãcând loc unui nou capitol de zbucium si tristeti. Îndoielile bãteau la poarta sufletului. Dorinta de a evada din aceastã zonã de primejdii permanente în care naviga Miscarea este umanã. Eroismul, luat ca act singuratic, e o manifestare destul de rãspânditã a spiritului omenesc ; eroismul de duratã, consecventa în urmãrirea unui ideal, se întâlneste mai rar. Aceastã specie de eroism e rezultatul unei intense explorãri lãuntrice. Numai legionarii care au ajuns un anumit grad de iluminare interioarã îsi pot da seama cã existã si o logicã intrinsecã a evenimentelor, o istorie mai realã decât aceea care se desfãsoarã în vãzul tuturor, si care, prin natura ei, reclamã perpetuarea spiritului de sacrificiu.

Pentru a interpreta just istoria celor treizeci de ani de viatã legionarã, trebuie sã-i descoperim impulsul fundamental. Ce-a determinat de la nastere cursul ei accidentat ? De ce legionarii numai arareori au avut parte de bucurii si au purtat pe frunte aproape fãrã întrerupere cununa martiriului ?

Miscarea Legionarã a luat nastere din frãmântãrile generatiei care a pãtruns în universitãti dupã întâiul rãzboi mondial. Dar, spre deosebire de alte organizatii politice, Miscarea Legionarã a depãsit tendintele efemere ale unei epoci, clãdindu-si existenta în permanentele neamului. Corneliu Zelea Codreanu, întemeietorul Miscãrii, a pornit la mobilizarea tineretului în numele unei conceptii de viatã destinate sã transforme individul care ajungea în posesiunea ei într-o energie nationalã. Individul era initiat în arhitectura lãuntricã a neamului nostru, pentru a câstiga stabilitate internã si pentru a da un sens constructiv puterilor lui de creatie. Adeziunea individului la Miscare se opera din interior, dupã ce si-a însusit datele fundamentale ale sufletului si istoriei românesti. Legiunea avea o îndoitã viatã : o activitate politicã propriu-zisã, în care se recunosteau semnele distinctive ale unui partid, si o preocupare educativ-spiritualã, care servea de suport celei dintâi. Cuibul, unitatea de bazã a organizatiei, în care îsi fãcea legionarul educatia, era icoana în mic a patriei. Rezultatul trecerii individului prin aceastã scoalã trebuia sã fie câstigarea deprinderii de a cerceta fiinta neamului si de a intra în dialog cu el, pentru a-i întelege si urma aspiratiile

Conceptia de viatã legionarã stabilea perspectiva justã de realizare a individului, succesiunea de planuri în care avea sã se desfãsoare viata lui pentru a atinge plenitudinea de manifestare. "Individul în cadrul neamului ; Neamul în cadrul si în slujba legilor Dumnezeirii", iatã formula la care s-a oprit Cãpitanul , pentru a defini esenta filozofiei legionare. Formula epuizeazã toate aspectele existentei si se aplicã cu egal succes în societate si în viata sufletului omenesc. În istoria omenirii, turburãrile provin din faptul cã unul sau altul din termenii relatiei individ - neam - Dumnezeu nu e pus în valoare sau e chiar oprimat, împiedecat sã se afirme, iar în viata lãuntricã a individului subplantarea personalitãtii de diverse complexe sufletesti se datoreste acelorasi cauze. Un individ care nu respectã aceastã ierarhie de valori, care se pune pe sine în centrul existentei, sau care crede cã se poate dispensa de unul din termenii superiori, Dumnezeu sau Neam, se auto-mutileazã, îsi amputeazã propria fiintã de o serie de posibilitãti creatoare. Armonia originarã a sufletului omenesc e sfâsiatã si efectele nefericite ale acestei dezordini interne se pot urmãri si în viata popoarelor.

Când se vorbeste de destinul national, destinul unui popor, expresiile nu sunt lipsite de sens. Neamurile ca si indivizii au personalitatea lor. Au caractere specifice, dupã care se disting unul de altul ; în istorie, în culturã, ele se vor afirma conform acestor predispozitii. Neamurile se nasc cu o zestre spiritualã. Destinul unui popor este trecerea din stadiul potential în stadiul de manifestare a originalitãtilor lui creatoare. Destinul national nu trebuie confundat cu un ideal oarecare si cu atât mai putin cu un obiectiv politic de mai putinã importantã. Un ideal, când este bine ales, reprezintã o functiune tranzitorie a destinului, un moment de încorporare a lui. Destinul este proiectia inalterabilului national în istorie ; este specificul reactiunii lui fatã de eveniment ; e modul sãu de comportare în istorie si în culturã. El reprezintã constanta istoricã si culturalã a unui popor si îl însoteste de la nastere pânã la disparitie.

