Sufletul poporului roman

de Faust Bradescu

(Conferinta tinuta pe 13 ianuarie 1962 cu ocazia comemorarii a 25 de ani de la moartea in Spania a lui Ion MOTA si Vasile MARIN in lupta impotriva comunismului.)

Preacucernice parinte,

Domnule consul al Spaniei,

Doamnelor si domnilor,

Am asistat cu totii, intr-o pioasa reculegere, la aceasta slujba religioasa in memoria lui Ion Mota si Vasile Marin, care de 25 de ani se odihnesc in pamantul patriei.

Doi oameni remarcabili, doi reprezentanti ai elitei poporului roman, care au plecat sa infrunte moartea in mod constient, pentru ca, prin sangele lor varsat pe pamantul altei tari pentru o cauza dreapta, chiar daca straina intereselor propriei natiuni, sa intareasca solidaritatea oamenilor de buna credinta in lupta impotriva nedreptatii, anti-crestinismului.

Prezenta si sacrificiul lor in razboiul civil din Spania nu au hotarat, fara indoiala, destinul marelui popor insangerat, dar au intarit cateva principii morale: setea de dreptate, capacitatea de sacrificiu in apararea aproapelui, solidaritatea crestina.

Personaje aproape legendare in istoria plina de sacrificii si abnegatie a nationalismului romanesc, Mota si Marin sunt simbolul cel mai autentic al spiritului national. In ei s-a intrupat aceasta capacitate de intelegere a vietii, a sacrificiului, a mortii, care caracterizeaza epopeea poporului roman.

Avand o structura spirituala nutrita de fundamentele ancestralei conceptii trace despre nemurire, educati in credinta dinamica a miscarii nationaliste si patrunsi de realitatea crestina, acesti doi martiri au dat un sprijin moral enorm luptei impotriva comunismului invadator.

Moartea lor nu a fost zadarnica. Urmandu-le exemplul, alti nenumarati patrioti s-au sacrificat de atunci ori sunt gata sa se sacrifice azi pana la unul in marea batalie care se poarta intre fortele binelui si ale raului.

In acele vremuri, cu putin timp inainte de izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial –pe care multi dintre noi le-am trait cu intensitate- uriasul duel care se dezlantuise in Spania intre fortele anticrestine ale comunismului international si aparatorii ordinii morale punea o problema de constiinta tuturor oamenilor cinstiti si cu credinta in Dumnezeu. Pentru intaia data, comunismul isi arata in mod deschis lumii cuprinse de oroare toata ferocitatea care il caracterizeaza.

“Se tragea cu mitraliera in chipul lui Hristos! Se clatinau temeliile crestine ale lumii! Am fi putut ramane indiferenti?!…” scria Ion Mota parintilor sai intr-o patetica scriosoare de adio.

Tot astfel, Vasile Marin, in randurile lasate sotiei lui, adauga:

“Nu am facut acest gest din disperare sau din spirit de aventura, ci perfect lucid. Era o obligatie de onoare pusa pe umerii generatiei noastre. Eu mi-am indeplinit-o cu ardoarea cu care as fi facut-o daca era vorba de propria mea tara.”

Plecarea lor in Spania cu intentia de a lupta in randurile fortelor anti-comuniste era, fara indoiala, o atitudine de demnitate si de onoare fata de propriile lor convingeri politice. In acelasi timp, din punct de vedere uman, era ceva mai mult, fiindca, din profunzimile insondabile ale sufletului lor, o forta latenta, atavica, proiecta in circuitul vizibil al existentei impulsurile specifice unei spiritualitati cu totul deosebite. Astfel, atunci cand, alaturi de primii sase nationalisti alesi pentru a reprezenta simbolic Romania in Spania, Vasile Marin a insistat sa fie trimis si el, si-a incheiat argumentatia cu urmatoarele cuvinte: “Vreau sa fiu cel de-al saptelea sicriu”.

Si nu era vorba de o gluma. Era intelegerea perfecta a rolului pe care trebuia sa-l indeplineasca si o seninatate angelica in fata sacrificiului suprem.

***

Ce-i indemna pe acesti tineri plini de viata si cu tot viitorul inainte sa infrunte si sa doreasca sacrificiul cu atata liniste si seninatate?

In raspunsul la aceasta intrebare rezida tot misterul mentalitatii, comportamentului si conceptiei de viata a romanului. In felul in care isi considera microcosmosul spiritualitatii si relatiile individului cu transcendentul se afla ascunsa toata originea existentiala a poporului roman. Structura sa intima il diferentiaza profund de orice alta natiune si ii asigura o individualitate inconfundabila.

Aceasta structura este ceea ce in romaneste se numeste SUFLET. “Suflet” este substanta expresiva a geniului romanesc, termen, de altfel –sunt dator sa subliniez- foarte dificil de explicat sau de transpus in alte limbi. Etimologic inseamna pur si simplu suflu, si, prin extensie, SUFLET.

In acelasi timp, pentru poporul roman, termenul are o multime de sensuri, implicand toate formele posibile ale cunoasterii si vietii, de la aspectele mai concrete pana la structurile cele mai abstracte. De aceea, expresia “sufletul poporului roman” are o semnificatie totalmente diferita de orice alta expresie similara aplicata altui popor.

In mod indiscutabil, orice comunitate umana, orice natiune are un suflet –sa-l numim colectiv- care exprima in linii mari temperamentul si potentialul acelei natiuni.

Exista cu toate acestea, o mare diferenta intre sufletul acesta si cel al poporului roman. Pentru orice comunitate, notiunea de suflet are are mai degraba o nuanta intelectualista si sociologica, in timp ce termenul romanesc este in mod nemijlocit etico-spiritual, fara a-i fi straina, totusi, latura intelectualista si sociologica. Relatiile care se pot stabili intre indivizii din primul grup sunt exclusiv de ordin logic si stiintific. In romana domina mai cu seama relatiile metafizice si sentimentale, de aceea psihologia romanului difera de cea a altor popoare.

Germanul s-ar defini mai cu seama prin argumente care tin de rasa, francezul prin spiritul cartezian, englezul, prin pragmatismul constitutional, si tot asa, fiecare natiune ar gasi in sine o caracteristica pe care sa o considere sa-i fie specifica.

Romanul, spre deosebire de ceilalti, ar recurge la notiunea de suflet.