Destinul unui neam decurge asadar din personalitatea lui. Dar nu trebuie sã-i corupem întelesul, confundându-l cu notiunile de fatalitate sau predestinare. El e o creatie liberã. Singura predestinare a unui neam este sã se realizeze conform geniului sãu particular, aducând o contributie proprie la cultura omenirii. Aici intervine munca individului. Responsabilitãtile lui depãsesc sfera restrânsã a vietii lui personale si se extind asupra colectivitãtii din care face parte. Individul este chemat sã desteleneascã ogorul spiritual al unei natiuni. Mãrirea sau pieirea popoarelor atârna în primul rând de vrednicia lor.

Generatia de tineri care si-a strâns mai târziu rândurile în cadrul Miscãrii Legionare venea cu o notã distinctivã fatã de celelalte partide. Tinerii acestia se atasaserã de fiinta interioarã a neamului, îi simteau bãtãile de inimã, îi recunosteau cadenta istoricã si voiau sã întruchipeze ceva din tainele si frumusetile lui. Noua generatie era pusã în alternativa sã se piardã în meandrele politicianismului sau sã-si creeze un instrument propriu de afirmare în politica tãrii, care sã corespundã conceptiei ei de viatã. În aceste momente de cumpãnã , când nu se stia care tendinte vor iesi biruitoare, a apãrut Corneliu Codreanu. La semnalul lui s-au risipit toate nehotãrârile si noua generatie a optat pentru politica destinului national.

Dupã rãzboi se punea problema unei orientãri în toate domeniile. Rupându-se de destinul neamului, vechea generatie n-a fost în stare sã dea un nou impuls energiilor nationale, sã elaboreze un nou ideal pe mãsura necesitãtilor schimbate ale vremii. Odatã cu realizarea României Mari, pãrea cã s-a oprit în loc istoria. Pregãtirea zilei de mâine nu turbura constiinta oamenilor politici. Sã pãstrãm ce avem era tot ce se putea afla ca întelepciune politicã de la vechea clasã conducãtoare . Tinerilor li se recomanda sã se bucure de roadele victoriei. Atâtea posibilitãti li se deschid. Fiecare sã-si vadã de rosturile lui, pentru cã a trecut vremea idealurilor. Iar dacã îi atrage politica, sã se aciueze pe lângã cei ce detin puterea. În definitiv, nu-i mai aproape de trup cãmasa decât haina ?

Miscarea Legionarã s-a ridicat împotriva acestei mentalitãti statice în viata publicã, contra imobilizãrii elanurilor creatoare ale natiunii. Imobilismul în politicã e tot ce poate fi mai funest pentru viitorul unei natiuni. Odatã cu întregirea României Mari, nu s-au realizat toate aspiratiile poporului nostru. A cere unei natiuni sã trãiascã fãrã ideal e o absurditate. Idealurile nu tin o vesnicie - e drept - dar functiunea idealului rãmâne permanentã. S-a împlinit un ideal, idealul unitãtii nationale ; acum altul trebuie sã-i ia locul. Constiinta nationalã nu poate fi suspendatã în vid, nu poate fi împiedecatã sã gândeascã asupra viitorului. A transforma o generatie într-o organizatie de acaparatori ai bunului public, nu e un ideal. E o lichidare a patrimoniului national.

Noul ideal nu putea fi scos din cãrti sau împrumutat de peste hotare. El trebuie sã se contureze din consultarea liniilor de fortã ale neamului. Destinul national trebuia solicitat sã-si gãseascã o nouã aplicare, o nouã întruchipare istoricã, potrivitã cu împrejurãrile schimbate în care ajunsese poporul român. ceea ce se cerea dupã rãzboi era ca nationalismul extensiv, realizat în mare mãsurã, sã fie urmat de un nationalism intensiv. Dupã satisfacerea revendicãrilor teritoriale ale poporului nostru, trebuia sã se punã accentul pe consolidarea internã a tãrii, o umplere a acestui spatiu, o descãtusare a energiilor nationale, împiedecate pânã acum sã se afirme din cauza vicisitudinilor istorice. O creatie îmbelsugatã în toate domeniile : economic, social, cultural. Massele populare trebuia scoase din inertie, bucurându-se de o largã solicitudine din partea guvernantilor. Ridicarea nivelului de trai al populatiei nu-i numai o chestiune de dreptate socialã - cum predicã curentele socialiste. Abia dupã ce multimile sunt salvate din mizerie si nestiintã, geniul unui neam se poate manifesta în toatã plenitudinea. Baza de selectie a talentelor se amplificã. În loc de a reprezenta o pãtura restrânsã din populatie, se lãrgeste pânã la marginile unei natiuni.