Pentru el, nu rasa, nu materia, nu logica formeaza esenta structurii sale interioare, ci acel element atat de neglijat, de dispretuit in Occident: sufletul.

Cuvantul “suflet” inseamna in romana: viata, spirit, animare, duh, temperament, fire, caracter, energie, vitejie, curaj, generozitate, pasiune, ardoare, inima, sentiment, sensibilitate, entuziasm, etc.

Oricare dintre sensurile mentionate poate avea un corespondent in alte limbi, dar nu vom intalni niciodata in nici o alta limba, atatea acceptiuni si atatea sensuri reunite in jurul acestei notiuni. Si aceasta fiindca, pentru romani, a respira, a trai, a gandi, a actiona, a lupta, a suferi si a muri trec prin complexitatea incredibila a ideii de suflet.

Prin semnificatiile care i se pot atribui cuvantului suflet, romana ilustreaza toate tipurile de comportament uman, toate conceptiile despre viata si moarte, despre devotiune religioasa si respectul fata de om, despre dragoste si suferinta, despre cunoastere si constiinta, emotie si usurare, suparare si bucurie, mergand de la ideea de OMENIE (cuvant romanesc care exprima un ansamblu de calitati alese) pana la simple locutiuni adverbiale, intr-o secventa neintrerupta si plina de continut vital.

Romanul spune: “ma doare sufletul”, adica sufar, “si el este un suflet”, adica si el este un om, “mi-e sufletul plin de bucurie” – sunt vesel sau “mi-e sufletul greu” – sunt trist, “vorbeste cu insufletire” – cu entuziasm, “iti doresc din tot sufletul” – fara nici o rezerva, “un om de suflet” – un om bun, “si-a dat sufletul” – a murit, “si-a vandut sufletul” – este un tradator, “ce te apasa pe suflet?” – ce probleme te framanta?, “suflet pribeag” – un ratacitor, “suflet visator” – un poet, “a avea sau a nu avea suflet”, a fi sau a nu fi generos/bun, “mai cu suflet!” – cu mai multa energie, “a-si incarca sufletul” – a face o fapta rea, “a nu avea pe nimeni la suflet” – a nu-i placea de nimeni, “a avea ceva pe suflet” – a fi ingrijorat, “imi scoate sufletul” – ma supara, “cu sufletul la gura” – foarte emotionat sau grabit, “a prinde suflet” – a-si reveni dupa o boala, “imi rupe sufletul” – a suferi pentru nefericirea cuiva, “a intra la suflet” – a indragi pe cineva, “mi-a venit sufletul la loc” –a se linisti…

Si asa mai departe, un sir de expresii si de sentimente care exprima toata profunzimea simtirii si toata importanta acordata acestui termen in viata romanului. Nu cred sa existe un alt popor care sa dea acestei notiuni o valoare atat de intensa, de ampla si de profunda.

***

Dintr-un alt punct de vedere, orice popor din lume, oricat de primitiv este, fara indoiala, mandru de stramosii sai, chiar daca, dupa traditia totemica, ar descinde din tigri, jaguari, serpi sau fluturi.

Dupa cum instinctul matern indeamna orice creatura sa-si iubeasca natiunea si sa o considere –lucru extrem de important- un pic diferita de celelalte natiuni, sentiment fara de care se produce o ruptura profunda intre propria existenta si fondul spiritual transmis de stramosii sai.

Individul care reneaga aceasta filiatie sau incearca sa-si ascunda originea pacatuieste de doua ori. In primul rand fata de poporul din care face parte, fiindca a-ti renega natiunea inseamna a o trada. In al doilea rand fata de el insusi, ca individ, deoarece nici chiar indepartarea fizica de tara nu inseamna si ruperea legaturilor tipologice (intelectuale si spirituale) pe care le are tocmai prin faptul ca s-a nascut si a crescut in sanul unui anumit popor.

In aceasta consta greseala transfugilor de toate categoriile si cu atat mai trista si mai de neinteles este aceea a creatorilor aflati pe pamant strain. Creatia lor este, indiscutabil, rezultatul unui efort personal, dar harul lor –acele insusiri subtile care le caracterizeaza personalitatea si care ii diferentiaza de altii- este harul ascuns al natiunii din care provine stirpea lor, convertita intr-o serie de realizari artistice, stiintifice sau literare.

Prin urmare, natiunea nu este doar o realitate fizica, ci mai ales o realitate spirituala, realitate invizibila, dar profunda, fara de care comunitatea respectiva nici nu ar putea exista ca natiune.

In ceea ce priveste poporul nostru, orice roman poate fi mandru de originea sa si, mai ales poate surade cu ingaduinta la oricare dintre calomniile care ii sunt aruncate in fata pentru a-l defaima…

Formarea poporului roman s-a inscris sub semnul unei uniuni armonioase intre doua popoare de exceptie. ROMANII i-au transmis numele, limba, o puternica dragoste si un mare respect fata de justitie si de asemenea, acel entuziasm si acea sete de viata specific latina, intalnite pretutindeni unde acest popor si-a pus amprenta de nesters. La randul lor, TRACII, elementul cel mai important numeric, au transmis toata bogatia spiritualitatii lor, cu monoteismul pre-crestin, cu credinta in nemurirea sufletului, cu neinfricarea in fata necunoscutului vietii de apoi, cu toate conceptiile lor transcendentale. In acest substrat imponderabil mostenit de la stramosii traci se afla cea mai autentica temelie a spiritualitatii poporului roman si a sufletului sau.

In fine, tarziu, ca o ultima contributie la formarea sufletului romanesc, primii slavi (paleo-slavonii) –care nu trebuie confundati cu rusii de astazi- i-au transmis ceva din misticismul lor, element care s-a grefat usor pe fondul deja existent de religiozitate si moralitate a indigenilor.

Misticismul romanesc este, totusi, totalmente diferit de cel al rusilor. In vreme ce misticismul acestora este unul spectaculos, care se exteriorizeaza (ceea ce a dus chiar la aparitia unor secte sexologice), misticismul romanilor este legat de viata interioara, apropierea de misterul divin facandu-se prin reflectie si credinta.

Poporul rus este mistic fiindca aspira la absolut, absolut pe care nu-l poate atinge, oricat l-ar cauta, in imensitatea materiala si totusi de neatins a stepelor euro-asiatice. Izolat intre cer si pamant, inconjurat de orizonturi infinite, poporul rus a devenit un popor instabil si nesatios. Mentalitatea lui s-a modelat in mod inevitabil in conformitate cu caracteristicile fizice ale mediului inconjurator: o dorinta nestapanita de a cuprinde absolutul si o neputinta la fel de nemarginita de a-l atinge. Misticismul rus este o tendinta irationala de integrare intr-un cosmos teist inaccesibil individului, de aceea manifestarile sale mistice sunt invaluite intr-un paroxism de disperare si neputinta, nemaiavand nici o legatura cu extazul religios.

Din fericire pentru romani, misticismul lor este de alta natura. Este in acelasi timp mai uman si mai profund din punct de vedere spiritual. Romanul crede fiindca, in adancul fiintei sale, simte aceasta chemare ca pe o necesitate si ca pe un adevar. El nu cauta spectaculosul si nu alearga disperat dupa absolut. Nu are nevoie! In strafundurile sufletului sau el gaseste toate elementele necesare atingerii absolutului pe plan spiritual si intelegerii sale din perspectiva religiei. Fundamentul sau ancestral si zecile de secole traite intr-o armonioasa comunicare cu natura generoasa a muntilor i-au cristalizat un echilibru psihic de exceptie. De aceea, acest popor de pastori, de agricultori si de taietori de lemne a reusit sa domine vicisitudinile vietii si sa renasca din propria cenusa.

Daca pentru toate popoarele Europei, Evul Mediu a fost considerat ca o epoca a intunericului, a tenebrelor, din cauza profundei rupturi a unitatii clasice provocate de invaziile barbare, pentru poporul roman –in plina metamorfoza biologica si spirituala- Evul Mediu a fost din multe puncte de vedere o adevarata catastrofa. Din punct de vedere istoric a fost multa vreme considerat un semn de intrebare. Cele mai extravagante teorii au fost lansate in legatura cu aceasta epoca, fiecare incercand sa rezolve problema in conformitate cu interesele propriei natiuni.

Astazi, din fericire, nu mai exista nici o indoiala in legatura cu continuitatea nord-danubiana a romanilor si nici un carturar constient de responsabilitatea sa nu mai indrazneste sa emita si sa raspandeasca vreo teorie roesleriana… Etnografia, etnologia, omogenitatea de limba, de mentalitati si de obiceiuri, toate au contribuit la intarirea unui adevar istoric.

Lipsesc inca multe verigi din lantul rupt de abandonarea Daciei de catre Aurelian si din perioada primelor manifestari politice ale intailor principi romani. Este noaptea adanca a marilor invazii care, de-a lungul multor secole, s-au revarsat peste Dacia Felix a unei epoci disparute pentru totdeauna…

Ce a putut sa se intample cu poporul roman, aflat in plina transformare? Sutele de invazii si lupte nementionate niciodata in analele istoriei i-au inchis orizonturile, atat cele culturale, cat si cele legate de afirmarea sa ca stat. Dezastre succesive l-au lovit, intr-un ritm accelerat si intr-o perioada in care amalgamarea elementelor latine cu cele autohtone se afla in plina desfasurare. Surprinsa in aceasta faza de dezvoltare, natiunea romana nu s-a putut prevala de o omogenitate politica si de o coordonare a actiunilor sale de aparare. Muntii si codrii de napatruns i-au devenit adapost iar refugiul in sine insasi, singura consolare.

In aceasta atmosfera de nelinisti si incertitudini s-a produs modelarea spiritului si intelectului romanesc. Spre deosebire de civilizatiile maritime sau cele de stepa, civilizatiei romanesti i-a lipsit orizontul orizontal. Amenintata din toate partile, ea s-a format sub alte auspicii. Impiedicati de circumstantele istorice sa urmeze calea de dezvoltare a altor civilizatii, adica fie prin cucerirea unor teritorii indepartate, fie prin tentativa de expansiune in teritoriile vecinilor, romanii primelor secole s-au lansat in cucerirea orizontului vertical. S-au cucerit pe ei insisi iar lupta aceasta nu a fost mai putin aspra si dificila.

Inca din zorii existentei sale civilizatia romaneasca a fost una idealista, inclinata spre intelegerea sufletului, a substantei sale spirituale. Materia nu putea exercita nici o atractie asupra romanului, dat fiind ca aceasta materie, fie sub forma de bunuri mobile, fie sub forma de constructii sau pamanturi i se vedea in orice clipa gata a se narui sau a cadea prada torentelor barbare… De ce si-ar fi dorit ceva ce cu atata usurinta putea fi distrus intr-o singura noapte? Adevarata avere se afla inauntru, acolo unde nimeni nu o poate atinge.

Individualist prin temperament, romanul a inteles sa-si pastreze aceasta stare de libertate interioara chiar in detrimentul avantajelor pe care le-ar fi adus realizarea unei organizatii colective puternice. Este adevarat ca, din punct de vedere istoric, aceasta tendinta i-a fost nefasta. Nu a stiut sa se adune in grupuri, nici sa reactioneze ca o colectivitate decat foarte tarziu, cand in jurul sau se formasera deja state puternic organizate.

In acelasi timp, pe plan intim, cu poporul roman s-a petrecut un fenomen interesant si plin de consecinte fericite. Aceasta retragere in sine, aceasta desprindere de materie si contingent l-au impins catre o viziune spiritualizata asupra vietii. Multumita acestei trasaturi de caracter, natiunea romana este astazi capabila sa infrunte materialismul si ateismul comunist care-i ataca –prin toate mijloacele tehnice de infiltrare- temeliile vietii sociale.

Amalgamarea elementelor trace autohtone cu elementele romane si cu cele barbare care s-au adaugat ulterior a aparut pentru multi istorici ca o enigma, care ar putea fi considerata unica in felul sau in Europa. In legatura cu nasterea poporului roman nimeni nu-si poate revendica onoarea de a-i fi fost nas. Tot astfel, nimeni nu poate marturisi bucuria de a-l fi botezat in credinta crestina sau de a fi creat primele principate. Totul s-a realizat sub auspiciile unor imprejurari extrem de dure, in sanul unei comunitati de o vitalitate exceptionala, posesoare a unei conceptii de viata originale si riguroase.