Aceasta era directia ce voia sã o imprime Miscarea Legionarã statului. Chiar pãstrarea hotarelor nu era posibilã fãrã de o profundã înnoire a vietii publice. Numai un popor maturizat politiceste si de înalt nivel creator e respectat în viata internationalã. Vidul politic dintr-o tarã atâtã pofta de cucerire a altor popoare. O Românie Mare cu picioare de lut nici nu se putea cel putin apãra .

Politica externã,în mãsurã mai mare chiar decât politica internã, trebuia supravegheatã de spiritul natiunii. În acest domeniu greselile sunt si mai putin îngãduite , pentru cã pot duce la pierderea independentei nationale. Fãrã îndoialã, politica externã evolueazã cu lumea care se schimbã împrejur. Dar efortul de adaptare trebuie sã se miste totusi pe o anumitã constantã si anume, sã nu piardã din vedere linia destinului national. Orice schimbare de politicã externã trebuie sã se facã cu garantiile necesare cã acest destin nu va avea de suferit. În definitiv, rostul politicii externe este sã fereascã natiunea de alterarea eului sãu istoric. O politicã externã nu se face pe baza de expedient. Ea este bunã numai atunci când urmãreste sã creeze natiunii conditiuni optime de dezvoltare a puterilor ei creatoare.

Procesul de degenerescentã al vechii clase conducãtoare era atât de înaintat încât nu a reactionat nici chiar atunci când a pierdut controlul puterii si o curtezanã de originã strãinã ajunsese sã împartã demnitãtile statului si sã hotãrascã de viata si de moartea natiunii noastre.

Miscarea Legionarã s-a luptat sã ridice nivelul politic al tãrii. Problemele ce le aducea în dezbaterea opiniei publice Întemeietorul Legiunii, primeneau atmosfera îmbâcsitã a vietii publice. Manifestele lui, discursurile lui, limbajul ce-l tinea în orice prilej, vibrau de iubire de neam. Interese individuale, partide, stat, putere, politicã externã - toate aceste notiuni încâlcite de politicieni - erau revalorizate de pe piedestalul natiunii eterne. Legiunea cerea ca politica tãrii sã se punã de acord cu permanentele neamului.

Acest fel de a concepe responsabilitãtile guvernãrii izbea în comoditãtile de gândire si de trai ale vechii clase conducãtoare . Cum doctrina legionarã exercita o mare atractie asupra tineretului, vechile partide se vedeau subplantate în existenta lor. Valul de popularitate stârnit de propaganda legionarã ameninta sã-i înlãture de la conducere. Conflictul era inevitabil. El nu putea fi evitat decât în douã moduri : sau ca vechea clasã conducãtoare , în fata rãzmeritei tineretului sã facã un efort de reexaminare a propriilor ei concepte politice, sau ca noua generatie sã renunte la cucerirea ei spiritualã.

Fãcând aceastã confruntare de pozitii pentru a stabili originile conflictului dintre noi si lumea veche, nu vrem sã afirmãm cã Miscarea Legionarã ar detine un fel de monopol al patriotismului pur. Departe de noi aceste gânduri. Noi ne socotim continuatori ai tuturor acelor eroi si martiri ai neamului românesc care s-au identificat cu destinul lui. Ne simtim solidari cu marile fapte de arme din trecutul nostru, cu marii domnitori, cu marii revolutionari si oameni politici, cu vizionarii scrisului si gândirii românesti, cu generatia care ne-a dat Unirea, cu generatia care si-a vãrsat sângele în rãzboiul de reîntregire. Toate aceste pulsatii ale trecutului le-am absorbit în fiinta noastrã, le-am cultivat si am voit sã le perpetuãm . Noi nu ne-am rupt din fãgasul neamului. Hiatusul vietii nationale s-a produs de la conducãtorii de dupã rãzboi. Cu exceptii onorabile, si lãsând de o parte pe oamenii de treabã, membrii vechilor partide, care însã n-au jucat un rol decisiv în viata publicã, profesionistii politicii românesti s-au înstrãinat de Eminescu si de sângele curs în transee.

Noi reluam prin propriul nostru efort vechile traditii, în timp ce conducerea politicã împingea pe nesimtite tara în sfera unor interese strãine de neam, uitându-si de cele mai elementare obligatii fatã de el.