In special crestinismul romanesc constituie unul din misterele acestui trecut indepartat. Romanii nu au fost niciodata botezati in sensul comun al cuvantului, adica la o data anume si de catre o anumita autoritate. Romanii s-au nascut crestini.

Dar ceea ce constituie o surpriza pentru cercetatorii straini pentru romani este ceva firesc. Grefate pe fondul religios al tracilor, dogmele crestinismuluinu faceau decat sa confirme, sub forme noi, credinte stravechi, deja inradacinate. De aceea, tranzitia a fost facuta pe nesimtite si in mod natural, fara framantari si fara necesitatea interventiei vreunei autoritati. Si tot de aceea, in atitudinea religioasa a romanului vom intalni rezonante pre-crestine, de o valoare morala si educativa incomparabila.

Omenescul a completat intotdeauna dogma, evitandu-se astfel rigiditatea altor Biserici. In Romania nu au existat niciodata persecutii religioase. In acelasi spirit a fost creat dictonul –pus in relatie cu religia si nu cu viata civila ca la alte popoare si care, in acelasi timp, nu are nici cel mai mic sens peiorativ sau ofensator. “Fa ce spune popa, nu ce face popa”. Ceea ce demonstreaza capacitatea pe care o are sufletul romanesc de a arata intelegere fata de pacat si de datoria noastra umana. Mai intai, oricare dintre noi, chiar un reprezentant al lui Dumnezeu, poate pacatui in aceasta lume pamanteasca. In al doilea rand, nu trebuie sa asteptam exemplul altora pentru a-l imita. Si in al treilea rand, fiecare trebuie sa fie asa cum trebuie, indiferent cum sunt altii.

Pentru romani, binele si raul au avut o rezonanta profunda si speciala. Lumea este sfasiata intre aceste doua extreme, iar slabiciunile omenirii sunt mult mai numeroase si atarna mai greu decat calitatile care o innobileaza. De aceea romanul este convins ca raul poate fi facut de oricine, in timp ce binele il poate face numai omul ales. Iata aici, intr-o forma embrionara, chiar o teorie a elitelor sociale. Conceptia umana –putem spune aproape umanista- completata de o interpretare pur crestina a pacatului, fiindca iertarea este posibila numai prin pocainta, in timp ce mantuirea exista numai in lumea de apoi.

Sub patronajul unor atari conditii si conceptii, in fortareata muntoasa a Carpatilor si a Pindului balcanic isi pecetluia viitorul natiunea romana. Fara nume, umil, se plasmuia in misteriosii codri de nepatruns poporul care avea sa formeze cateva secole mai tarziu ramura cea mai orientala a latinitatii.

Tara romaneasca a folosit numele tuturor barbarilor, al tuturor navalitorilor care si-au ridicat corturile pe platourile carpatice sau in campiile danubiene. Cu toate acestea, acolo unde fierbea sangele si semetia stramosilor, numele a ramas pentru eternitate acelasi: roman si Romania.

Traind, totusi, secole la rand si, tocmai in perioada in care se forma, intr-o relativa izolare, in modul de viata si in modul de apreciere al vietii al poporului roman, s-a produs o schimbare esentiala. Pentru popoarele barbare, navalitori, nomazi, orizontul se afla intotdeauna dincolo de tinta deja atinsa. Mereu in miscare, mereu in cautare de noi locuri, mentalitatea si existenta lor era temporala si materiala: prin forta spre bogatie si fericire. Or, cand toate aceste popoare barbare rataceau zeci de ani in cautarea prazilor si nicidecum in cautarea unui loc pentru a se fixa, cum s-ar fi putut cristaliza in spiritul lor o conceptie de viata superioara?

Poporul roman, in schimb, nefiind apt din punct de vedere politic sa-si manifeste dinamismul intrinsec, s-a vazut nevoit sa se dezvolte pe alte planuri. Desi inconstienta, aceasta transformare a fost profunda si esentiala pentru viitorul natiunii. Problemele care framantau lumea civilizata in acea epoca nu aveau nici o tangenta cu viata comunitatilor romanesti in plina formare, motiv pentru care toata energia acestora s-a indreptat spre o cu totul alta sfera de actiune. In loc sa nazuiasca al cuceriri, jafuri si bunuri materiale, pastorul si taietorul de lemne si-au indreptat ochii spre cer si, de acolo, de la imensitatea firmamentului si-au intors privirea spre nemarginirea propriului suflet. Grandoarea amandurora i-a cutremurat, poate, dar au facut cel putin primii pasi spre cunoasterea de sine.

Astfel, putin cate putin, spatiul expansiunii, al cuceririi s-a spiritualizat. In acest timp toate celelalte natiuni europene se afirmau prin lupte disperate de cucerire de teritorii sau de cucerire a suprematiei economice, poporul roman isi cucerea propriul suflet.

Dar ce este, de fapt, acest suflet national? Este chintesenta elementelor imponderabile pe baza carora se poate spune ca un popor are cutare sau cutare caracter, posibilitati de dezvoltare si chiar destin… Transmis din generatie in generatie, el constituie capitalul cel mai pretios al unei natiuni. Orice individ il simte ca pe un suflu intaritor, regenerant, insa numai oamenii de elita il imbogatesc si-l transforma in opere de creatie sau de eroism.

De la anonimul pastor “doinas”, care-si canta dorul peste culmile Carpatilor si pana la entuziastii promotori ai valorilor romanesti ale secolului al XX-lea, toti au adaugat cate un strop de suflet la marele suflet al natiunii.

In timp ce natiunile Apusului, ferite de multe violente istorice, coborau in adancurile ratiunii imbogatindu-si patrimoniul cu descoperiri si inventii, romanii isi ridicau sufletul pe inaltimi si isi deschideau orizonturi nesfarsite de sentimente. Era ca intr-un joc de echilibru in care balanta destinului isi umplea talerele pentru un viitor indepartat…

Ascuns intre culmile Carpatilor acoperite de albul zapezilor sau de verdele brazilor, in dialog cu natura, cu Dumnezeu si cu el insusi, romanul si-a format o conceptie de viata intimista, in care orizonturile nu se intind in spatiu, ci in profunzimile spiritului. Pentru el, spatiul nu este ca marea, oceanul infinit, nici stepa cea fara de umbre, ci culmile muntilor spre care priveste, norul de pe cer si, mai ales, strafundul sufletului. Din aceasta intimitate cu natura si cu profunzimile propriului suflet, romanul si-a faurit o lume a sa, o lume aparte, care i-a marcat pentru totdeauna caracterul si profilul sau spiritual.

In general, el este contemplativ si binevoitor. La romani, egoismul este de data recenta si mai cu seama citadin. Taranul stie ce este suferinta si nu sovaie sa se arate milostiv, chiar si cu dusmanii.

Astfel, nucleul central al poporului, concentrat in vaile Carpatilor transilvaneni sau ale Balcanilor, si-a dezvoltat mai cu seama potentialul spiritual.

***

Dar cum a fost posibila dezvoltarea acestui extraordinar potential spiritual in aria geografica in care s-a format poporul roman?

In primul rand datorita calitatilor intrinseci ale popoarelor care s-au contopit in zorii epocii crestine. Apoi, datorita cadrului fizic la care comunitatea primitiva a fost obligata sa-si adapteze privirile, tendintele si sentimentele.

Romanul nu a fraternizat –dupa cum am mai spus- cu marea, cu stepa, cu lumile indepartate in al caror necunoscut sa-si fixeze aspiratiile, din a caror imensitate sa-si extraga fie si numai satisfactia sau orgoliul cuceririlor. El a simtit natura aproape de carnea si de sufletul sau, s-a infratit cu codrii, cu muntii, cu raurile. In mod constient s-a confundat cu natura inconjuratoare, in care niciodata nu a vazut o prezenta ostila. De unde si maxima caracteristica “Codru-i frate cu romanul”.

In plus, cadrul fizic in care s-a dezvoltat natiunea romana a fost aproape intotdeauna o fortareata muntoasa ale carei orizonturi se intind pe verticala. Culmile muntilor stancosi, codrii misteriosi si legendari, si mai ales cerul cu stele, confidentul framantarilor interioare, camp infinit deschis intrebarilor si raspunsurilor de ordin elevat si sublim.

Civilizatia si cultura care s-au dezvoltat in sanul acestor comunitati romanesti primitie nu au avut caracterul unui sistem “inchis”, ca in insule sau in regiunile complet izolate, nici “deschis”, ca in cazul popoarelor occidentale sau al popoarelor de stepa. Din cauze cu totul speciale, in regiunea carpato-danubiana locuita de tracii romanizati a aparut un sistem sui-generis.

Izolarea geo-politica a acestui popor a fost in mare masura determinata de circumstante, dar nu pana la a produce o stagnare culturala pagubitoare. Conservatorismul cultural si folcloric al natiunii romane nu are semnificatia unei incapacitati evolutive, ci este o extraordinara trasatura de caracter, constiinta unei personalitati aparte. Capacitatea sa de a evolua este mare tocmai datorita faptului ca are un substrat spiritual.

Gratie cadrului fizic, viata patriarhala inchisa in sine a produs o mentalitate concentrica (nu concentrationara), adica o predispozitie spirituala spre interiorizare. De aceea, principalele probleme ale romanilor sunt intotdeauna spirituale inainte de a fi materiale.

In aceeasi ordine de idei, daca orizonturile deschise ale Mediteranei, ale Atlanticului, ale campiilor euro-asiatice nu puteau conduce decat la tendinte expansioniste, la o revarsare in exetrior, in ceea ce priveste pe romani procesul a fost exact invers, in primul rand unul de concentrare, de analiza interioara, de formare spirituala.

Acelasi comportament se remarca la toate gruparile de valahi (romani) de la nordul si de la sudul Dunarii, ceea ce demonstreaza ca fondul psihic si cadrul fizic fiind acelasi, rezultatul devine o constanta nationala.

Stagnarea insemana moarte. Nimic nu-i mai necesar pe lume ca schimbarea: in bine sau in rau. Depinde in primul rand de noi insine.

Lumea este o mare agitata, brazdata de valuri si rascolita de furtuni. Omul nu este decat o infima picatura de apa in oceanul uman… dar o picatura vie, nu amorfa, o molecula dotata cu cele mai sublime calitati si sentimente, calitati care nu-i lipsesc natiunii romane.

***

Se pune totusi o problema in ceea ce priveste cristalizarea sufletului romanesc in forme totalmente diferite de cele ale altor popoare. Cum a fost posibil ca, in mediul romanesc, fenomenul de spiritualizare sa capete aspecte atat de pure? Doua sunt cauzele acestei situatii fericite. Prima este o cauza de natura psiho-spiritual, puternic inradacinata in intimitatea sufletului vechilor traci. Numarandu-se printre primele popoare ariene care s-au stabilit pe intinderile bogat impadurite ale Europei pre-istorice, tracii au fost cei mai numerosi si mai puternici. Profund religiosi, ei au fost cei dintai care au practicat credinta intr-un singur Spirit atotputernic (monoteismul) si caer au crezut in nemurirea sufletului, de aceea se si auto-intitulau “nemuritorii”, fapt confirmat de toti autorii antichitatii care s-au aflat in contact cu ei. De altfel, contributia lor la panteonul zeilor antichitatii a fost notabila. In special Dionisos si Orfeu au fost adoptati de greci, iar misterele orfice erau oficiate de preoti imbracati in vesminte trace –conform traditiei- asemanatoare cu costumul national romanesc actual. In multe picturi din epoca se pot distinge perfect detaliile vestimentare (vezi Victor Magnien, Les mysteres d’Eleusis, pag. 195, Payot, 1950).

La nordul Dunarii, sublimele figuri ale lui Zamolxis si Deceneu, mari profeti si moralisti, nu au fost decat expresiile supreme ale unui fond spiritual de o imensa bogatie si care dominau profund comunitatile geto-scito-trace. Acest fond intim se afla la temelia caracterului tuturor popoarelor care faceau parte din marea familie scito-traco-ilirica. El nu putea sa dispara sub nici o presiune exterioara. Dimpotriva, cand amestecul traco-roman si-a inceput ciclul fiziologic care a dus la aparitia poporului roman, fondul spiritual al tracilor, religios si moral, bun si drept, s-a pastrat dand nastere noului suflet romanesc si consolidandu-l. Asadar spiritualismul nu a fost pentru romani o descoperire recenta, ci o magma existentiala straveche, transmisa din generatie in generatie, inca din epoca neolitica, odata cu venirea tracilor in regiunea danubiana.