Ciocnirea era inevitabilã. Stat si Natiune deveniserã douã entitãti ostile. Statul fusese acaparat - în special de la venirea regelui Carol al II-le pe tron - de o minoritate antinationalã, care se folosea de forta lui de represiune pentru a înnãbusi elanurile natiunii. Soarta legionarilor ar fi fost cu totul alta dacã s-ar fi arãtat ceva mai nepãsãtori cu soarta neamului. Dacã Corneliu Codreanu ar fi acceptat sã intre sub tutela carlistã în 1938, dacã în 1940 am fi fost de acord sã strigãm : Trãiascã Legiunea si Generalul, în loc de Trãiascã Legiunea si Cãpitanul, sau dacã în refugiul în Germania n-am fi vãzut nici o dificultate sã ne numim miscare national-socialistã în loc de Miscare Legionarã, desigur cã legionarii nu ar fi fost purtati ani dupã ani din închisoare în închisoare si de la loc de executie la loc de executie ; dacã oportunismul ne-ar fi cãlãuzit activitatea noastrã politicã, nu ne-am fi angajat în întreprinderea plinã de primejdii si fãrã perspectivã a guvernului de la Viena, iar, mai recent, dacã legionarii s-ar fi arãtat mai permeabili propagandei comuniste, n-ar fi fost exclusi de la toate amnistiile, reducerile de pedepse si eliberãrile efectuate de actualul regim.

Valul de persecutii prin care a trecut Miscarea Legionarã si teribilele ei pierderi de vieti omenesti se datoreste onoarei de a reprezenta cu consecventã destinul national. A fost o luptã inegalã, deoarece fortele distructive interne, ori de câte ori au pornit la atac contra noastrã, si-au asigurat concursul unei forte externe.

Dacã Miscarea Legionarã nu ar fi avut un substrat sufletesc, de multã vreme ar fi închinat steagul. Dar ca instrument al destinului national trebuia sã onoreze aceastã pozitie. Capitularea Miscãrii nu privea numai propria ei existentã, ci ar fi avut repercursiuni asupra totalitãtii nationale. Odatã cu disparitia Legiunii s-ar fi întrerupt firul imanentelor istorice ale neamului nostru. Noi am fi fost bucurosi ca aceastã sarcinã uriasã sã o împãrtim cu celelalte partide, dar cum ele si-au întors fata de la natiune, au rãmas singuri legionarii sã strãbatã acest drum anevoios si sã primeascã toate loviturile.

În politicã, într-o campanie militarã, numai succesul hotãrãste valoarea unei actiuni. O actiune impecabil conceputã, dacã pe teren esueazã, nu poate fi bunã. Mai trebuie sã ne lãmurim însã despre ce fel de succes este vorba. Succesul unui individ, succesul unei conspiratii, sau al unui partid ?

Dacã succesul se resfrânge numai asupra acestora, actiunile de mai sus nu pot fi clasificate între actiunile politice. Politica are un singur înteles : ansamblul de mijloace care promoveazã realizarea istoricã si culturalã a unei colectivitãti etnice. Politica se face de indivizi, de grupe, dar ca pãrti integrante ale natiunii. Un succes politic presupune asadar cã natiunea a avut ceva de câstigat de pe urma lui. În februarie 1938, biruinta clicii de conspiratori din jurul regelui Carol a însemnat o gravã înfrângere pentru natiune. Dacã plecãm de la aceastã semnificatie, succesele politice se judecã dupã un alt criteriu : dupã gradul de reprezentare al destinului national, dupã aportul lor la înãltarea unui neam în istorie. Dar se mai poate întâmpla si altceva : nu un succes, nu o mare biruintã, ci o loviturã primitã, o mare durere a natiunii sã îndeplineascã aceeasi functiune. Tragerea lui Horia pe roatã sau uciderea lui Tudor Vladimirescu au actualizat destinul neamului în constiinta poporului român cu o intensitate incomparabil superioarã unei victorii. Tocmai prin aceste pilde înfricosãtoare de statornicie în slujba neamului - aceste înfrângeri aparente - destinul national s-a propagat în massa româneascã cu un dinamism nemaiîntâlnit pânã atunci.

Tot astfel repetatele prigoane pe care le-a suferit Miscarea nu pot fi trecute printre înfrângeri, dacã destinul national, surghiunit din Stat, nu si-a mai gãsit alt mijloc de expresie decât mucenicia noastrã ; pentru a ne usura soarta ar fi trebuit ca noi însine sã dezertãm din frontul natiunii si sã facem cauzã comunã cu prigonitorii ei.