Religia practicata de ei se deosebea profund de politeismul comun. In esenta monoteista si spiritualista, bazata pe convingerea ca sufletul este nemuritor, propovaduia desavarsirea sufletului ca tel suprem al vietii pamantesti. Era o viziune atat de neobisnuita in epoca, incat lumea antica, in admiratia sa, a plasat Campiile elizee (paradisul) pe teritoriul tracilor, in Dobrogea de astazi.

Marii ganditori au avut o admiratie deosebita pentru inalta credinta a acestor “barbari” din nord, care dispretuiau cu semetie materia, suferinta si moartea. Platon insusi vorbea cu respect si simpatie despre invataturile spirituale ale lui Zalmoxis, pe care le recomanda discipolilor sai in acesti termeni:

“dupa cum nu trebuie sa purcezi la vindecarea ochilor fara sa vindeci capul, nici la vindecarea acestuia fara cea a corpului, tot astfel nu trebuie sa tratezi corpul fara sa te ingrijesti de SUFLET. “ (Charmides, 156, E. – citat de Mircea Eliade in “Sob o signo de Zalmoxis”, Tribuna Latina, Sao Paolo, 1.8.1961).

Astfel, putem spune ca romanii sunt latini prin limba, prin temperamentul social expansiv si vesel, prin logica gandirii, sunt, insa, prin optimismul si calmul cu care privesc existenta si vicisitudinile vietii, prin profunda intelegere instinctiva a neintelesului (misterul divin) si, in fine, prin impacarea senina cu destinul si capacitatea de a-si iubi aproapele. Ce mai importanta trasatura de caracter mostenita de la traci este totusi capacitatea de sacrificiu pentru o cauza dreapta.

Cea de-a doua cauza este de natura materiala, dar nu in sensul in care este inteleasa materia in conceptia materialista, ci in sensul de natura. In tot ce are aceasta mai frumos, mai maiestuos, mai senin si mai inaltator. Influenta mediului asupra fizicului, cat si asupra caracterului este incontestabil deja demonstrata stiintific. Elementele somatice-fiziologice si psihice difera sensibil de la un caz la altul. Cu greu vor putea fi confundati un locuitor al stepelor cu unul de la munte, din jungla, dintr-o regiune litorala sau din desert; un om din nord cu unul de la tropice, de la ecuator sau din zona temperata. Fiecare poarta in sine elementele caracteristice ale tinutului in care s-a nascut. Salvador de Madriaga a precizat acest lucru cu multa simplitate, spunand:

“originalitatea omului se afla in stransa legatura cu mediul sau ambiant, pamantul jucand un rol esential. De aici provin diferentele de caracter dintre locuitorii muntilor, ai campiilor, ai stepelor si ai litoralului…”

In aria de formare a poporului roman, toata natura a contribuit la sedimentarea armonioasa a caracterelor alese. Rauri linistite, clima blanda, vegetatie bogata, fara a fi luxurianta si cotropitoare, un echilibru constant intre orizontul verde si culmile plesuve ale muntilor, o atmosfera de seninatate, proprie meditatiei metafizice si atitudinilor juste. Mai ales muntele, dupa cum spune eseistul roman Ernest Bernea:

“…da sentimentul imprevizibilului, mistrului. De asemenea, da sentimentul masivitatii, puterii. Dar efectul sau este inca si mai inaltator asupra sufletului omenesc, este aspiratia catre zenit, setea de ascensiune, dorinta irezistibila de a invinge”.

O astfel de natura privilegiata, combinata cu substratul etico-religios al tracilor putea sa dea nastere unui popor fara suflet? Armonia produce armonie, asa cum raul da nastere la rau. Din sufletul tracilor nemuritori, din sufletul misterios si armonios al naturii carpatice, s-a plasmuit de-a lungul secolelor intunecate si obscure ale istoriei, sufletul natiunii romane de astazi. In el sunt ascunse toate valorile morale si toate calitatile spirituale ale stramosilor. In fiecare roman, o frantura din acest suflet anima, in momentele de cumpana sau de sacrificiu chemarea ancestrala a impacarii cu destinul. Atunci romanii simt ca sunt plasmuiti altfel, ca au altfel de sentimente, alta viziune asupra vietii, alt comportament. Din adancurile fiintei lor se revarsa, impetuoasa, o putere de intelegere si o bunatate, o compasiune si o dragoste fata de semeni pe care rareori o putem intalni, in aceleasi proportii sau la aceeasi intensitate, la alte popoare. Aceasta armonie spirituala este un mare, un enorm privilegiu al natiunii romane, de care fiecare individ ar trebui sa fie permanent constient si patruns. Ce sansa extraordinara sa inchizi in tine o farama de cer si de adevar pe care alte popoare si alti indivizi nu stiu cum sa le creeze sau pe care nu le mai pot atinge!…

Impregnate de rationalism sau de materialism, majoritatea natiunilor moderne au pierdut contactul cu propriul lor suflet si cu fortele eterne ascunse in el.

Chiar daca este respins de unii sau ignorat de altii, potentialul sufletului este incalculabil. Doar cel care il cauta, incercand sa-l inteleaga, si nu-l gaseste in sine sau in cei din jur, isi poate da seama de teribila infirmitate de care sufera. Din pacate, aceasta infirmitate se raspandeste din ce in ce mai mult in lumea noastra instabila si orgolioasa.

Sufletul – scanteie divina in plasma materiei fiintei umane- este firul invizibil al singularului si miraculosului mister care ne leaga de realitatea de Dincolo.

Daca, prin inteligenta, omul domina fortele oarbe ale naturii, prin suflet se inalta, se innobileaza, isi deschide drumul spre eternitate. Daca in inteligenta sta intreaga forta creativa a speciei umane, in suflet se afla toata puterea de intelegere a marelui mister care ne calauzeste pasii spre un destin transcendental.

Prin inteligenta disecam natura, analizam, catalogam, definim; prin suflet reintram in contact cu noi insine, dam un nou suflu de viata ratiunii insasi, umanizam intelegerea fenomenelor umane, smulgand-o de sub imperiul rece al automatismului mecanic si al determinismului.

Fiecare individ are un suflet, semn al divinitatii din el. Dar, in istoria moderna, numai romanii au ajuns la conceptia unei realitati tangibile a sufletului, ca o revarsare a profunzimilor sufletesti din viata de fiecare zi. Romanii au expresia “om de suflet”, ca o chintesenta a tuturor calitatilor de gandire, simtire si actiune pe care le poate avea cineva.

Pentru toate popoarele lumii, sufletul (ame, Seele, soul, etc) are in general un sens abstract, fara nici o relevanta sociala sau legatura directa cu viata. Termenul de “suflet” reprezinta pentru ele acel element imponderabil si greu de definit, pe care il interbuinteaza atunci cand nu gasesc alt termen mai material. De multe ori, sufletul are pentru ele un sens peiorativ.

Cu tot dispretul, rationalistii sau mecanicistii epocii noastre resping existenta sensibila a unei entitati pe care nu o pot atinge sau pe care nu o pot trece prin sita ratiunii. Ei vad individul si lume doar prin prisma moleculelor si conexiunilor electrice, neuronilor si substantelor chimice … Nici un dram, nici o umbra de altceva, ceva imponderabil dar esential, invizibil dar prezent. Ca si cum toata gama de sentimente, de ganduri, de atitudini nu ar fi decat simple reactii chimice sau combinatii electronice!

Recent un psiholog american a afirmat ca creierul nu este decat o consola de telefon cu bilioane de conexiuni automate. Din punct de vedere material, analogia poate fi corecta. Cu toate acestea, ne intrebam ce sentimente ar avea, in opinia psihologului american, un creier construit in intregime intr-un laborator!

Suflul de viata care ne anima, precum si comportamentul si ratiunea noastra nu sunt simple inregistrari in celule corticale. Sunt ceva mai mult, ceva mai presus de toate realitatile palpabile, mai presus de ratiune, de vointa si de intelegere. Ceva ce nu are greutate nici dimensiuni, dar fara de care viata noastra ar fi la fel ca cea a plantelor, a insectelor si a microbilor.

In fiinta umana se reflecta transcendentul, acea eternitate de necuprins pe care o banuim dincolo de existenta noastra efemera si catre care se indreapta toate aspiratiile noastre. Cine nu simte chemarea acestui transcendent si nu comunica in mod intim cu vesnicia (ca in balada romaneasca Miorita, de exemplu), nu s-a desprins inca din tarana de care suntem legati si nu a inteles destinul uman.

Nu este vorba de a trai in spiritul mortii, ca o secta desprinsa de realitatea sociala, ci de a intelege transcendentul care ne invaluie si ne cheama, pentru a putea da un sens superior si sublim existentei noastre pamantesti. Doar patrunzand acest mister vom fi in stare sa privim lumea cu bunavointa si dragoste si, fara a dispretui materia, ii vom da surazatori importanta relativa pe care o merita.

Cei mai multi romani au inteles aceasta legatura grandioasa intre ceea ce este vizibil si ceea ce este invizibil, intre om si divinitate. Sufletul lor, in contact permanent cu natura si izolat in sine insusi, a devenit un receptacol ideal al acestor notiuni abstracte si totusi prezente oriunde exista fiinte umane. Aceste notiuni s-au impregnat si s-au cristalizat in sufletul lor, creand o magma spirituala unica. De aceea, chiar daca intalnim si in limba altor popoare expresii ca “si-a vandut sufletul”, doar romanii au expresia incarcata de sens metafizic si de o inalta conceptie spirituala “ a nu-si pierde sufletul”, care cuprinde o profunda filosofie de viata.

Ideea de “a-si vinde sufletul” are de-a face in mod direct cu demonologia si nimic mai mult. Un om isi vinde sufletul diavolului in schimbul unui avantaj material imediat. Faust al lui Goethe este doar un vandut, dar nu si un suflet pierdut pe vecie; pentru el exista o iertare a pacatulu chiar in aceasta lume, fiindca pacatul lui este legat de materie iar materia poate fi combatuta prin iubire.

In expresia romaneasca “a-si pierde sufletul” este, insa, vorba despre altceva, despre o pierdere de substanta spirituala, o distrugere intima a legaturilor cu transcendentul. Omul care si-a pierdut sufletul nu mai este recuperabil in lumea aceasta; conflictul sau nu este un simplu proces de constiinta fata de pacat, ci un conflict cu insasi divinitatea, cu izvorul iubirii. Un astfel de om nu mai este capabil sa iubeasca si nici sa primeasca iubirea. Cel care si-a pierdut sufletul este o frunza uscata in bataia vantului, un condamnat fara drept de apel. Pierderea sufletului este o ruptura in microcosmosul spiritual al fiecaruia, o cadere iremediabila.

De aceea, taranul roman, in simplitatea sa ancestrala, cand ii pleaca un fiu la scoala sau la armata sau in lumea larga, dupa ce ii da toate sfaturile traditionale referitoare la intelepciune si prudenta, termina cu aceste cuvinte care au devenit aproape sacramentale:

“Oriunde te-ai afla, pe oriunde ai umbla, cu oricine te-ai intalni, nu-ti pierde sufletul…”

Pentru el, sufletul este singura comoara pe care nu avem dreptul sa o cheltuim in mod nechibzuit. Astfel, taranul roman, daltuit in bazalt carpatic, ars de soare si obisnuit cu suferinta, brazdat de vanturi si lovit de nenorociri, lipsit de o cultura rafinata, dar bogat in bun-simt si inzestrat cu spiritualitate profunda pastrata din mosi-stramosi, sesizeaza, ca cel mai dotat filosof, toata intelepciunea si toata metafizica ascunse in metafora sufletului pierdut.

Numai cine cunoaste bine psihologia spiritualista a poporului roman va putea intelge intreaga semnificatie a acestei atitudini fata de viata si destin.

***

Pot subszista, totusi, mari confuzii intre notiunea de suflet al unui om si cea de suflet al unei natiuni. Si cine nu a inteles inca diferentele dintre ele nu va putea pricepe de ce exista natiuni care decad si pier, in timp ce unele (intr-o continua ascensiune) devin marete si importante,iar altele par a fi stapanite de o tendinta demonica de a oprima si stapani pe cele mai slabe.