Politica oportunistã, idolul vechii clase conducãtoare , n-a mai functionat la 23 august 1944. Si ce n-au fãcut autorii actului ca sã functioneze ! Un aliat trãdat, o tarã azvârlitã dementei sovietice, satele golite de tineret, ca dupã o instructie sumarã sã moarã cu zecile de mii în muntii Tatrei. Si tot acest tribut sângeros impus din nou natiei, numai pentru a se putea continua o existentã politicã parazitarã. Pentru a ispãsi crima aliantei cu Germania, au gãsit tapi ispãsitori tot pe legionarii care zãceau în fundul ocnelor sau erau trimisi pe front cu ordine de lichidare. N-au crutat nici pe maresalul Antonescu, acela care le fãcuse la 21 ianuarie 1941 neasteptatul si nemeritatul serviciu sã-i readucã la putere.

Dupã atâtea dovezi de lealitate fatã de comunism, formatiile politicianiste ale tãrii au crezut cã au câstigat bunãvointa noilor stãpâni si cã furtuna din rãsãrit va trece din nou peste capul lor, asa cum s-a petrecut si pe timpul când nemtii dominau Europa. De astã datã însã tocmai acest joc usuratic al oportunismelor, pe care l-au practicat toatã viata lor în detrimentul tãrii, le-a fost fatal. Ei n-au putut sã vadã cã la 23 august nu s-a operat o simplã schimbare de front, ca atunci când si-au cãutat salvarea în Berlin, ci au împins tara în aria de bãtaie a unei revolutii. Dacã ar fi fost oameni politici autentici, meseria lor, formatia lor intelectualã i-ar fi împiedecat sã facã aceastã gresalã grosolanã. Cum ei nu erau oameni politici, nu puteau citi pe harta avertismentelor destinului national. În zilele când s-a revãrsat puhoiul sovietic în România, tãranii au dat dovada de mai mult simt politic decât ei. Si un alt destin, destinul implacabil al unei revolutii, i-a luat în primire, transformându-i în martiri fãrã voie.

Ce moment de neuitat, când puscãriasii perpetui ai Statului român, au primit în celulele lor transfigurate de suferintã, pe prigonitorii de ieri. Prigonitorii de toate categoriile politice : prigonitori din vechi partide, carlisti, antonescieni. Au împãrtit cu ei patul, hainele, mâncarea, suferintele si sperantele. Abia când au poposit îndãrãtul gratiilor, au înteles ce-i tine pe acesti oameni, ce fortã uriasã de rezistentã se degajeazã din comunitatea spiritualã cu Neamul si cu Dumnezeu. Sub actiunea instrumentelor de torturã, chinuiti de foame, suferind de frig si umezealã, umiliti si batjocoriti, au fãcut amara experientã cã nu se poate clãdi fericirea personalã pe nefericirea neamului. Dupã ce comunistii i-au despuiat de averi si onoruri, dupã ce le-au rãpit libertatea si i-au supus la cazne grele, au descoperit însfârsit cã închisorile nu erau populate cu infractorii statului si cã în întunericul lor zãcea pus sub un zãvor însusi sufletul neamului.

Ei însisi au fost siliti acum sã lupte în primele linii ale destinului national. Dupã ce au cãzut în mâinile comunistilor, nu le-a mai rãmas alt titlu de afirmare în fata asupritorilor decât alipirea de neam si credintã în Acela care guverneazã toate popoarele. Suferinta le era usuratã, gândindu-se cã chinurile lor nu sunt zadarnice, cã prin celule si prin propriul lor suflet trece frontul natiunii angajate într-o luptã pe viatã si pe moarte cu cutropitorii. Destinul unui popor care, în vremuri de pace, pãrea o nebuloasã a gândirii, realã doar în mintea câtorva exaltati, acum, când toate valorile nationale erau supuse unui proces sistematic de falsificare, pentru întâia oarã s-a revelat acestor constiinte cu o intensitate dureroasã.

Astãzi Miscarea Legionarã nu mai e singurã în reprezentarea destinului national. Functiunea ei în cadrul neamului nostru s-a generalizat. Împrejurãrile nãpraznice prin care trece poporul român sub ocupatia sovieticã a obligat imensa lui majoritate sã se alipeascã strâns de fiinta lui pentru a-i apãra integritatea spiritualã.

Tragedia de astãzi a poporului român nu va fi zadarnicã dacã unitatea de destin, plãmãditã sub regimul tiraniei comuniste din sacrificii fãrã numãr , va deveni, dupã eliberarea României, o achizitie durabilã a clasei conducãtoare . Partidele de mâine trebuie sã învete ceva din teribila lectie a istoriei : din programele lor de guvernare sã nu lipseascã politica destinului national.

Decembrie 1957.