Sufletul omului este o particica din marele si nepieritorul infinit, intr-un cuvant, din Dumnezeu. Doar sufletul, in esenta lui, este nemuritor. Doar el, ca parte infima din Marele Intreg, are constiinta pacatului, a inaltarii sau a pierzaniei. Dar, oricare ar fi calea pe care o alege, sufletul omului ramane nemuritor.

Tot efortul uman este o adaptare, o reconciliere cu realitatea de Dincolo-de-simturi, o aproximare si o integrare in Marele Suflet din care ne-am intrupat. De aceea Biserica lupta pentru salvarea sufletului individual. De aceea toti marii ganditori politici, toti reformatorii sociali, constienti de importanta acestui element, au promovat in primul rand necesitatea transformarii omului, a innobilarii sufletului sau, a desprinderii sale de viciile materiei.

Sufletul omului are o individualitate independenta; de aceea putem spune ca sufletul neprihanit ofera o cale de salvare individuala.

Dar sufletul natiunii?

Sufletul natiunii nu este chintesenta spirituala si nepieritoare a tuturor sufletelor individuale. Sufletul natiunii este o stare de spirit, o anume atmosfera, educatie, cultura. Un popor de “suflete neprihanite” isi poate asigura ascensiunea politica si linistea sociala, dar nu si nemurirea. Natiunile mor ca fiinta umana. Sufletul natiunii nu este vesnic.

Natiunea progreseaza sau decade, in functie de curatia sau necuratia majoritatii sufletelor individuale. Prin ele natiunea isi faureste sai isi ingroapa viitorul, dar nu isi poate garanta nemurirea.

O natiune, o civilizatie decade si piere din cauze pur spirituale si morale; cauzele materiale (singurele pe care masele le pot vedea si simti) nu sunt decat o consecinta a starii intime a acelei natiuni sau civilizatii. De aceea sufletul unui om are si o importanta politico-sociala, nu doar morala si particulara. Sufletul individual, prin taria de caracter, capacitatea de intelegere, de compasiune, de sacrificiu care il anima, intareste sufletul natiunii si decide orientarea sa.

Intre sufletul natiunii si sufletul individual exista o osmoza permanenta, dar nu o identificare. Influentele pot fi reciproce, dar niciodata nu vor fuziona. Ca realitati sociale, nu poate fi negat nici unul, nici celalalt, dar ceea ce le diferentiaza este misiunea fiecaruia in aceasta viata. Sufletul omului este un examen permanent pentru integrarea sa in transcendent. Sufletul natiunii este un rezervor de dogme si de principii capabile sa influenteze progresul sau decaderea politico-sociala a natiunii.

***

In incheiere putem pune o singura intrebare: care poate fi rolul sufletului romanesc in procesul evolutiei civilizatiei actuale, aceasta civilizatie atat de materialista?

Misiunea sa in lume nu poate fi decat una singura, ca de altfel a oricarui alt popor, si anume aceea de a influenta dezvoltarea spirituala a natiunilor secatuite de rationalism, pragmatism si materialism, lansand in circuitul politico-social al umanitatii tot excesul de suflet, tot spiritualismul si idealismul care s-au acumulat in adancul fiintei sale.

Cand natiunile europene, obosite de cautari amagitoare, se vor vedea amenintate de pericolul alunecarii fatale pe panta materialismului, si nu vor mai gasi in sine nici o scanteie regeneratoare, atunci poporul roman (generos si intelegator) isi va incepe adevarata sa misiune in aceasta lume.

Poate ca acest proces a si inceput…

Balanta istoriei va avea nevoie de comoara inepuizabila a sufletului sau pentru a-i reda Occidentului pietrificat in dogme stiintifice viata si sensul uman.

Viata sociala, ca si viata istorica, este o continua lupta si transformare. Este, in acelasi timp, si o continua intoarcere la linia ascendenta care ne conduce pe drumul desavarsirii spirituale spre divinitate. Mai devreme sau mai tarziu, orice civilizatie simte (si cateodata reuseste sa constientizeze) carentele care o duc la decadenta.

Lumea occidentala, amenintata din toate partile de materialismul ideologiei comuniste, traverseaza o criza pe care nu o putem califica decat ca una spirituala si morala. Este ceea ce nu vor sa inteleaga (sau nu mai pot intelege) natiunile care o compun.

Oboseala, fatalitate, evolutie logica?…

Cauza nu are prea mare importanta. Ceea ce trebuie sa intelegem este ca aceasta saracire sufleteasca si spirituala nu poate continua fara a avea consecinte daunatoare pentru lumea in care traim. Fara o viata spirituala intensa, fara reintoarcerea la o viata spirituala intensa, nu exista salavre. Exemplul romanesc ar trebui sa fie o pilda permanenta.

Ceea ce a condus acest neam carpato-danubian prin cei 3 mii de ani de existenta a fost SUFLETUL, in ciuda tuturor schimbarilor biologice, lingvistice, religioase,istorice care l-au framantat fara incetare si l-au amenintat de atatea ori cu distrugerea.

Daca poporul roman si-a pastrat autenticitatea etnica, omogenitatea lingvistica, sensibilitatea spirituala, intr-un cuvant substanta sa caracteristica si personalitatea sa acest lucru a fost posibil numai datorita sufletului sau, din care se revarsa si spre care converg toate gandurile romanilor.

Unitatea de suflet transcendental a dus, pe nesimtite, la unirea sufletelor umane scaldate in aceeasi lumina spirituala si nutrind aceleasi sentimente si aspiratii, astazi poporul roman dandu-ne tuturor un exemplu de tenacitate, de infruntare a adversitatilor cu zambetul pe buze, de incredere in victoria sa finala contra raului care incearca sa se infiltreze si sa corupa totul.

De acee, putem afirma ca, in ziua in care (devenind constiente de drumul care duce nu numai la salvarea individuala, ci si la pacea politica si sociala) natiunile se vor intoarce, pline de speranta, catre spiritualitatea crestina si catre comorile inepuizabile ale sufletului, aceste natiuni super-evoluate pe plan stiintific si intelectual vor gasi in fata lor, ca un exemplu viu, indepartata insula traco-romana a latinitatii carpato-balcanice.

Sa speram ca poporul roman (nascut si crescut din esente) va sti atunci sa toarne cu generozitate in cupa golita a Occidentului tot preaplinul sufletului si spiritualitatii cu care l-a inzestrat Dumnezeu.

[Acasa] [Inapoi] [Contact]